Colin Falconer

Orphan făcu un pas înainte, ridică bastonul şi-l lovi pe bietul om în vintre. Bărbatul urlă ascuţit şi se prăbuşi în genunchi. Bastonul îl izbi din nou în ceafă. Căzu într-o parte.

Orphan îl rostogoli pe spate, îşi puse cizma în gâtul lui şi o ţinu acolo. Omul horcăi şi îşi dădu sufletul în faţa lor.

— Asta este părerea mea despre intelectuali – zise Orphan. Aşa că nu încercaţi să mă prostiţi.

Când se termină, omul fu târât la o parte şi începu apelul. Pe mort îl bifă prezent. Nu conta dacă murea cineva, atâta timp cât nu evada.

Apelul continuă ore-n şir. Numele fură strigate-n bloc, de kapos, pentru ca apoi să fie verificate şi reverificate de ofiţerii SS. Stăteau înşiraţi, ameţiţi de nesomn, tremurând de frig şi aşteptau să vadă ce li se mai pregătea.

Netanel nu-şi revenise încă din uimire după scena la care asistase. Nu era vorba de violenţă.

— Dumnezeu ştie, îi văzuse în acţiune pe SS-işti şi ştia de ce sunt capabili aceşti oameni – dar indiferenţa cu care fusese ucis omul acela. Orphan se purtase ca un şef de sală care sparge un ou. Trei mişcări precise şi se terminase totul, fără pasiune sau furie. Ucisese un om ca să demonstreze ceva. Niciunul dintre miile de prizonieri sau zecile de kapo şi SS-işti din Appelplatz nu se deranjaseră să se întoarcă şi să se uite.

— Ucide câte unul din noi în fiecare dimineaţă?

— Îi şopti Netanel lui Dov.

— Nu, doar atunci când trebuie să impresioneze Numere Mari. Ştii cum a căpătat această poreclă de Orphan! Şi-a ucis mama şi tatăl. Cu toporul.

Cum poate cineva să supravieţuiască aici? Psihopaţii sunt gardieni, iar cei sănătoşi la cap sunt prizonieri.

Se luminase de ziuă când se termină apelul. Lagărul semăna cu un mic oraş de cărămidă – străzi nesfârşite, cu barăci înconjurate de turnuri de pază şi sârmă ghimpată. O umbră întunecată aduna rămăşiţele carbonizate ale unuia din prizonierii care se aruncaseră în timpul nopţii pe gardul electrificat.

După apel, fură adunaţi în plutoane de lucru, Arbeitskommandos, şi porniră la treabă în saboţii lor de lemn. Lui Netanel i se păru că aude un disc cântând marşul sentimental „Rosamunda”. Delira. Dar se întoarse şi văzu oameni în uniforme vărgate, ca şi a lui, cu viori, trompete şi tobe, adunaţi la poartă să-i petreacă de parcă ar fi fost nişte regimente care plecau să lupte pentru patrie.

Când trecură pe sub porţi, Orphan strigă „Mützen ab!” şi îşi scoaseră toţi şepcile, salutându-i cu deferenţă pe SS-iştii care aşteptau cu câinii lor să-i escorteze la lucru. Netanel privi înapoi şi văzu inscripţia de pe poarta din fier forjat:

MUNCA TE ELIBEREAZĂ.

Netanel învăţă repede.

Învăţă cum să economisească jumătate din pâinea de la micul dejun, ca s-o mănânce la amiază, la Fabrica Farben, când era atât de epuizat după ce căra plăci grele de lut, încât îi jucau puncte negre pe dinaintea ochilor şi îi venea să se lase în genunchi şi să moară.

Învăţă să nu bage în seamă duhoarea şi muştele şi să mănânce pe ascuns în latrină, ca să nu-i fure nimeni hrana.

Învăţă să aprecieze când găleata lăsată peste noapte, în baracă era aproape plină, ca să nu fie ultimul şi să trebuiască, prin urmare, s-o golească în toiul nopţii.

Învăţă să-şi scoată întotdeauna şapca când trecea pe lângă el o santinelă SS, ca să nu mai fie bătut.

