Colin Falconer

— O fabrică de ulei de măsline?

— M-am interesat la cafeneaua din vecinătate. Nu te îngrijora, am fost discret. Proprietarul avea nevoie doar să fie încurajat. Mi-a povestit despre toţi de pe stradă.

— Ce ţi-a spus despre Ishmael?

— Crede că este un.

Levi se opri.

— Mi-a dat de înţeles că practică sexul pe căi nenaturale. Se pare, de asemenea, că fabrica de ulei este o afacere de familie. Este deţinută de clanul Hass'an din Rab'allah, un mic sat, cam la douăzeci de mile de Ierusalim.

Sarah se înroşi la faţă.

— Da, ştiu.

— Pe prietenul nostru îl cheamă Majid, Majid Hass'an. Se pare că el este cu banii, iar fratele lui cu munca.

— Cum îl cheamă pe fratele lui?

Levi se arătă uimit de întrebare. Se încruntă, încercând să-şi amintească.

— Rishou. Cred. Rishou Hass'an. De ce? Este important?

Sarah stătea în pat, cu mâinile sub cap şi privea stelele clipind printre ramurile pinilor de la fereastră. Răceala cearşafurilor şi singurătatea patului o deprimau. Se întrebă ce făcea, oare, Asher în noaptea aceasta. După atâţia ani, reuşise aproape să se convingă pe sine că-l iubea.

Şi acum, deodată, apăruse din nou numele acesta!

Rishou!

Nu-l mai văzuse din noaptea ambuscadei. Şi nu mai auzise nimic de el până acum. Rămăsese ca o icoană în amintirea ei. Un secret luminos şi strălucitor pe care-l idolatriza în fanteziile ei.

Dacă închidea ochii acum, putea simţi mirosul merilor şi vântul deşertului, putea simţi aroma pielii lui, un amestec ciudat de nucşoară şi tutun de calitate. Parcă vedea cum o privea cu ochii lui adânci care o săgetau până-n adâncul sufletului. În ultima vreme, tânjise după aceste clipe mai mult ca oricând. În adolescenţă, fusese posedată de un diavol care o îndemnase să accepte orice risc. Îndrăznise să traverseze frontiera şi să atingă ce era interzis, tabu. O eliberase, aşa cum nu i se mai întâmplase niciodată!

Rishou!

Chipul, amintirea, numele lui erau legate inexorabil de tinereţea ei, cu sentimente mai puternice decât tot ce nutrise vreodată pentru semenii ei. Acum îi intrase în sânge. Da, bănuia că exact asta se întâmplase. Îi pătrunsese în sânge.

Simţi durerea ascuţită pentru fiinţa pe care o pierduse într-un fel şi rămase trează, în noapte, făcându-şi planuri.

Erau doar opt mese la Fink, dar aici se rostiseră mai multe zvonuri, minciuni şi trădări decât în toate hanurile din Ierusalim la un loc. De când fusese deschis, la începutul anilor treizeci, devenise aproape un club privat al comunităţii britanice de spionaj.

Azi, maiorul Ian Chisholm stătea la fereastră fumând. Dădea din cap ocazional, salutându-şi colegii care intrau sau ieşeau. David Rothschild, proprietarul, îl întâmpină personal. Îi aduse o halbă cu bere şi o farfurie cu şniţele.

În ciuda gradului său, Chisholm avea înfăţişarea solidă a celor din NCO, cu nasul turtit şi faţa brăzdată de cicatrice. Semăna cu un bătăuş. De fapt, îşi rupsese braţul la rugby, când era la şcoală şi cicatricele de pe faţă fuseseră provocate de cioburi de sticlă în timpul Blitzului.

Războiul îi priise lui Ian Chisholm. Fără Hitler n-ar fi înaintat prea repede în grad. Tatăl său fusese vânzător de legume şi fructe, aşa că nu avea originea nobilă necesară promovării. Dar originea nobilă nu oprea gloanţele sau schijele, aşa că, la capitularea Germaniei, fiul vânzătorului de legume şi fructe se trezi maior.

Chisholm se uită la ceas. Târziu.

Majid intră peste câteva minute. Purta un costum în dungi, închis la culoare şi cravată roşie de mătase. Chisholm era cât pe ce să geamă cu voce tare. Pentru numele lui Dumnezeu, arăta ca un gangster.

