Colin Falconer

Îşi dăduse o parte din preţioasa raţie de pâine ca să facă rost de mănuşi, iar când se rupeau, îşi petrecea ore-n şir să le cârpească.

Aşa cum prezisese Dov, iarna începuse în curând să facă victime. În fiecare dimineaţă, Stubenältester trăgeau morţii din paturi, îi dezbrăcau şi îi stivuiau în faţa barăcilor, ca să fie luaţi de cei din Leichenkommando.

Într-o duminică, Netanel îi urmări ce făceau. Erau patru. Unul stătea pe grămada de trupuri, altul lângă camion. Cel de-al treilea pe un taburet, iar al patrulea între aceştia din urmă. Îşi treceau morţii de la unul la altul, ţinând cadavrele scheletice de păr, de braţe sau de picioare. Păreau imuni la orice fel de orori. Nici măcar nu clipeau, auzind cum trosneau oasele când atingeau scândurile îngheţate ale camionului. De fapt, ce importanţă mai avea acum?

— Se gândi Netanel. Oasele rupte, bâtele kapo-urilor sau colţii galbeni ai câinilor nu mai aveau nici o importanţă pentru ei acum.

În curând, Netanel deveni şi el indiferent. Nu mai ocolea cadavrele de lângă barăci, şi călca pur şi simplu peste ele, ca toţi ceilalţi. După un timp, le acordă tot mai puţină atenţie, ca şi coşurilor crematoriului, reflectoarelor montate pe turnurile de pază şi cozilor galbene ale şobolanilor care umblau acum nestingheriţi printre barăci, la fel de cutezători ca nişte pisici domestice.

Netanel învăţă cum să supravieţuiască.

Învăţă de asemenea că moartea începea de la picioare. Dacă încălţările nu ţi se potriveau sau dacă picioarele nu erau bine protejate apăreau rosături care se infectau în condiţiile în care umblau. Zona infectată se umfla şi rana devenea din ce în ce mai mare şi mai adâncă. Netanel văzuse cum degetele îngheţate ale camarazilor săi Häftlinge cangrenau rapid şi putrezeau. Dacă se încăpăţânau să continue munca, ajungeau să meargă târşâit. În cele din urmă, se duceau la infirmerie pentru tratament, dar SS-iştii ştiau că nu exista vindecare. Dicke Füsse – picioare proaste – reprezenta o condamnare la moarte. Victimele se întorceau foarte rar înapoi. Scăpau ca mulţi alţii prin coşurile de la Birkenau.

Netanel deveni obsedat de picioare. Le spăla şi le usca în fiecare seară înainte de culcare. Aduna toate bucăţile de hârtie sau cârpă, cu care să le încălzească şi să le protejeze în saboţii umezi şi duri de lemn. Când îi rămânea vreo hârtie, o îndesa în haină să-i ţină de cald, dar picioarele se bucurau de cea mai mare atenţie.

Cu fiecare zi, devenea şi mai încrezător că o să supravieţuiască. De fapt, trebuia să supravieţuiască. Pentru Marie.

Ziua începu invincibil.

Clopotul sună în bezna, rece, înainte să se lumineze, întrerupând somnul agitat. Groaza zilei care urma şi senzaţia binecunoscută de foame erau ca un plumb rece în stomac.

Garda de noapte aprinse luminile şi trecu printre şirurile de paturi.

— Wstvac – zise el blând în poloneză – Sculaţi-vă!

Nu era nevoie să vorbească mai tare. Se treziseră cu toţii de mult, pregătindu-se să înceapă calvarul noii zile.

Netanel se îmbrăcă şi alergă pe pământul îngheţat spre latrine, se spălă repede pe piept, pe braţe, pe faţă, nu numai pe mâini, ca Müsselmenii. Apoi se plasă în cel mai bun loc la coada pentru cafea şi preţioasa raţie de pâine. Se asigură că picioarele sale erau bine protejate în saboţii de lemn şi alergă în piaţa principală pentru apel.

