Colin Falconer

Beznă.

Wagil stătea liniştit, ascultând paşii lui Izzat, care o luase la fugă. Nu putea să se mişte. Am făcut-o, se gândi el. Am făcut-o! Frică, panică, uimire îi pulsau în vene. Bărbaţii se năpustiseră afară din casă. Strigătele lor alarmate se răspândeau în tot satul.

Trebuie să scap de aici!

Sări în picioare şi începu să alerge. Deodată, îşi dădu seama că nu mai avea puşca. Dar era prea târziu să se întoarcă s-o ia. Fugea repede, inspirând adânc şi alunecând pe pietre.

O umbră apăru dinaintea lui. Ceva îl lovi drept în piept.

Se ridică gâfâind. Omul de care se ciocnise stătea în picioare, mut de uimire. Luna îi lumina chipul. Era Naji, nepotul şeicului Jamil. Îl cunoştea. Câteodată beau cafea împreună la cafenea.

Wagil ţâşni ca din puşcă printre copaci.

Allah, ajută-mă! Ce mă fac acum?

Rab'allah.

Când căpitanul Terrence Mannion se întoarse la Rab'allah, se aştepta să aibă necazuri. Adusese cu el un inspector britanic CID şi doi evrei din poliţia palestiniană. În spatele lor, într-o maşină blindată, se afla un pluton de infanterişti din Royal Suffolks.

Uciderea şeicului Jamil reprezenta o provocare directă aruncată autorităţii britanice din zonă. Din fericire, ucigaşul fusese recunoscut şi martorul, nepotul victimei, era gata să depună mărturie la tribunal. Mannion era convins că asasinatul fusese sugerat de Muftiu şi că era îndreptat împotriva deciziei sale de a înlocui muktarul existent.

De data aceasta, în timp ce convoiul şerpuia pe străzile înguste, nu mai întâlniră copii sau feţe curioase; fură întâmpinaţi de priviri duşmănoase şi o tăcere ostilă. Toţi ştiau de ce veniseră.

Când ajunseră acasă la muktar, Zayyad şi Rishou Hass'an îl aşteptau în uşă.

— Am mandat de arestare pentru Wagil Hass'an – îi spuse Cooper, inspectorul CID, lui Rishou.

Rishou îi traduse lui Zayyad şi apoi se întoarse din nou spre Cooper.

— Tatăl meu doreşte să ştie de ce vrei să-i iei fiul.

Cooper se uită la mulţimea de săteni care se strânseseră în jurul lor. Oamenii lui Mannion păreau nervoşi. Erau grupaţi într-un semicerc, în spatele lor, cu ochii atenţi. Ţineau armele în jos, dar li se albiseră degetele pe patul puştii.

Cooper era un om înalt, peste 1,80, şi avea o experienţă de doisprezece ani în Ţara Sfântă. Mai întâlnise mulţimi ostile şi altă dată. Ştia să se descurce.

— Noaptea trecută, şeicul Jamil a fost omorât la Beit Shabus. Există mai mulţi martori care l-au văzut pe fiul dumneavoastră trăgând glontele ucigaş.

De fapt, nu exista decât un singur martor, care-l văzuse după comiterea crimei, dar acestea erau subtilităţi avocăţeşti. Deocamdată, trebuia să facă impresie bună.

Rishou traduse ce spusese Cooper.

Lui Zayyad nu-i venea să creadă.

— Fiul meu n-are nici o puşcă şi chiar dacă ar avea, n-ar fi în stare să ucidă pe nimeni cu ea. Băiatul nu şi-ar găsi nici propriul penis în beznă, dacă n-ar fi fixat între picioare!

— Tatăl meu spune că fiul lui nu are armă.

— Traduse Rishou – aşa că este imposibil să fi făcut asta.

— Avem martori – insistă Cooper. Trebuie să ne spuneţi unde se află!

— Sunt autorizat să folosesc forţa dacă va fi necesar – adăugă Mannion şi Cooper se strâmbă.

Una era să faci pe grozavul, şi alta pe prostul.

— Tatăl meu vă anunţă că Wagil a plecat în pelerinaj la Mecca – zise Rishou – aşa că n-aveţi decât să vă pişaţi pe piciorul unei cămile!