— Bună, bătrâne, zise Majid. Îmi pare rău că am întârziat.

Se aşeză şi pocni din degete în direcţia lui Rothschild.

— O bere.

Chisholm îşi duse mâna la bărbie şi încercă să zâmbească. Cine dracu' se credea nenorocitul ăsta? Ura arabii, iar un arab cu accent englezesc şi aer de om şcolit era, după părerea lui, mai rău decât un negru sau un irlandez.

— Ce mai faci, domnule Hass'an? Zise Chisholm, străduindu-se să fie cel puţin politicos, dacă nu binevoitor.

— Splendid. Pur şi simplu splendid.

— Mă bucur să aud asta.

Rothschild îi aduse berea lui Majid. Chisholm îşi ridică paharul şi exclamă:

— Noroc!

Uite ce trebuia să facă pentru rege şi pentru ţară! Auzise multe zvonuri nostime despre acest Majid. Se spunea că învârtea afaceri pe piaţa neagră; mai erau şi alte poveşti neplăcute despre el şi un ştab din diplomaţia britanică.

Totuşi, ordinele de sus sunau foarte clar: fraternizaţi cu arabii, hărţuiţii pe evrei. Hărţuiţii! Dacă guvernul ar lăsa armata să-şi vadă de treabă aşa cum trebuie, ar face mai mult decât să-i hărţuiască. Doar era teritoriu britanic şi, dacă nu se potoleau, ar fi trebuit să-i înveţe minte şi să le arate tăişul ascuţit al diplomaţiei coloniale. Cum era proverbul acela? Poţi face orice cu o baionetă, doar să stai pe ea nu. Totuşi, ordinele recomandau un tratament blând. Şi fraternizarea asta! Trebuia să-şi amintească mereu să fraternizeze.

— Ce ai pentru mine?

— Îl întrebă el pe Majid.

— Necazuri! Şopti Majid.

— Unde?

— Pe şoseaua Baib el-Wad. Autobuzul Egged de dimineaţă dinspre Tel Aviv.

Chisholm dădu din cap.

— Când?

— Mâine-dimineaţă.

— Şi ce fel de atac este? Ambuscadă sau bombă?

— Ambuscadă.

— Bine, zise Chisholm.

În ceea cel privea, arabii puteau face orice, atâta timp cât soldaţii britanici nu eram răniţii şi nu se perturba procesul de guvernare. Majid era unul din cei câţiva informatori arabi care-l ţineau la curent. Era spre beneficiul ambelor părţi.

Armata trimitea o patrulă la Bab el-Wad în fiecare dimineaţă şi seară, ca să se asigure că nu se întrerupea traficul. Patrula de dimineaţă se va întoarce la Ierusalim până să ajungă autobuzul Egged la locul cu pricina. Arabii şi evreii n-aveau decât să se încaiere cât pofteau.

— Nu veţi trimite trupe să intervină? Îl întrebă Majid.

— Să intervină în ce? Spuse Chisholm şi îşi sorbi berea.

— Grozav! Exclamă Majid.

Allah să mă ajute în supărarea mea! Îl mustra conştiinţa, dar ce-ar fi putut să facă? Era un arab loial, dar, în ziua de azi, sexul de calitate costă bani, nu glumă.

Deşertul Iudeii.

Netanel se afla la mai puţin de cincizeci de yarzi depărtare când o văzură. Gazela îşi săltă capul şi o luă la fugă peste pietre, în albia uscată a râului.

Yaakov Landauer apăru lângă umărul drept al lui Netanel.

— Nu-i rău deloc pentru un începător.

— Dar ce credeai? Doar sunt animale sălbatice.

— Un bun palmacnik ar fi apucat-o de coadă şi ar fi gătit-o la prânz.

Yaakov îşi scoase pălăria kaki şi îşi şterse sudoarea de pe frunte, dezgolindu-şi părul castaniu, înspicat cu fire albe. Se ridică.

Câţi ani o avea? Se întrebă Netanel. Cincizeci şi cinci? Şaizeci? Oricum, mai bătrân decât tata când a murit. Şi uită-te la el! Nici urmă de blândeţe. Dur şi neclintit ca trunchiul unui măslin.

Restul grupului se îndrepta către ei.

— Şi acum, vom mărşălui! Strigă Yaakov. Când vom ajunge pe stânci, acolo, o să vedem cât de bine aţi învăţat să vă căţăraţi!