Învăţă să-şi ruleze mâneca şi să-şi arate numărul tatuat pe încheietura mâinii ca să primească raţia de mâncare.

Învăţă să nu atragă niciodată atenţia asupra sa.

Învăţă să spună „Jawohl!” ori de câte ori primea vreo instrucţiune.

Învăţă să se aşeze în locul cel mai bun când se servea supa, judecând după mărimea oalei.

Învăţă că, dacă îşi lăsa lingura, cămaşa sau raţia de pâine nepăzite, măcar pentru o clipă, vor fi furate.

Învăţă să-şi strângă toate lucrurile, începând de la castronul de cositor şi până la saboţii de lemn, şi să doarmă cu capul pe ele în timpul nopţii.

Învăţă că totul era de valoare, orice zdreanţă, indiferent cât de inconsistentă sau jegoasă era.

— Putea fi folosită ca prosop sau ca să-şi înfăşoare picioarele pentru a le proteja în saboţi.

Învăţă să nu se gândească niciodată la ziua de mâine.

Învăţă să nu se gândească la absolut nimic. Totuşi, mai avea de învăţat încă o lecţie, pe care i-o servi chiar Amos Mandelbaum.

În fiecare dimineaţă, când se trezea, Netanel se îmbrăca repede ca să nu lase nimic nepăzit. Aproape imediat, cei care făceau curăţenie în cameră îi izgoneau cu măturile lor, strigând, ameninţând şi ridicând nori de praf în aer. Netanel se duse la latrină şi spălător. Aveau cinci minute până să servească raţiile de cafea şi pâine, iar cei care ajungeau târziu nu mai primeau nimic. Netanel văzu un om urinând în timp ce alerga să recupereze timpul.

Spălătoarele erau întunecoase, umede, iar podeaua de cărămidă era acoperită cu un strat alunecos de noroi. Pereţii erau acoperiţi cu fresce. Netanel se întreba dacă era o glumă proastă, o bătaie de joc sau o macabră nebunie, opera vreunui SS-ist, incapabil să înţeleagă absurdităţile.

Una din ele reprezenta un bun prizonier, gol până la brâu, săpunindu-şi faţa şi corpul; dedesubt scria:

So bist du rein.

(Aşa eşti curat.)

Altă frescă înfăţişa un Müsselman jegos, cu un nas semitic coroiat şi uniformă murdară, care-şi băga doar un deget în chiuvetă; dedesubt scria:

So geht's du rein.

(Aşa ajungi la un sfârşit rău.)

Un sfârşit rău!

— Se gândi Netanel, de parcă spălatul cu această apă rece ca gheaţa nu era un sfârşit destul de rău; faptul că erai bătut până mureai cu bastoanele de cauciuc însemna numai disciplină.

Mandelbaum stătea la spălător alături de Netanel. Îl văzu cum îşi scoate şapca, haina şi cămaşa şi le pune cu grijă între genunchi, ca să nu-i fie furate. Mandelbaum încerca să se spele cu o bucată murdară de săpun şi cu apă rece – o sarcină aproape imposibilă – pe faţă, pe braţe şi pe corp.

Apoi se şterse grijuliu cu haina.

Netanel îşi dădu cu puţină apă pe faţă şi îl privi cu milă. Bietul Mandelbaum! Ce urmărea să demonstreze? Faptul că se spăla atât de conştiincios îi consuma preţioasa energie de care va avea nevoie peste o jumătate de oră, pe şantier, când vor fi toţi la fel de murdari.

— Te-am văzut la spălător – zise Mandelbaum, în timp ce stăteau pe vine, rezemaţi de peretele latrinei, cu cana de cafea şi felia de pâine în poală.

— Am observat că nu te mai speli aşa cum trebuie.

Mandelbaum se simţea jignit, de parcă Netanel l-ar fi dezamăgit.

— Ce rost are? Dacă doreşti să pretinzi că mai suntem membri ai rasei umane, n-ai decât!

— Sunt surprins că ai această atitudine, domnule Rosenberg, mai ales dumneata.

— Este o pierdere de timp şi energie.

— Nu, domnule Rosenberg. Nu este. Nu mi se pare deloc o risipă.