Tremură ore-n şir în ploaia rece, în timp ce kapo îi strigau. Se scutura din toate încheieturile. Era învins. Lupta nici nu începuse încă şi ştia că nu putea triumfa, nu azi. Îi înţepeniseră deja degetele de la mâini. Nu le mai simţea. Predă-te. Lasă-i să te împuşte. Sorţii sunt împotriva ta.

Încă câteva minute. O să număr până la o sută şi, dacă o să mai fiu încă în picioare, o să hotărăsc cei de făcut.

Nici o rază de soare, doar o lume întunecată, ostilă. Trecură de porţi, nişte umbre plecate, fără speranţă. Orchestra cânta „Rosamunda”.

Nu pot s-o fac. Nu o zi întreagă. Azi voi pierde.

Depoul îl aştepta – un câmp de luptă alcătuit din beton, fier şi noroi îngheţat. Totul era cenuşiu şi rece. Singurele culori erau curcubeul petrolului din bălţile negre. O ceaţă de vapori se ridica din ţevile, şinele şi boilerele care îngheţaseră peste noapte. În depărtare, turla Auschwitz-ului străpungea ceaţa.

Mărşăluiră spre birou şi Orphan făcu din nou apelul. Apoi, îi încredinţă civilului Meister, Lentner, un polonez taciturn, cu o mustaţă galbenă, plângăreaţă şi ochi cenuşii. Nu-i privea niciodată drept în faţă. Le evita ochii ca un spectator la o luptă unde învinsul a rămas prea mult timp în picioare.

Orphan se duse să se culce în coliba lui Meister, lângă soba fierbinte, ferit de burniţă şi noroiul îngheţat.

Nu mai pot, se gândi Netanel. Nu mai am nici un pic de forţă în braţe. Azi nu pot lupta din nou.

— Bohlen holen – le spuse Lentner şi arată spre o grămadă de cuşete aruncate între şine. În apropiere se afla un cilindru enorm din fier forjat pe un vagon de marfă. Netanel înţelese ce vor avea de făcut: vor trebui să pună cuşetele cap la cap, ca să rostogolească cilindrul de pe vagon în atelier.

Cuşetele înţepeniseră în pământ şi fiecare cântărea cât un om sănătos. El şi Mandelbaum se aplecară şi ridicară pe primul pe umeri. Gheaţa se prelingea pe gâtul lui Netanel şi fierul îi împungea în oase. Când simţi greutatea, începură să-i tremure picioarele.

Înaintară clătinându-se prin gheaţă şi noroi. Numără paşii, se gândi Netanel. Zece, unsprezece. Nu pot face asta toată ziua! Renunţă acum! Douăzeci şi unu, douăzeci şi doi. Lasă-i să te împuşte! Scapă pe coş. Treizeci şi cinci, treizeci şi şase. Muşcă-ţi buza. Mai tare. Nu mai simţi nimic. Cincizeci şi trei, cincizeci şi patru. Mai tare. O durere binecuvântată, care-l făcea să uite de cealaltă, mai cumplită. Aproape am ajuns, doar câţiva paşi. Optzeci şi trei, optzeci şi patru.

Optzeci şi cinci de paşi.

Ai reuşit.

Lăsară greutatea.

Netanel se ridică cu gura deschisă. Umărul şi braţele îi zvâcneau în ritm cu inima. Pentru câteva clipe, îi fu imposibil să vadă sau să audă ceva. Ploaia rece care-i bătea în faţă îi făcea bine.

Nu mai pot!

Mandelbaum se clătină pe picioare; avea ochii duşi în fundul capului şi inflamaţi ca nişte prune descojite.

— N-a fost chiar aşa de rău!

— Zise el.

Orphan apăru în uşa colibei.

— La treabă, evreu împuţit!

Se îndreptară spre grămada de cuşete. Netanel încercă să calculeze câte drumuri aveau de făcut. Cincizeci pentru fiecare din detaşamentul de muncă. Doi la câte o cuşetă. În jur de o sută de cuşete.

Patru drumuri.

Poate voi reuşi să supravieţuiesc. Pe urmă o să mă hotărăsc.

După al doilea drum devenise orb şi surd la tot. Stătea în picioare, gâfâind, cu braţele inerte. Îşi simţea picioarele prea grele. Parcă se înţepeniseră în pământ.

Nu mai pot.