* * *

Wagil stătea după uşă şi asculta discuţia dintre englez şi tatăl său. De partea cealaltă a camerei, femeile-l priveau albe la faţă de groază. Lui Wagil îi era ruşine să se ascundă aici cu femeile şi să-l audă pe tatăl său glumind în ceea ce-l privea.

— Poliţaiul spune că are o declaraţie din partea unui martor – îl auzi pe Rishou spunându-i tatălui lor.

Naji!

— Se gândi Wagil. Ar fi trebuit să-i tai gâtul.

— Atunci înseamnă că fiul meu are o dublură – spunea Zayyad. Şi dacă îl găsesc, spune-le că-l schimb cu plăcere cu Wagil.

Wagil strânse din dinţi şi îşi stăpâni lacrimile de furie. Nedreptatea îl ardea ca un fier înroşit. Doar se dusese să-l omoare pe şeicul Jamil, nu? Dar Izzat fusese cel care trăsese. Însă ce conta? Noroc că Izzat fusese mai rapid. Oricum, nici el nu merita să fie umilit de faţă cu toţi în asemenea hal.

— Spun că au mandat să ne percheziţioneze casa – îi spuse Rishou lui Zayyad.

— Atunci ar fi bine să-l strigi pe frate-tău să iasă de sub pat şi să sară repede pe fereastră – zise Zayyad.

— Nu!

— Zbieră Wagil şi ieşi din casă.

Cooper zâmbi. Acesta era un lucru neaşteptat. Nu credea că fiul muktarului mai era încă aici. Va fi un punct pozitiv faţă de superiorii lui.

Zayyad îşi ridică mâinile disperat.

— Ce faci?

— Eu am făcut-o!

— Îi strigă el tatălui său. Eu am făcut-o! Nu Rishou, nu Majid, ci eu! Primul tău fiu, cel care nu este în stare să-şi găsească penisul în beznă! M-am răzbunat în locul tău!

Se întoarse spre ceilalţi săteni.

— Eu am făcut-o! L-am ucis pe şeicul Jamil! Dintr-o singură împuşcătură! Boom!

— Taci din gură – zise Zayyad.

— Ba nu, n-o să mai tac! Nu mai vreau să tac şi gata! Ţi-ai bătut întotdeauna joc de mine, de faţă cu toţi! Eu am făcut-o! L-am ucis, da!

Cooper făcu semn din cap şi cei doi poliţai îl înşfăcară pe Wagil. Unul din ei îi întoarse mâinile la spate, iar al doilea îi puse cătuşele. Un murmur furios se ridică din mulţime.

— Nu fi prost, Wagil!

— Îi zise Rishou. Dacă mărturiseşti poliţiei, o să te spânzure.

Wagil îl ignoră.

— Mai ţi-e ruşine cu mine? Mai vrei să-l găseşti pe celălalt Wagil şi să mă schimbi cu el?

— Îi strigă el lui Zayyad.

Cei doi poliţai îl traseră spre jeep. Rishou încercă să-i oprească, dar Cooper se postă în calea lui.

— Nu semna nimic, Wagil!

— Îi strigă Rishou. Altfel o să ajungi în ştreang.

— Ce se întâmplă?

— Îl întrebă Mannion pe Cooper. Ce tot strigă?

Cunoştinţele lui Cooper în materie de arabă erau limitate.

— Cred că fiul muktarului vrea să spună că el a comis crima. Şi nu cred că fratelui său îi convine.

Rămase între Wagil şi ceilalţi arabi, până când prizonierul fu aşezat pe bancheta din spate a jeepului, între poliţai.

Soldaţii se retraseră în ordine spre maşina blindată. Mulţimea se luă după ei.

— Hai să plecăm odată de aici!

— Zise Mannion.

Rishou sărise pe platforma jeepului.

— Nu semna nimic, Wagil. O să mă duc să discut cu Majid. Effendi Talbot o să te scoată din închisoare. Ai grijă să nu mărturiseşti nimic!