— Peste o oră vei fi la fel de murdar ca şi mine. O să aibă grijă Orphan de asta!

— Nu acesta este lucrul important!

— Atunci care?

— Spălatul reprezintă o parte esenţială a existenţei umane. Nu este vorba doar de refacerea igienei zilnice, ci şi de refacerea demnităţii noastre. Dacă-i lăsăm să ne ia şi acest lucru, nu ne mai rămâne chiar nimic.

— Cum să mai avem demnitate, Mandelbaum? Ne-au ras în cap, ne obligă să urinăm în găleată şi să ne îmbrăcăm în uniforme vărgate, ca nişte clovni. Am renunţat la demnitatea noastră din ziua când am păşit pe această poartă!

Mandelbaum clătină din cap.

— Vezi, pentru dumneata este mai greu, domnule Rosenberg. Ai fost întotdeauna respectat. Demnitatea ţi s-a părut un lucru obişnuit. N-a trebuit să-ţi aminteşti de existenţa ei.

— Ce tot spui, Mandelbaum?

— Pot să ne trateze ca pe nişte animale, dar, dacă noi nu ne comportăm ca nişte animale, n-au cum să ne îngenuncheze. Poate mă consideri un om simplu, domnule Rosenberg. Dar spălatul în fiecare zi mă ajută să supravieţuiesc.

Să supravieţuieşti! Cuvântul suna ca o blasfemie. Cum putea cineva să se gândească la ziua de mâine, când erau confruntaţi în fiecare zi cu foamea, tortura şi decăderea fizică şi morală? Poate că singurii oameni sănătoşi erau cei care se aruncaseră în gardul de sârmă ghimpată electrificat.

Totuşi, mai era Marie. Trebuia să-şi amintească de Marie.

— Eu prefer să-mi economisesc energia – zise Netanel.

Dar, a doua zi de dimineaţă, când se trezi, alergă la spălător, se dezbrăcă de haină şi cămaşă şi se spălă.

Deveni evident pentru Netanel că unii prizonieri arătau mai bine ca alţii. De fapt, exista o ierarhie rigidă în lagăr, iar evreii obişnuiţi – Häftlinge – se aflau la baza piramidei.

Prima distincţie dintre prizonieri era culoarea triunghiului de pe uniformele lor. Roz pentru homosexuali, violet pentru Martorii lui Yehova, roşu pentru politici, verde pentru criminali, iar două triunghiuri roşii-portocalii formau steaua lui David pentru evrei. Stăpânii lagărului, din diverse motive, nu erau gărzile SS, ci triunghiurile verzi – criminalii.

Triunghiurile verzi reprezentau crema, aristocraţia lagărului. Pentru ei erau rezervate cele mai bune munci. Majoritatea kapo, gărzile prizonierilor erau triunghiuri verzi. Poziţia de care se bucurau le permitea să obţină raţii suplimentare de hrană, aveau parte de articole de lux, cum ar fi tutunul şi insecticidele, şi exista chiar un bordel cu evreice poloneze, Frauenblock, pentru folosinţa lor privată.

Dar nu toţi kapo erau criminali germani. Mai erau şi evrei, care, prin mită şi favoruri şi printr-o demonstraţie excesivă de brutalitate, întorseseră spatele propriilor semeni, ca să se salveze pe ei. Kapo germani erau ca nişte câini de pază, se gândea Netanel; aveau o brutalitate înnăscută şi nu ştiau altceva. Dar pentru kapo evrei nu nutrea decât dispreţ.

Alături de kapo, fiecare bloc era administrat de un Blockälteste, cel mai bătrân din bloc, şi ajutoarele sale, Stubenältester. Majoritatea erau, de asemenea, criminali sau prizonieri politici germani sau polonezi; dar printre aceştia, mai erau şi evrei care-şi vânduseră sufletul pentru condiţii mai bune şi o şansă minimă de supravieţuire. Blockälteste din barăcile lui Netanel era un om numit Mendelssohn. Se spunea că era un Hassidim din ghetourile Varşoviei.