Netanel se bălăbăni înapoi. Ajunsese prea repede.

— Trebuie să mă duc la toaletă – îi spuse el lui Meister Lentner.

Lentner ridică din umeri şi făcu semn spre Levin. Levin era bătrân şi slab, Scheissbegleiter-ul detaşamentului – însoţitorul la toaletă – care trebuia să-i conducă pe prizonieri la latrină şi să aibă grijă să nu evadeze. Sigur, dacă ar fi avut într-adevăr unde fugi, Levin n-ar fi fost în stare să-i oprească! Altă ironie de-a germanilor.

Dusul la latrină îl scuti de un drum. Când se întoarse, văzu un camion înaintând prin noroi, încărcat cu raţia pe ziua aceea. Probabil că era în jur de ora zece, se gândi Netanel. Revărsarea amiezii era la orizont. Pentru prima dată, ziua era vulnerabilă. Poate că o să reziste până la prânz. Rămăseseră doar cuşetele grele; cele îngheţate, cu plăci de fier prinse de ele.

— O să aşteptăm până ţipă la noi – îi şopti Netanel lui Mandelbaum. Chiar dacă o să ne coste o lovitură cu bastonul.

În cele din urmă, supraveghetorul, asistentul lui Orphan, observă că nu-şi vedeau de treaba. Le strigă să muncească. Reuşiră să ridice o cuşetă pe umeri. Ploua şi mai tare, biciuindu-le feţele. Unu, doi.

Uzi, cu genunchii îndoiţi, tremurând de epuizare şi de frig, îşi croiră drum prin noroiul lipicios.

Căzură de două ori în genunchi.

Nu aşa de departe acum, poate doar douăzeci de paşi.

Aproape trei.

— Optsprezece, nouăsprezece.

Gata.

Simţi aroma supei fierbinţi, purtată de vânt. Era ora mesei. Ziua nu i se mai părea atât de înspăimântătoare. Trecuseră peste ce era mai greu. Trebuia să mai reziste încă o jumătate de oră. O să mă descurc, se gândi Netanel. Apoi, mâncare şi odihnă. Pe urmă, o să hotărăsc cei de făcut.

Sirena de prânz.

Se îndreptară spre baracă să primească raţia de supă de la Orphan. În ciuda rugăminţilor, refuză să amestece în oală. Păstra bucăţile de cartofi şi păstârnac pentru el.

Dar, cel puţin, lichidul le umplea stomacurile şi-i încălzea, iar Netanel era recunoscător pentru asta. Linse castronul şi se îngrămădi lângă sobă, laolaltă cu ceilalţi. Căldura începea să le usuce hainele. Aburul se ridica din îmbrăcămintea lor ca un nor des şi umed care mirosea a ciuperci.

Netanel ascultă burniţa care bătea în fereastră şi închise ochii. Adormi imediat.

Se trezi cu puţin înainte de ora unu. Un presentiment întunecat îl agitase, şoptindu-i că acest scurt repaos se terminase.

Apoi auzi şuieratul triumfător al lui Orphan.

— Alles heraus! 34

Netanel ieşi, zguduit de frigul şi umezeala de afară, încă trei ore. Da, putea s-o facă. Acum ziua se mai domolise. Putea s-o învingă, să câştige.

Sirena de la fabrica de carbid străpunse atmosfera grea, cenuşie. Burniţa şi vântul scăzuseră în intensitate. Altă ironie a sorţii, se gândi Netanel. Acum, când ziua de lucru se terminase şi se întorceau în lagăr, nu mai era nevoie să fie torturaţi şi de forţele naturii.

Orphan îi aranjase zu dreine, în formaţii de câte trei, ca să mărşăluiască înapoi spre lagăr. Tot el era cel care ţinea ritmul:

— Links, links, links35.

Mai trebuiau să facă faţă apelului, dar, apoi, vor primi raţia de pâine şi vor putea să se odihnească. Netanel înainta cu capul plecat, dar în interiorul lui se simţea mulţumit. Câştigase! În dimineaţa aceasta, sorţii fuseseră împotriva lui, iar oponenţii săi se dovediseră puternici. Dar îi învinsese. Mai întâi din obişnuinţă, apoi prin răbdare şi, în cele din urmă, prin voinţă.