Mannion porni motorul şi băgă în viteză. Rishou fu aruncat pe jos. Jeepul ieşi din sat, urmat de Rishou şi alţi săteni care alergau după ei. Câţiva dintre ei se opriră să ia pietre şi să le arunce în direcţia maşinii. Apoi, maşina blindată veni uruind şi-i împrăştie pe alei.

Rishou privi dâra de praf lăsată de convoi, în timp ce se îndepărta în vale. Când se întoarse, piaţa era goală. Se ridicaseră cu toţii. Femeile bârfeau la fântână şi bărbaţii stăteau tăcuţi şi îngânduraţi la cafenea.

Zayyad îşi desfăcu mâinile disperat. Tatăl său, care lui Rishou i se păruse un gigant de când se ştia, arăta dintr-o dată mic şi îmbătrânit.

Ierusalim.

Wagil îşi simţea capul foarte limpede, ca şi când ar fi fumat haşiş. Se vedea că îi impresionase pe britanici. Nu dăduse nici un semn de frică. Cooper părea să admire calmul cu care îi descrisese asasinarea şeicului Jamil; cum aşteptase cu răbdare şi curaj lângă locuinţa şeicului şi apoi îi găurise fruntea cu un glonte, deşi fusese o noapte întunecată; cum lăsase puşca la locul crimei fiindcă nu dorise să-şi mânjească mâinile cu arma care-l omorâse pe câinele de Jamil.

Un poliţai arab care stătea lângă Cooper traducea totul în engleză, iar un poliţai englez care stătea la o masă, într-un colţ, ţăcănea la o veche maşină de scris, transcriind totul pe foi albe de hârtie. Când termină, îi cerură să semneze în josul paginii dactilografiate. Ezită doar pentru o clipă înainte să-şi scrie numele.

Toţi din Rab'allah vor discuta despre el. Tatăl său îşi va sfâşia hainele şi-l va ruga pe Allah să-l ierte pentru insultele pe care le adresase celui mai mare şi mai viteaz fiu al său; Rishou va rămâne ruşinat în umbra sa, acum şi pentru totdeauna; Hamdah va plânge, condamnată să-şi petreacă restul zilelor în chin, acum când îşi va da seama că respinsese un erou.

Şi Izzat? Oare prin ce trecea Izzat chiar acum?

— Se întreba Wagil. Probabil că era convins că l-am trădat englezilor. Oare ce-o să spună când va descoperi că i-am salvat pielea de şacal împuţit? O să se roage la Allah pentru mine? Sau o să se înverzească de invidie că n-a avut curajul să mă urmeze în Paradis, ca un adevărat martir al cauzei palestiniene?

Martir!

Ştia că ar fi trebuit să se teamă. Dar acum îi venea să râdă în nasul acestor poliţai, pentru că, în final, totul se dovedise a fi foarte uşor. Şi-ar fi dorit să asiste la propria sa înmormântare, să le vadă feţele şi să bea de bucurie că erau trişti şi plini de regret.

Cooper privi bucata de hârtie din mână cu ochii unui om care primise un dar mic şi neaşteptat. Superiorii lui se vor bucura. În ultimele luni, tot mai multe asasinate rămăseseră nepedepsite. Cazul acesta îi va face să treacă drept Sherlock Holmes.

Îl studia atent pe prizonier. Se vedea că nu era mare lucru de capul lui. Râdea prosteşte şi ochii îi sclipeau nefiresc. Bănuia că lucrurile nu erau chiar atât de simple pe cât păreau, dar, vorba, mamei sale, calul de dar nu se caută la dinţi. Semnase declaraţia, iar acest lucru era suficient.

Îi spusese stenografului să omită partea în care Wagil spunea că perforase fruntea victimei. De fapt, gloatele intrase în plămânul drept şi bătrânul şeic murise după câteva ore de chinuri, în durere. Totuşi, potrivit experienţei sale, ucigaşilor le plăcea să exagereze puţin. În colţul camerei era o puşcă. Cooper se ridică şi o aduse la masă, ţinând-o atent de ţeavă şi mâner. O aşeză în faţa lui Wagil.

— Spuneţi-i că aceasta este arma găsită la locul crimei – îi zise el interpretului. Întreabă-l dacă îi aparţine.