Locuia separat de ei, într-o cameră mare, din colţul barăcilor cu Orphan, Stubenältester şi câţiva prieteni. Netanel văzuse interiorul încăperii o singură dată, când lăsaseră uşa deschisă pe jumătate, din greşeală. Aveau mese, scaune şi rafturi pentru pahare şi farfurii. Aveau chiar şi obiecte de decor: flori artificiale şi tăieturi din reviste, precum şi lozinci care proslăveau ordinea, disciplina şi igiena.

Dar ceea cel uimise cel mai mult pe Netanel erau paturile; da, paturi adevărate, cu plăpumi roz de mătase. Îţi venea greu să-ţi imaginezi că Orphan dormea fericit sub o plapumă roz de mătase.

Deodată, Mendelssohn apăru în prag şi-i trânti uşa-n nas.

— Acolo se află tot ce visezi – zise Dov, când Netanel îi povesti mai târziu.

— Toată lumea strânsă într-un perimetru de câţiva acri. Câţiva privilegiaţi care-şi poartă de grijă şi îşi păstrează puterea prin forţă şi înşelătorii. Şi, de cealaltă parte a baricadei, ne aflăm noi, care muncim pentru o coajă de pâine, murim de foame şi ne zbatem pentru această existenţă nenorocită.

Stăteau în praful portocaliu, între cărămizile sparte ale Fabricii Farben, la umbra unui zid înalt, care-i ferea de soarele dogoritor al amiezii. Supa chioară le încălzise stomacurile, dar nu le înlăturase senzaţia de epuizare din membre. Netanel se odihnea cu gura deschisă şi braţele inerte, ca o marionetă abandonată.

— Deci, eşti un comunist – replică Netanel.

— Un sionist. Am vrut să plec în Palestina înainte de război. Singurul mod prin care noi evreii vom putea să triumfăm este să avem ţara noastră. Dar atunci ne-au invadat germanii şi n-am mai avut scăpare.

— Tatăl meu spunea că Palestina nu înseamnă nimic decât mlaştini şi deşert.

— Vorbea ca un bun german.

— Poate că Palestina este doar un vis, ca multe altele. Evreii nu sunt o naţie, ci o religie. Câteodată, nici măcar atât.

— Atunci de ce nu renunţi la ţara şi religia ta? Hai, renunţă!

Dov zâmbi atotştiutor.

— Ţi-ar fi plăcut s-o faci, nu-i aşa? Dar nu te-au lăsat germanii!

— Sunt german.

Dov zâmbi din nou.

— Atunci spune-le să te numească kapo.

— Aş prefera să mor decât să devin aşa ceva.

— Probabil că asta o să se şi întâmple. Cât timp crezi că poate să supravieţuiască cineva într-un asemenea loc dacă nu-şi asigură un post de conducător?

Dov se trase lângă el.

— Ştii ce fac ticăloşii ăştia de Mendelssohn şi Orphan? Primesc cincizeci de pâini pentru raţia noastră. Trebuie să taie pâinea în zece bucăţi, pentru fiecare masă, dar ei o taie în unsprezece. Simplu. Deci, la fiecare masă câştigă cinci pâini. Ce rămâne după ce înfulecă ei schimbă pe alte produse la piaţa neagră.

— Dacă ştii toate acestea, de ce nu ai organizat ceva pentru tine?

Dov ridică din umeri şovăitor.

— Ba am făcut-o!

— Ce?

Dov ezită şi apoi arătă spre un grup de patru kapo care conversau lângă coliba de lemn ce le servea drept birou pe şantier.

— Îl vezi pe cel mare din dreapta, cu bărbie ascuţită? Este Lubanski. Se ocupă de Kartoffelschalen Kommando, Grupul pentru Curăţat Cartofi. I-am vândut dintele meu de aur şi mi-a promis să mă ia printre ei. Încep de mâine. Este ultima mea zi când muncesc pe căldura asta şi car cărămizi. Este uşor la bucătărie, şi dacă furi câţiva cartofi, nu bagă nimeni de seamă.

— Nu te cred.

Dov deschise gura şi-i arătă locul negru sângerând de pe gingia de jos, unde fusese un dinte.

Netanel închise ochii. Sirena va suna din minut în minut şi vor trebui să muncească încă cinci ore sub soarele dogoritor.