Netanel ajunsese la kibuţul Kfar Herzl cu o săptămână înainte. Călătorise cu patrusprezece camarazi, zece bărbaţi şi patru femei. Majoritatea erau ca şi el, veterani ai lagărelor de concentrare, care reuşiseră să scape de englezi. Noile lor acte de identitate arătau că erau muncitori agricoli. La controalele de pe drum, şoferul spusese autorităţilor britanice că se duceau la kibuţ să ajute la strângerea recoltei. Soldaţii îi lăsaseră să treacă.

Cei mai mulţi erau polonezi, doi unguri şi un german ca şi el. Conversau între ei în idiş, dar, de îndată ce ajunseră la kibuţ, fură îndemnaţi să vorbească în ebraică, o limbă care până atunci nu fusese folosită decât în scris, la fel ca şi latina; o limbă a scripturilor.

Era noapte când sosiseră. Netanel fu dus într-o pivniţă de vin, sub sufrageria comună, şi luat la întrebări în semiîntuneric de trei oameni, ale căror feţe nu le putea vedea. Află mai târziu că unul dintre ei era Yaakov Landauer, comandantul Haganah al kibuţului.

În faţa lui, pe masă se afla o Biblie veche şi un pistol Beretta. Cu o mână pe scriptură şi cu alta pe metalul rece al armei, cei trei bărbaţi invocară ceea ce se cheamă conştiinţa supremă a sionismului şi-l invitară să jure credinţă Organizaţiei Haganah.

Patruzeci şi trei de mii de evrei palestinieni luptaseră alături de forţele britanice în timpul celui de-al doilea război mondial împotriva germanilor. Doriseră, de asemenea, să fie instruiţi în arta militară, iar manualele de studiu fuseseră furate din barăcile armatei britanice de pe tot cuprinsul Orientului Mijlociu. Acum, aceste manuale reveniseră Organizaţiei Haganah.

Netanel şi ceilalţi recruţi fură instruiţi aşa cum trebuie. În timp ce kibuţnicii erau pe câmp, Yaakov Landauer îi aduna pe cei mai noi soldaţi în sufrageria comună din Kfar Herzl şi le predă primele noţiuni de luptă.

Le aduseseră arme din ascunzătoarea kibuţului.

— Kibuţnicii îi spuneau slik – care se afla sub un planşeu de beton, în coteţul găinilor. Li se arătă cum se demontează şi se asamblează la loc revolverele, pistoalele, puştile, mitralierele Sten şi chiar şi puştile-mitralieră Hotchkiss.

Fură învăţaţi judo.

Fură învăţaţi să acorde primul ajutor.

Fură învăţaţi cum să se descurce în munca de spionaj.

Fură învăţaţi cum erau tehnicile de interogatoriu. Unele metode, se gândi Netanel, ar fi fost foarte apreciate la Auschwitz.

Fură învăţaţi să semnalizeze şi să interpreteze hărţile.

Fură învăţaţi cum să supravieţuiască.

Nu prea le rămânea timp să mănânce, ca să nu mai vorbim de somn.

Apoi, fură duşi în deşert.

— Primul lucru pe care trebuie să-l deprindeţi – îi anunţă Yaakov – este cum să săriţi dintr-un camion în mişcare.

Siguranţa era de-o importanţă extremă. Ca parte a instruirii lor de bază, recruţii Haganah fură duşi în deşert târziu după-amiaza şi li se spuse să sară din spatele autovehiculului în mers. Bineînţeles, camionul nu va încetini. Apoi, li se ceru să găsească punctul de întâlnire folosind metodele de orientare pe timp de noapte pe care le învăţaseră la lecţiile teoretice. În afară de grija permanentă pe care o aveau de a nu fi descoperiţi de patrulele britanice, instruirea presupunea o testare rapidă şi primejdioasă a priceperii şi abilităţii noului recrut.

Dar acesta era doar începutul.

Învăţară să mărşăluiască pe timp de noapte.

Învăţară să patruleze fără busolă sau lumină.

Învăţară să prindă – mai întâi animale şi apoi oameni.

Învăţară să se caţere pe stânci.

Învăţară cum să arunce grenade, folosind portocale umplute cu cartofi.

Şi când se termină, mărşăluiră din nou.