Translatorul traduse în arabă.

— Da, spune că este puşca folosită să-l ucidă pe şeicul Jamil. Vrea să fie trimisă înapoi familiei.

— O să vedem – zise Cooper.

Totul era atât de limpede. O mărturisire semnată, chiar şi o armă lăsată la locul crimei, din care se trăsese un glonte. Singura problemă era raportul balistic. Glontele care-l ucisese pe şeic era de calibru 0,257, iar puşca de pe masă avea calibrul 0,313. De asemenea, nu existau urme de praf de puşcă pe ţeavă, aşa că aceasta nu putea fi arma crimei, contrar declaraţiilor lui Wagil Hass'an.

Dar Cooper hotărâse că n-o să-şi piardă timpul său preţios încercând să rezolve această problemă. Nu merita pentru un prăpădit de arab mort. Raportul balistic se putea rătăci foarte bine într-un dosar. Se mai întâmplase şi până acum. Şi lipsa prafului de puşcă pe ţeavă se putea rezolva imediat. De îndată ce se va termina interogatoriul, va ieşi în curte şi va trage un glonte într-un copac cu arma cu pricina.

Faptul că acest nebun dorea să treacă drept autorul unei crime pe care n-o înfăptuise îl depăşea. Dar nu era pus aici ca să înţeleagă motivaţiile oamenilor, ci doar ca să rezolve crimele. Ticălosul spusese că o făcuse. Ce mai conta daca era adevărat sau nu?

— Bun, du-l în celulă – îi zise el poliţistului. Ai grijă să fie tratat cu blândeţe. Daţi-i să mănânce. Ticălosul mi-a făcut o favoare, aşa că măcar atâta lucru să-i ofer şi eu.

Henry Talbot stătea la balcon şi contempla panorama oraşului cu acelaşi nesaţ ca şi-n prima zi. Avea mereu senzaţia că era transportat în timp, în paginile mucegăite ale Bibliei. Numele de Ierusalim căpătase o rezonanţă mitică, la fel ca Babilon şi Ierihon. La liceul din Guildford, îşi dăduse seama abia în al treilea an că acest oraş exista cu adevărat. De fiecare dată când îl privea, auzea parcă, glasurile băieţilor răsunând pe coridoare:

N-o să încetez niciodată lupta.

Şi nici sabia n-o să-mi adoarmă în mână.

Până când nu voi reconstrui IE-RU-SA-LI-MUL.

Pe pământul verde şi plăcut al Angliei!

În schimb, Anglia îşi construise propriile sale monumente în Ierusalim. În vârful culmii Julian's Way, Hotelul Regele David domina orizontul Ierusalimului – o clădire urâtă din beton, cu şase etaje. Una dintre aripi adăpostea mii de birouri guvernamentale minore – parte a vastei birocraţii instaurate de britanici în Palestina. În depărtare, se vedeau cele trei pante ale Muntelui Scopus, brăzdate de rândurile albe ale Cimitirului militar britanic, un permanent memento, al preţului plătit pentru câştigarea Oraşului Sfânt. Crucile, aici, şi mai grăitoare pentru sacrificiul suprem, alături de mormintele albe, puternic reliefate ca nişte schelete pe fundalul întunecat al pinilor.

La sud, dincolo de un crâng de măslini, se ridicau înălţimile împădurite unde îşi avea reşedinţa înaltul Reprezentant al Coroanei Britanice în Palestina. Locul se numea Dealul Sfatului Rău, o glumă bine cunoscută populaţiei locale. Acolo, pierdut în singurătatea tufişurilor de trandafiri şi a pinilor Aleppo, Sir Alec Mclntosh se confrunta cu o situaţie asemănătoare cutiei Pandorei. Balfour eliberase demonii în 1917, când promisese Palestina evreilor. Guvernul britanic de atunci permisese evreilor să se reverse în ţară şi, cu toate că acum impuseseră restricţii emigraţiei evreieşti, era prea târziu. O dată cu monstrul sionismului, Balfour eliberase, fără să vrea, şi alt demon: naţionalismul palestinian.