— Eu n-am ce să-i dau – murmură el.

Dar îşi aminti de Steaua de argint a lui David şi se hotărî imediat. Nu există nici o lege pe lumea aceasta care să-i spună că trebuia să sufere la fel ca ceilalţi. Aici nu există decât o singură lege: să supravieţuieşti încă o zi.

Se întinse pe pat, uitându-se la fereastra barăcii. Steaua de argint a lui David era ascunsă în pumnul drept; îi simţea razele în carne. Aştepta.

Lubanski apăru din baraca de vizavi şi se îndreptă spre Appelplatz, cu pasul lui bine cunoscut. Netanel sări din pat. Mişcarea lui bruscă nu atrase atenţia celorlalţi. Mulţi prizonieri făceau la fel când îi apuca diareea şi se grăbeau să ajungă la latrină.

Alergă pe stradă.

— Domnule Lubanski!

Kapo se opri şi se întoarse.

Netanel îşi scoase şapca.

— Pot să vorbesc cu dumneavoastră?

— Întrebă el.

Lubanski înaintă spre el cu mâinile în şold.

— Ce vrei, Häftling?

— Înţeleg că vă ocupaţi de Grupul pentru Curăţat Cartofi. Aş dori un loc în grupul dumneavoastră. Sunt gata să plătesc.

Întinse mâna şi-i arătă Steaua lui David.

Lubanski o cercetă atent.

— Grupul pentru Curăţat Cartofi spui.

Întinse pumnul, lăsând să se vadă doar două raze ale stelei. Lovitura veni cu atâta viteză încât îl lua prin surprindere pe Netanel. Simţi o izbitură în obraz şi căzu într-o parte.

Lubanski se aşeză cu genunchii pe umerii lui şi începu să-l bată.

Încercă să se elibereze, dar kapo era prea puternic. Auzi un glas zbierând şi îşi dădu seama că era al lui.

Continuă să-l bată la nesfârşit şi se opri la fel de brusc cum începuse. Sesiză voci furioase în jurul lui. Asta este, se gândi Netanel. Se gândesc cum să mă termine.

— Netanel?

— Zise o voce cu blândeţe.

Îl recunoscu pe cel care vorbise. Era Chaim, vărul său. Chaim, care fusese arestat de germani în Austria, înainte de război. Acum era mort, mai mult ca sigur, înseamnă că şi el era la fel.

— Chaim? Gata, s-a terminat?

— Netanel, tu eşti?

Netanel încercă în zadar să deschidă ochii.

— Slavă Domnului că sa terminat!

— Grupul pentru Curăţat Cartofi!

— Spuse cineva dezgustat.

— Este un Număr Mare, n-a ştiut!

— Zise Chaim.

— Nu te-aş fi recunoscut. A fost vocea ta. Când te-am auzit.

Se ridică şi răcni un ordin. Netanel se simţi săltat de subsuori. În cele din urmă fu aşezat în pat şi auzi vocea lui Mandelbaum şoptindu-i la ureche.

— Te-a aranjat rău de tot. Te doare?

Netanel nu putea să-i răspundă.

Trăia şi nu simţea nici un pic de bucurie. Doar dezamăgire.

Durerea veni a doua zi de dimineaţă.

Mandelbaum îl ajută să se ducă la spălător. Riscă să rămână fără masa de prânz ca să-i spele sângele închegat de pe faţă. Netanel avea un ochi umflat şi buza crăpată în două locuri. Colţurile stelei îi sfâşiaseră obrazul, pleoapele şi buza.

În timp ce Mandelbaum îl ajuta, Dov îl privea de afară.

— A fost o glumă – zise el.

Netanel nu-i răspunse.

— Oricum, ce făceai în timp ce eu eram aici, mâncam hrana asta îngrozitoare şi mă speteam muncind? Dormeai într-un pat bun şi înfulecai mâncare germană gustoasă! Doar eşti evreu, la fel ca şi mine. De ce nu erai şi tu aici?

Netanel se îndepărtă clătinându-se.

— Poate că acum suntem, chit – zise Dov.