Epuizare, foame, sete. Era o nouă experienţă pentru fiecare din supravieţuitorii lagărelor de concentrare. Dar cel mai bine se descurcau tinerii recruţi sabra. Aveau trupuri suple şi vânjoase, obişnuite cu dificultăţile deşertului. O nouă rasă de evrei, se gândi Netanel. Duri, aroganţi, atletici. Dacă ar avea ten deschis şi păr blond, ar fi arienii pe care-i visase Hitler.

Luna se ridică deasupra deşertului, uriaşă, cu craterele şi mările sale conturate foarte clar. Nu mai văzuse o asemenea lună până acum. Cel puţin, nu în Ravenswald. Dar nu-i dăduse importanţă. Însă, aici în pustietate, unde strămoşii lui dormiseră, probabil, odată în corturi din piei de animale, se simţea din nou în armonie cu ritmul lumii naturale, de parcă s-ar fi întors în timp, într-un Eden sterp, scăldat de soare, într-un moment al istoriei când nu apăsa asupra lui păcatul crimei, când sângele lui Amos Mandelbaum nu i se lipise de degete, pentru că evenimentele nu avuseseră încă loc.

Somn adânc şi întunecat. Amos Mandelbaum stătea în spatele tejghelei, la casa de amanet.

— Ce mi-ai adus azi? Îl întrebă el.

Netanel împinse înainte o roabă. În roabă era o fetiţă cu o bâtă în mână.

— Ţi-aş oferi mai mult dacă ai avea şi perechea, zise Mandelbaum.

Uşa se deschise brusc şi intră Mendelssohn. Arăta cu degetul spre Netanel.

— Ne-ai minţit! Eşti un nazist!

— Nu, zise Netanel, nu înţelegi.

— Eşti un ucigaş nazist!

— Nu!

— Hai, în picioare! Tună Yaakov, scuturându-l de umăr. Te-ai odihnit destul. Acum vom mărşălui din nou. Dacă vreţi să fiţi palmaciniki, trebuie să daţi dovadă că sunteţi în stare!

Netanel se clătină pe picioare în beznă.

Acum rămăseseră doar şase din grupul iniţial, plus patru sabras. Restul fuseseră terminaţi de marşurile nesfârşite şi de lipsa de somn. Dar pe mine n-o să mă doboare, se gândi Netanel. Mai bine să mor decât să nu trec acest test.

Urmă silueta lui Yaakov Landauer în jos, pe poteca stâncoasă. Rucsacul şi puşca Sten îi rodeau umărul prin jerseul negru. Amos Mandelbaum, însoţitorul său tăcut, mergea lângă el.

Douăsprezece zile.

Douăsprezece zile de nesomn, de foame şi apă cât să le ajungă. Toţi muşchii din trupul lui urlau de oboseală. Braţele şi picioarele erau sfâşiate de stâncile şi buruienile deşertului. Tălpile îi sângerau de la marşurile nesfârşite. Era ameţit de oboseală şi sete.

Dar reuşise. Meritase s-o facă. Antrenamentul se terminase. Acum devenise un Dalmacinik.

Yaakov Laudauer se aşeză pe vine lângă el şi-i dădu o puşcă. Făcu semn spre conserva de tablă care fusese pusă pe o ridicătură la o sută de yarzi depărtare.

— O singură împuşcătură – zise el. Nu ne putem permite să risipim mai multă, muniţie. Este cadoul tău de absolvire.

Erau într-o vale; pereţii înalţi care-i înconjurau vor amortiza zgomotul. Un şacal patrula pe culme ca o santinelă pe parapet, căutându-şi prada.

Netanel luă puşca şi ţinti.

Dăduse greş.

Yaakov zâmbi şi-l bătu pe umăr.

— Nu te îngrijora, noi avem nevoie de soldaţi, nu de trăgători de elită. La noapte ne întoarcem la kibuţ. O să vă odihniţi câteva zile. Pe urmă, o pornim din nou.

Netanel se uită pe culme. Şacalul dispăruse. Nu găsise nici o pradă uşoară pe aici, se gândi Netanel.

Da, nu mai găsise.

Bab el-Wad.

Izzat se aşeză pe vine, cu vechiul Mauser pe genunchi. Se uită la şoseaua care şerpuia printre dealuri, către Ierusalim. Valea n-ar fi putut să fie mai perfectă. Parcă Allah însuşi ar fi creat-o special ca să le permită să-i atace special pe evrei. De fapt, hotărî el, probabil că acesta fusese motivul. Chiar înainte de vremurile acestea prevăzuse că va veni un moment când evreii vor încerca să le răpească pământurile.