Aceste două bestii vor cutremura Palestina, se gândi Talbot, o vor zgudui cu o forţă care nu se mai manifestase de două mii de ani. Se temea că-l va dărâma şi pe Înaltul Reprezentant al Coroanei de pe dealul său şi va prăvăli zidurile regelui David, adăugând şi mai multe cruci albe cimitirului de pe Muntele Scopus.

Dar nu putea face nimic, la fel cum n-avea nici o putere să oprească săparea noului mormânt în pământul fierbinte al dealurilor Iudeii de deasupra Rab'allahului. Raportul pe care-l primise de la sergentul de poliţie din Ierusalim era foarte concludent. Wagil Hass'an dăduse o declaraţie scrisă şi semnată. N-avea cum să-l salveze. Bietul Majid. Îl implorase să-l ajute, fiind sincer convins că Talbot avea puterea lui Pilat asupra fratelui său. Oare ce-o să-i spună?

Guvernul îl considera pe Wagil Hass'an răspunzător de moartea şeicului Jamil; dar şi Mannion avea o parte din vină, se gândi Talbot. El fusese cel care declanşase aceste răzbunări, înlocuind în mod arbitrar pe Zayyad Hass'an cu un spion de-al său.

Dacă ar fi să-i urmărim pe toţi cei vinovaţi, îşi spuse el, atunci ar fi trebuit spânzurat, de asemenea, şi nebunul de la Whitehall care se gândise la asemenea tâmpenie; omul care, fără să cunoască problemele arăbeşti, considerase oportun să trimită directiva pe care Mannion o dusese la îndeplinire. Ignoranţa oarbă îl ucisese pe şeicul Jamil şi tot ignoranţa oarbă semnase condamnarea la moarte a lui Wagil Hass'an.

Această ignoranţă oarbă îi va ucide pe mulţi până când dominaţia britanică în Palestina va lua sfârşit.

Sir Alec McIntosh îşi ridică privirile când intră Talbot. Primul său secretar stătea în spatele lui, cu un dosar în mână, indicând locul unde Sir Alec trebuia să semneze.

— Ah, Talbot – zise el. N-am de gând să te reţin mult.

— Da, domnule.

Talbot aşteptă până ce Sir Alec puse jos stiloul.

Sir Alec se sprijini de spătarul scaunului.

— Ai un stomac tare?

Talbot se întreba ce voia de fapt.

— La fel ca toţi ceilalţi, domnule.

— Mâine la închisoare va avea loc o execuţie. Am nevoie de cineva care să asiste din partea Guvernului Majestăţii Sale. L-aş fi trimis pe Simpson, dar este plecat la Acra.

Talbot se albi la faţă.

— Înţeleg.

— Ora zece. Ai grijă să ajungi la timp, da?

Primul secretar puse alt document pe birou, în faţa lui şi Înaltul Reprezentant îşi ridică stiloul.

— Da, domnule – spuse Talbot şi ieşi din cameră.

Wagil avea cătuşe la mâini, era nebărbierit şi murdar. Stătea cu picioarele încrucişate pe podeaua celulei sale, cu capul plecat. Nu-şi ridică privirile când paznicul descuie uşa, deşi auzise glasul tatălui său.

Zayyad se lăsă pe vine şi-l scutură de umeri. Wagil înălţă capul. Era palid şi avea cearcăne negre în jurul ochilor, pentru că nu dormise.

— Fiule! Murmură Zayyad.

— Deci eşti, în sfârşit, mândru de mine!

— Te rog să mă ierţi!

Wagil nu-i răspunse. Se uită la Rishou.

— Ah, frăţioare!

Rishou sesiză tremurul din vocea sa. Acum nu mai vrea să moară, îşi zise el. Nebunia, care-l făcuse să semneze confesiunea aceea, dispăruse.

— Ce se spune despre mine în sat?

— Că eşti un leu şi un erou al Palestinei – spuse Rishou.

Mă rog, unii dintre ei spuneau asta. Alţii spuneau că ar fi trebuit să fugă şi să se ascundă la beduini, considerând că fusese un nebun să se predea atât de uşor. Dar şeicul Daoud era încântat, bineînţeles. Orice duşman al britanicilor era prietenul Muftiului şi se bucura că Zayyad îşi dovedise, în sfârşit, loialitatea faţă de cauză, prin sacrificiul fiului său cel mare.