Azi câştigase din nou, la fel ca şi ieri şi alaltăieri.

Iar mâine o s-o ia de la început.

Roţile de fier scrâşniră când trenul se opri. Gărzile se mişcară rapid, deschizând uşile vagoanelor.

— Heraus! Heraus! Mach schnell! SCHNELL! 36

Mulţimea se revărsă pe peron, plutind în lumina albă, fosforescentă. Marie îşi strânse în jurul umerilor haina de lână. Hermann i-o dăduse când o văzuse ultima oară – cât timp trecuse de atunci – la sediul poliţiei din München.

Gărzile îşi croiră drum printre oameni, împingând femeile şi copiii într-o parte şi aranjând bărbaţii în şiruri. Copiii ţipau, femeile zbierau după soţii lor. Un câine de pază dărâmă un om şi începu să-l sfâşie.

Un soldat o apucă de braţ şi o împinse în rând cu celelalte femei. Nu încercă să opună rezistenţă. Îşi dădu seama că era unul din lagărele morţii de care auzise. O s-o omoare.

Oricum, aşteptase destul.

Femeia din faţa ei avea un prunc în braţe şi un băieţel şi-o fetiţă care-o ţineau de poala hainei.

— Daniel, Rachel, să staţi lângă mine, aţi auzit? Să nu-mi daţi drumul!

Se întoarse spre bătrânul din dreapta ei.

— Nu împinge!

Marie se lăsă dusă de mulţime spre camioanele care aşteptau.

Se întreba dacă aici îl duseseră şi pe Netanel. În orice caz, acum nu mai conta.

Cineva se îndreptă spre ea.

— Vino aici – zise SS-istul. Maiorul doreşte să-ţi vorbească. Ce târfă norocoasă eşti!

O duminică din două era zi de odihnă. Atunci se străduiau să adune tot ce era necesar. Bucăţi de sârmă, ca să prindă saboţii, hârtie ca să-şi căptuşească hainele, bucăţi de cârpă folosite în loc de prosop sau ca să-şi protejeze picioarele. Dar azi era prea frig să se mai mişte, aşa că stăteau în păturile lor şi priveau ploaia care picura pe pervaz, mulţumind lui Dumnezeu că nu trebuiau să muncească.

Netanel simţi că Mandelbaum băgase mâna în paie. Îi înmână pe furiş mica sa comoară. Era o fotografie mototolită şi împăturită de atâtea ori, încât cel din poză devenise de nerecunoscut.

— Băiatul meu din Palestina.

Netanel se uită şi i-o dădu înapoi.

Mandelbaum o strânse la piept ca pe o icoană.

— Când eram la garderobă, am ştiut că ticăloşii ăştia n-o să ne mai dea hainele înapoi. Parcă poţi avea încredere într-un german?

— Foarte inteligent, Mandelbaum.

Mandelbaum se mai uită o dată la fotografie înainte s-o ascundă din nou.

— Poate că acum n-o să mai vrea să se întoarcă în Germania. Mai ales după ce i-au făcut mamei lui şi mie!

Să se întoarcă? Oare care evreu cu mintea întreagă ar mai pune piciorul în Germania? Poate doar Mandelbaum.

— Este foarte bine acolo unde se află.

— A fost un băiat bun, ar fi trebuit să-l cunoşti. Silitor la învăţătură. Rabinul îşi punea mari speranţe în el. Dar, în ultimii ani. Nu ştiu ce-i apucă pe copii câteodată. Când a spus că vrea să plece în Palestina, nu mi-a venit să cred. Sioniştii aceştia îl înnebuniseră. L-am implorat să se răzgândească, dar n-a vrut să mă asculte.

— Însă s-a dovedit că a fost mai bine, nu?

— Poate, domnule Rosenberg, poate.

— Poate?

— Într-o zi, lucrurile se vor aranja. Vei vedea.

Eşti nebun, se gândi Netanel. Sau poate că rezistă prin autosugestie. Dar tu, Rosenberg? Se întrebă el. Care este nebunia ta? Că o s-o revezi într-o zi pe Marie?