Se adunară în Appelplatz. Orphan îl chemă pe prizonierul 81 305 şi-l mână în partea de vest a barăcilor. Îl aştepta Chaim.

— Herrgottsacrament! Uite ce-a făcut ticălosul din faţa ta!

Netanel îl privi fix. Parcă era vărul său şi parcă nu era. Ultima oară îl văzuse pe Chaim înainte să plece în Austria cu mătuşa Esther şi Michal. Pe atunci era un băieţel în pantaloni scurţi. Ceea ce îşi amintea, într-adevăr, era vânătaia roşie de pe bărbia lui.

Chaim. Mă rog, aşa spunea că-l cheamă. În jocul de umbre şi lumini al reflectoarelor din turn, omul dinaintea lui avea înfăţişarea unui boxer. Nu mai semăna deloc cu vărul lui grăsuţ. Semăna mai degrabă cu SS-iştii care-şi petreceau timpul bătându-l.

— Eşti chiar tu?

— Murmură Netanel printre buzele sfâşiate.

— Se pare că amândoi am trăit de o sută de ori în ultimii şapte ani, Netanel.

Se apropie de el.

— De când eşti aici?

— De o săptămână, poate două, nu-mi amintesc.

— Pot să te ajut, Netanel! Ştiu cum merg lucrurile. Supravieţuiesc de patru ani în lagărele de exterminare ale lui Hitler.

— Mătuşa Esther?

— Întrebă Netanel.

Numele familiale îi sunau ca o limbă străină.

— Michal?

— Au murit – zise Chaim, fără să încerce să-i explice cum.

— Grupul pentru curăţat Cartofi! Chiar i-ai spus asta tocmai lui Lubanski?

Netanel nu-i răspunse. Ce să-i spună? Era un Număr Mare, un Häftling prăpădit şi tot nu se învăţase minte.

— Lubanski a fost boxer profesionist. Dacă n-aş fi intervenit, te-ar fi ucis.

Netanel rămase tăcut. Se gândea la vărul său transformat în kapo, kapo evreiesc!

— A crezut că-ţi baţi joc de el!

Chaim se uită peste umărul lui Netanel la şirurile de uniforme împuţite şi la proprietarii lor jigăriţi.

— Uită-te la ei! Vin de pretutindeni. Hassidimi din Varşovia şi Lublin, ţigani din România, cizmari şi croitori neştiutori din ghetouri. Cum de ne-am amestecat cu tot acest gunoi? O-m fi evrei, dar suntem şi germani, Reichsdeutscher.

— Suntem doar. Evrei.

— O să te ajut – zise Chaim. O să-ţi fac rost de un post de Stubenälteste în blocul meu. Poate o să reuşesc să conving pe cineva să facă din tine un kapo.

Netanel clătină din cap.

— N-am nevoie de. Ajutorul tău.

— Nu fi idiot!

— Mai degrabă aş muri.

— Ce?

Chaim făcu un pas spre el, uluit.

— Uită-te la tine! Plin de sânge şi de murdărie. Eşti aici doar de două săptămâni.

Desfăcu haina lui Netanel.

— Ţi se văd deja coastele. Semeni cu un schelet. Nu mai rezişti în ritmul ăsta!

— Am. Demnitate.

— Demnitate?

Chaim râse dispreţuitor.

— N-o. Să-mi trădez. Semenii.

Vocea lui Chaim deveni brusc dură şi primejdioasă.

— Aveai demnitate când erai fiul Şefului! Acum nu eşti decât un gunoi în uniformă vărgată! Nu pricepi? Acesta este un lagăr al morţii. Singura cale de ieşire este prin coşurile de la Birkenau! Când nu-ţi mai rămâne nici un pic de putere, te gazează. Asta vrei?

— Nu voi fi kapo.

Chaim îl scuipă.

— Dracu' să te ia!

Tuşi şi scuipă din nou.

— Dracu' să te ia, ticălos încrezut ce eşti! Să nu îndrăzneşti să mă judeci tu pe mine!

Netanel îl privi fără să spună nimic.

— Pot să-ţi salvez viaţa! Şuieră el.

— Poate. Mă bagi. În Brigada de Curăţat Cartofi – zise Netanel.