— Mai există o şansă – zise Zayyad. Majid a vorbit cu effendi Talbot. A scris însuşi regelui Marii Britanii!

— Trebuia s-o fac – îi spuse Wagil lui Zayyad. Ştiam că Rishou n-ar fi fost în stare.

Un şarpe până în ultima clipă, se gândi Rishou.

— Iartă-mă – spuse Zayyad. Spune-mi că mă ierţi pentru răul pe care ţi l-am făcut.

— Vezi, în sfârşit, că sunt un leu! Da, acest fiu al tău care nu era în stare să-şi găsească penisul în întuneric!

— Te rog, Wagil, m-am umilit în ochii lui Allah. Dă-mi iertarea ca să trăiesc liniştit restul zilelor mele.

Wagil clătină din cap.

— N-o să te iert niciodată.

Dimineaţa, când răsare soarele din spatele Muntelui Măslinilor, valea Iordanului este învăluită în pâclă; dar, pe înserate, lumina este clară şi strălucitoare. Pantele munţilor sunt scăldate în violet, iar umbrele culmilor, aurii.

Henry şi Elizabeth Talbot priveau jocul de lumini dinaintea lor. Îşi beau în linişte ceaiul şi bitterul, măcinat fiecare de propriile sale dezamăgiri. Se îmbrăcaseră elegant pentru cină, aşa cum era obiceiul, Talbot în smoching, Elizabeth în rochie albă de muselină, şi coborâseră la parter.

Clopotele Bisericii Mormântului Sfânt băteau şi muezinii chemau credincioşii la rugăciune.

Oraşul era încă toropit de căldură, dar aici, în sufrageria cu gresie albă şi neagră, era răcoare. Masa din lemn de trandafir fusese aranjată cu şerveţele de pânză irlandeză şi porţelan Wedgewood. Un pahar de cristal Waterford, mânjit de ruj de buze, sună când Elizabeth îl atinse cu arătătorul.

— Te-am rugat să nu faci asta!

— Te deranjează, dragă?

— Strică cristalul.

— Vai, ce proastă sunt. Nu-mi place să vandalizez vesela noastră.

— N-am vrut să fiu nepoliticos, doar că am multe pe cap.

Elizabeth îşi coborî vocea.

— Am auzit că fratele lui Majid o să atârne în ştreang mâine.

Îşi duse mâna la gâtul ei drăguţ şi îşi scoase limba afară.

— Nu mi se pare deloc nostim.

— Sigur, nu este nostim dacă eşti tu în ştreang. Dar tu trebuie doar să priveşti, dragul meu.

— Este destul de rău.

— N-am asistat niciodată la o spânzurătoare. Mă bazez pe tine să-mi descrii în amănunt.

Majid veni din bucătărie cu două farfurii. Cotlete de miel şi cartofi. Le puse pe masă şi le umplu paharele cu vin de Burgundia.

Elizabeth îl privi pe Majid întorcându-se în bucătărie.

— Suportă destul de bine, nu ţi se pare?

— Te rog, n-ai vrea să renunţăm la acest subiect?

— Îmi pare rău, dragul meu. Te deranjează?

— Poate că ai vrea să asişti la execuţie în locul meu?

— Nu aş avea nimic împotrivă.

— Ar fi trebuit să te naşti bărbat.

— Şi tu la fel, dragul meu.

Talbot ignoră remarca. Tăie cotletul de miel. Un suc roşu ţâşni. Îşi imagină că era inima soţiei sale.

— Ştie că vei fi acolo mâine? Când îl vor spânzura pe fratele lui?

— Nu.

— Ce drăguţ – zise Elizabeth în timp ce-şi sorbea vinul şi îşi lingea picăturile roşii de pe buze – ce drăguţ!

Era cald în camera de execuţie. Nu existau ferestre; singura lumină venea de la un bec electric agăţat, în tavan, acoperit cu un grătar de fier. Încăperea era goală, cu excepţia spânzurătorii.

Sudoarea i se scurgea în ochi, înţepătoare ca sarea prelingându-se pe şira spinării. I se udase cămaşa.