Cel puţin, această speranţa m-a împiedicat să devin un Müsselman ca Dov de acolo.

— Mă întreb ce-o face soţia mea acum? Zise Mandelbaum.

Dov stătea întins pe pat şi-i urmărea. Acum se ridică, sprijinindu-se într-un cot.

— Soţia şi copiii tăi s-au transformat în funingine pe coşurile de la Birkenau, idiotule!

— Taci din gură, Dov!

— Zise Netanel.

— I-au băgat în cuptoare în aceeaşi noapte în care au sosit, Mandelbaum. Familia ta a dispărut într-un nor de fum.

— Taci din gură! Exclamă Netanel.

Polonezul cel mare ridică din umeri şi se întinse la loc pe pat.

— Idioţi!

Dov se schimbase o dată cu iarna. Încetase să se mai organizeze. Trecuse hotarul de la cei salvaţi la cei înecaţi. La un moment dat, îşi pierduse energia să mai lupte. Căpătase o privire înfierbântată şi îşi târşâia picioarele, mergând cu ochii în jos. Carnea care-i mai rămăsese pe oase se topise. Mirosea a fecale, puroi şi transpiraţie şi vorbea în continuu despre moarte. Pentru că nu mai încerca să se organizeze, nu mai era nici un avantaj să stai în preajma lui, aşa că oamenii începuseră să-l evite.

Nu mai era folositor. Devenise în jargonul lagărului un Müsselman.

— Când oamenii vor afla ce se întâmplă aici, se vor revolta – zise Mandelbaum. Vei vedea. Se vor revolta şi lucrurile vor reveni la normal.

Ploaia îngheţată bătea în pervazele ferestrelor.

După ce îşi primiseră raţia de supă la prânz, se adunară în burniţă pentru alt apel şi apoi se întoarseră în barăci. De îndată ce intrară, Blockältester-ul strigă pe neaşteptate:

— Blocksperre!

În limbajul lagărului însemna că blocul este închis. O linişte de moarte se lăsă în cameră. Toţi ştiau ce însemna, dar numai Dov îndrăzni să spună cuvântul cu voce tare.

— Selecţie!

Uşile fură încuiate şi Mendelssohn îi alinie câte doi, în timp ce Orphan alerga pe intervalele dintre paturi, lovind cu bastonul de cauciuc pe cei care erau prea înceţi sau prea îngroziţi să se ridice în picioare.

— Cine este gata pentru cuptoare? Tu ce zici, rahat de evreu? Vino să-l vezi pe bunul doctor, o să te aranjeze el, nici o grijă!

Orphan îi mână prin Appelplatz, către baie.

— Şi acum dezbrăcaţi-vă, rahaţi ce sunteţi!

Ploua torenţial. Îşi scoaseră lucrurile şi aşteptară tremurând în ploaie, cu braţele scheletice strânse la piept.

— Înăuntru! Câte unul!

— Zise Orphan.

Netanel fu primul. Comandantul lagărului şi câţiva ofiţeri SS stăteau la masă cu unul din doctori. Netanel îl recunoscu; era Mengele. Doctorul se uită la Netanel când intră şi-i zâmbi încântător. Era un bărbat chipeş, îmbrăcat elegant, care degaja un aer calm. Unul din ofiţeri înregistră numărul lui Netanel.

Cu o uşoară mişcare a capului, Mengele îi făcu semn spre uşa care ducea la baie şi Netanel ieşi.

Mendelssohn şi Orphan îl aşteptau.

— Ai avut noroc, rahat de evreu ce eşti – îi şopti Orphan. Deci mâine va trebui să vii cu mine la depou.

Netanel se uită înapoi la uşa băii. Ieşiră şi alţii; le făcu semn din cap ca să priceapă că trecuseră cu bine selecţia. Mandelbaum apăru, dar nu şi Dov. Peste zece minute selecţia se termină şi fură duşi înapoi în curte, în faţa băii şi li se spuse să se îmbrace.

În timp ce Orphan îi escorta la barăci, Netanel băgă mâna în buzunarul de la piept. Cineva îi furase lingura.

De îndată ce plecă Orphan, începură şoaptele.