— Du-te la locul tău, prizonier 81 305!

— Zise Chaim.

La începutul lui noiembrie, veniră ploile. Plouă timp de zece zile, transformând lagărul într-o mlaştină. Mirosul de umezeală şi mucegai înăbuşea izul dulceag al fumului care se ridica pe coşurile de la Birkenau.

Grupa lor de muncă fusese mutată de la Fabrica Farben pe şantierele de la Buna. Netanel se trezi tremurând într-un şanţ adânc de trei picioare, aruncând noroiul cu lopata. Încerca să-şi apropie cât mai puţin pielea de hainele ude şi îngheţate.

Nu exista nici un fel de culoare. Şinele ferate, colibele, orizontul erau învăluite într-o nuanţă de gri, la fel ca întregul peisaj înmuiat în apă. Un mărfar trecu pe lângă ei şi Netanel îşi ridică privirile, uitându-se fără să vadă, cu ochii opaci, ca un animal prins în capcană.

Panourile pictate cu vopsea albă îi defilau pe dinainte.

Deutsche Reichsbahn33. Deutsche Reichsbahn. Deutsche Reichsbahn.

— Vine iarna – zise Dov lângă el.

Ploaia i se prelingea pe haine de pe nasul lui lung.

Iarna, se gândea Netanel. Sunt aici de aproape patru luni.

— Nimic nu se compară cu o bună iarnă poloneză.

Ucide şapte din zece oameni. Se spune că, dacă n-ar fi existat iarnă, Hitler ar fi inventat-o.

— Am auzit o glumă bună despre Hitler – zise Mandelbaum.

Netanel se uită la el.

Încă nu-şi dăduse seama dacă Mandelbaum era prost sau înţelept; victimă sau supravieţuitor. De mii de ori de când sosise aici trăise aceeaşi senzaţie – că totul nu era decât o glumă bizară. Şi acum, iată-l pe Mandelbaum debitându-şi bancurile sale nostime într-un şanţ îngheţat, de parcă s-ar fi aflat într-o Bierkeller din München.

— Nu mă interesează – zise Dov.

Dar Mandelbaum nu-l băgă în seamă.

— Hitler se trezeşte într-o dimineaţă, se uită pe fereastră şi vede soarele deasupra Poloniei.

— Bună dimineaţa, domnule Soare – zise Hitler.

— Bună dimineaţa, domnule Hitler – spune Soarele.

Apoi, după-prânz, Hitler iese în grădină, se uită pe cer, vede soarele deasupra Germaniei şi spune:

— Bună ziua, domnule Soare.

Şi Soarele spune, la rândul lui:

— Bună ziua, domnule Hitler.

— Pe urmă, în seara aceea, Hitler se uită pe fereastră, vede Soarele apunând la vest şi spune:

— Noapte bună, domnule Soare.

Şi Soarele îi răspunde:

— Du-te dracului, acum sunt în Anglia.

Netanel îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs.

Deodată, simţi bastonul lui Orphan între umeri.

— Ce te amuză aşa, evreu împuţit?

Netanel începu să sape.

— Îmi place să muncesc, domnule kapo.

Orphan se întoarse bombănind. Häftling-ul înnebunise. Era şi normal când ştia că se apropia iarna.

* * *

Iarna aduse cu ea atât binecuvântare, cât şi blestem.

Detaşamentele de lucru aveau voie să muncească în zăpadă şi ploaie, dar nu şi când era ceaţă sau întuneric, din simplul motiv că aceste fenomene favorizau evadarea. Aşa că programul de lucru era mai scurt – de la opt la patru.

Dar aceste ore erau mai chinuitoare decât orice suportase Netanel până atunci. Erau obligaţi să stea la nesfârşit în bezna cumplită din Appelplatz, la începutul şi la sfârşitul fiecărei zile, şi să trudească sub ploaia de gheaţă doar în pantaloni şi haină de pânză. În fiecare minut de când se trezea şi până se întorceau în barăcile lor să se cufunde într-un somn binecuvântat, Netanel sărea de pe un picior pe altul, lovindu-se cu mâinile în părţi ca să se încălzească.