Totuşi, îi era frig.

Guvernatorul, pe nume Weatherby, era un tip din Yorkshire, scund, cu o mustaţă groasă, galbenă, care-i amintea lui Talbot de o mătură. Avea pungi sub ochi şi obrajii erau brăzdaţi de vase de sânge. Beţiv, îşi spuse Talbot. Era îmbrăcat ca la înmormântare, cu costum negru urât şi cravată. Dar, după atitudinea lui, ai fi zis că aşteaptă să înceapă un meci de fotbal.

Weatherby se uită la ceas.

— Urâte condamnările astea prin spânzurătoare!

— Nu-mi dau seama – zise Talbot.

Watherby mormăi.

— În ultimele douăsprezece luni am atârnat în ştreang mai mulţi decât pot număra.

Îşi tamponă faţa cu batista.

— Am vorbit cu Simpson al vostru despre asta. Ora zece este prea târziu pentru astfel de lucruri. Ar trebui să discuţi cu Alec Cum-Îi-Zice. Spune-i că ar trebui să începem mai devreme. Prea cald la ora zece în plină vară.

Talbot îşi dădu seama că Weatherby se referea la Înaltul Reprezentant al Coroanei.

— O să-l informez pe Sir Alec – zise el.

Weatherby se uită din nou la ceas.

— Sper să nu facă urât. Ştii, unii dintre ei creează mari probleme – îi explică el, ca şi când lui Talbot i s-ar fi părut surprinzător că oamenii nu erau gata să moară.

— Poate că va găsi alinare în credinţa lui. Presupun că va fi prezent şi un imam?

— Un ce? Nu, nu, n-avem aşa ceva pe aici. Dacă vor un preot, ei bine, au unul. Oricum este o aiureală, după părerea mea. Când mori, mori şi gata; restul rămâne doar între tine şi viermi.

— Refuzi unui condamnat alinarea religiei sale?

Weatherby îl privi dispreţuitor.

— Dacă eşti nemulţumit de felul cum îmi fac treaba, domnule Talbot, n-ai decât să-i spui bătrânului Cum-Îi-Zice. Dar este destul de dur pe aici şi n-am timp să găzduiesc vicari.

Paşi grei răsunară pe coridor. Paznicul-şef conducea grupul. Era urmat de Wagil, îmbrăcat în tradiţionala uniformă roşie a condamnaţilor. Avea lanţuri la mâini şi la picioare şi era susţinut din ambele părţi de câte un soldat. Când văzu eşafodul, începu să strige şi să se zbată.

Weatherby pufni pe sub mustaţă.

— Ah, fir-ar să fie, un agitat. Astăzi este prea cald pentru agitaţi, nu-i aşa, domnule Talbot?

În dormitor era întuneric. Nuiaua Trimisă de Allah Să Ne Încerce nu se scula înainte de prânz, de obicei, dar, în dimineaţa aceasta ceruse în mod special să i se aducă micul dejun la oră zece. Majid înţelese instinctiv perversitatea acestei dorinţe. Ora zece era momentul fixat pentru execuţia fratelui său.

— Bună dimineaţa, Majid.

— Bună dimineaţa, Lady Talbot.

Purta o cămaşă de noapte din dantelă şi apărători la ochi din fetru negru. Stătea întinsă pe spate, cu mâinile încrucişate pe piept. Ca un mort, se gândi Majid. Oare aşa se întinde şi când o învăluie căpitanul ei englez?

— Pune-o pe masă.

Majid aşeză tava de argint cu micul dejun pe noptieră. Ouă bătute, bucăţi de carne de porc şi pâine prăjită. Nu înţelegea cum pot mânca oamenii asemenea lucruri dezgustătoare.

— Trage perdelele, te rog!

Ferestrele erau fixate adânc în pereţii groşi de piatră, păstrând un aer răcoros în casă. Majid dădu la o parte perdelele grele, aurii şi lumina soarelui se revărsă în cameră.

Nuiaua Trimisă de Allah Să Ne Încerce clipi când îşi scoase apărătorile. Apoi, se ridică.

— Ce dimineaţă splendidă!