— Bietul Dov – zise Mandelbaum.

— Unde este Moshe? Oare l-au selecţionat pe Moshe?

— La văzut cineva pe Mendel?

— Da, Jan? El nu era un Müsselman! Nu putea să-l aleagă pe Jan.

Un bătrân rabin din Lublin căzu în genunchi şi începu să-i mulţumească lui Dumnezeu cu voce tare pentru că îl salvase de la moarte. Netanel îl trânti pe podea.

— Taci din gură! Nu există nici un Dumnezeu care să te asculte! Oare crezi că Domnul a făcut alegerea de acum? Ei bine, te înşeli. Au fost numai germanii.

Se făcu linişte. Mandelbaum se ridică şi-l trase de mânecă pe Netanel.

— Haideţi, domnule Rosenberg. Este rabin. Lăsaţi-l!

— Este un rahat! Strigă Netanel. Vrea să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru că alt amărât a fost ales în locul lui.

— Hai, vino, domnule Rosenberg! Vino!

Rabinul se uită la el fără să înţeleagă. Netanel se trânti în pat. Şoaptele începură din nou.

Netanel se aştepta să nu-l mai vadă pe Dov, dar, peste câteva minute, cei aleşi pentru camera de gazare fură aduşi în barăcii. Se făcu linişte în încăpere.

Unii din cei selectaţi plângeau, alţii se rugau, dar majoritatea erau tăcuţi şi taciturni ca şi Dov. Se întinse în pat.

Vecinul lui îl trăgea de jachetă:

— De ce m-au ales pe mine?

— Strigă el. Nu sunt Müsselman! De ce m-au ales?

— Pentru că eşti evreu!

— Strigă un glas batjocoritor.

Orphan, Mendelssohn şi Stübenältester stăteau în prag şi priveau spectacolul. Era o distracţie pe gratis.

— Mi-au scris numărul din greşeală!

— Strigă cineva, apelând direct la Mendelssohn. Uitaţi-vă la mine, mai pot să muncesc luni de zile de aici înainte, domnule Blockältester! Spuneţi-le că au făcut o greşeală!

— O să le spun, bineînţeles!

— Zise Mendelssohn. Data viitoare când o să-l văd pe doctorul Mengele o să-i spun mai mult ca sigur. Adică, luna viitoare!

Orphan făcu mare haz, laolaltă cu restul Stübenältester-ilor. Apoi intrară în camera lor şi trântiră uşa.

Dov se ridică.

— Rosenberg, nu vrei să cumperi o lingură?

— De ce aş vrea?

Dov ridică din umeri.

— Vrei. Sau nu?

— De unde ştii că mi-a fost furată?

— Jumătate de raţie de pâine, preţul obişnuit. Da sau nu?

— O să mori – ce nevoie, mai ai de pâine?

— Nu vreau să mor înfometat, Rosenberg.

Îi întinse lingura.

Netanel o luă. Jumătate de raţie pentru un mort. Ce risipă!

— Nu trebuie să-ţi pară rău pentru mine – zise Dov. Şi tu eşti ca şi mort. Toţi aceşti amărâţi de Häftlinge sunt deja morţi. Este doar o chestiune de timp până vă vine rândul. Aşa că nu trebuie să-ţi pară rău pentru mine.

Izbucni în râs.

— Vai, Marie, ce încântat sunt să te văd tocmai aici. Silezia este cam mohorâtă în acest anotimp. Dar ia loc, te rog. Mulţumesc, sergent, poţi să pleci.

Maiorul Rolf Emmerich înconjură biroul şi-i ţinu scaunul. Când se aşeză, scoase un pachet, şi îşi aprinse o ţigară. Îi oferi şi ei.

Fata clătină din cap.

— Ai avut mare noroc că s-a întâmplat să fiu la gară azi-dimineaţă. Nu intră în îndatoririle mele. Am fost transferat de curând de la Buna. Dacă nu te-aş fi văzut.

Marie îşi ţinea mâinile în poală şi îşi pironise privirile în podea.

Bărbatul se aplecă şi-i ridică bărbia.

— Ce cauţi aici?

— Unde este aici?

— Oswiecim. În sud-vestul Sileziei, Polonia.

— Este un lagăr de exterminare, nu-i aşa?

Un muşchi îi tresări în bărbie.

— Ce te face să crezi asta?

— De ce nu mă ucizi mai repede?

— De ce aş face aşa ceva? Hermann nu mi-ar ierta-o niciodată.

— Ce vrei de fapt?

Rolf trase din ţigară şi o cântări din priviri.

— Mai întâi răspunde-mi la întrebare. Cum ai nimerit în trenul acesta? Ştiam că transportul conţine doar evrei din Theresienstadt.

Marie ridică din umeri. De ce i-ar spune?

Când vorbi din nou, i se adresă pe un ton mai aspru.

— Aş putea afla foarte repede. Câteva telefoane şi gata. Dar prefer să aud din gura ta. Ar fi o dovadă de prietenie. Iar acum s-ar putea să ai nevoie de un prieten, Marie. Eşti foarte departe de casă.

Are dreptate, se gândi ea. N-are rost să renunţ.

— Am fost arestată în iunie de Gestapo.

— De ce? Nu, lasă-mă să ghicesc!

Zâmbi din nou.

— Nu cumva din cauza prietenului tău?

— M-au găsit în casa lui, cu el în pat.

Rolf se ridică brusc, de parcă l-ar fi împuns ceva. Îşi dădu seama că se trădase şi încercă să se stăpânească, îndreptându-se spre fereastră.

— Continuă.

— Am fost interogată şi am petrecut Dumnezeu ştie cât timp în închisoarea din München.

— Te-au bătut?

— Ţi-ar fi plăcut s-o facă?

— Nu fi proastă, o repezi el.

— Cred că nu ştiau ce să facă cu mine. M-au trimis la Theresienstadt. Apoi, acum două zile, m-au suit în tren şi m-au adus aici.

— Theresienstadt este o tabără de vară în comparaţie cu locul acesta.

— Probabil că am ajuns într-un moment nepotrivit. Era iarnă.

Se întoarse de la fereastră şi se sprijini de spătarul scaunului.

— Nu-ţi dai seama ce norocoasă ai fost!

— Ba da, este evident!

Îi mângâie părul. Fata se feri şi apoi o apucă strâns şi o trase spre el.

— Aici nu este Germania. Ai multe de învăţat. Mai întâi, va trebui să înveţi să te porţi frumos cu mine. Dacă vrei să rămâi în viaţă.

— Tu ai hotărât că vreau neapărat să trăiesc. Nu eu.

Gemu când îşi răsuci degetele în părul ei.

— Se poate muri în multe feluri, în foarte multe feluri. Cel mai rău este când mai respiri încă, deşi sufletul ţi-a pierit de mult.

O sărută pe gât.

— Ai de ales.

Îi dădu drumul şi se aşeză la birou.

— Ce crezi că s-a întâmplat cu femeile acelea care au fost cu tine în tren?

— Îmi imaginez că au fost omorâte deja.

Bărbatul o aprobă.

— Da, mare păcat, dar aşa sună ordinele. Ştii, ne creează probleme. Femeile sunt foarte rare pe aici. Ai văzut clădirea mare din spatele porţilor principale?

Marie făcu semn că da.

— Acela este Frauenblock. De fapt, ca să fiu sincer, este bordelul lagărului. Este rezervat pentru prizonierii arieni, drept răsplată pentru îndeplinirea anumitor obligaţii. Ştii, aceşti bărbaţi nu sunt cei mai de frunte cetăţeni ai Germaniei. Unii sunt extraordinar de violenţi, iar alţii pur şi simplu nişte psihopaţi. Fetele sunt în majoritate poloneze şi, din păcate, au mult de lucru. Nu avem niciodată destule, pentru că, din anumite motive, mor foarte repede, după câteva luni.

Se opri să tragă din ţigară.

— Deci, ai de ales. Poţi ajunge în Frauenblock, să serveşti plebea ţării, avându-i drept parteneri sexuali pe cei mai cumpliţi criminali. Sau, îţi pot aranja să ocupi un post lejer în lagăr, având drept obligaţie să satisfaci un singur client, un om important şi gentil, din când în când.