Perfect. Un ascunziş perfect în spatele rocilor, de unde puteau ţinti direct în defileu; o capcană perfectă între brazii înalţi; fără putinţă de scăpare.

Se uită la ceasul masiv de la mână pe care-l purta sub mâneca largă a hainelor arăbeşti. Mai aveau puţin de aşteptat.

Ierusalim.

Autobuzul albastru-argintiu al Companiei Evreieşti Egged se pregătea să plece din staţie, când un sergent evreu de poliţie se urcă, vorbi grăbit cu şoferul şi le ordonă tuturor să coboare. Jumătate din pasageri erau femei, plus vreo doisprezece copii. Se strecurară pe uşă fără să protesteze.

Locurile lor fură ocupate repede de două duzini de membri ai Poliţiei Evreieşti, îmbrăcaţi în haine civile. Fiecare din ei era membru Haganah şi avea arma lui. Deoarece poliţiştii erau singurii autorizaţi să poarte arme, nu se fereau să-şi ascundă puştile, mitralierele Sten şi pistoalele Beretta de 9 mm.

De îndată ce ei se urcară în autobuz, şoferul porni motorul şi porniră spre Tel Aviv, în drum spre Bab el-Wad.

Bab el-Wad.

Izzat zâmbi. Va fi uşor.

Aştepta. Oamenii săi primiseră ordin să nu deschidă focul până când nu le va da semnalul.

Dar unul din Luptători deveni nerăbdător. Văzu un nor de fum şi auzi un Poc! Amplificat de pereţii defileului. Idioţii! Se gândi Izzat. Deschiseseră focul prea devreme. Parbrizul strălucitor al autobuzului se făcu ţăndări. Gloanţele străpunseră laturile metalice ale autobuzului din ambele părţi ale defileului.

Izzat începu şi el să tragă. Autobuzul părăsi şoseaua şi se opri.

Uşor.

— Allahu Akbar! Strigă Izzat şi descărcă puşca în aer, descărcând-o în jos, în vale.

Se întâmplase ceva rău.

Izzat se opri în loc. Propriul său instinct de conservare îl avertiza asupra primejdiei. Luptătorii săi Sfinţi trecură pe lângă el cu hainele fluturând, târându-se printre pini şi trăgând în timp ce fugeau.

Toate geamurile autobuzului se făcuseră ţăndări. Fiecare fereastră în parte. Bineînţeles, se gândi el, au fost sparte de gloanţele noastre.

Oare chiar aşa s-a întâmplat?

Chiar şi în cele mai vitejeşti momente n-ar fi pretins că vreunul din ei ar putea lovi o cămilă cu un pepene de la distanţă de trei yarzi.

Se întâmplase ceva rău.

O parte din geamuri fuseseră sparte din interior.

Deodată, apărură la ferestre ţevi de puşti. O capcană! Îşi dădu el seama. Iar acum era prea târziu să se retragă.

Aerul şuiera ca un roi de albine furioase când cineva începu să tragă cu mitraliera. Puşti şi revolvere se alăturară vacarmului şi o ploaie de gloanţe se înfipseră în pietrele de la picioarele lui, ridicându-le în aer. În jurul lui, Luptătorii strigau şi cădeau seceraţi.

Pentru numele lui Allah!

Se întoarse şi o luă la fugă, urmat de supravieţuitorii însângeraţi ai armatei Muftiului.

Ierusalim.

Era în seara dinainte de Sabat, iar piaţa din jurul Porţii Damascului se umpluse de oameni: hassidimi cu pălării negre se rugau cu buclele-n vânt; arabi cu turbane negre se îndreptau spre moschee să răspundă chemării muezinului; călugăriţe cu capişoane albe se grăbeau la misa de seară.

Azi, Majid ajunse devreme. Asudase în ciuda burniţei care-i udase umerii şi reverele late ale costumului. Îşi tamponă faţa cu batista purpurie de mătase pe care şi-o scoase din buzunarul de la piept.

— Bună, Ishmael – zise Sarah. Felicitări.

— Şase răniţi, patru din ei din satul meu – îi şopti el în engleză. Alţi trei răniţi!

— Au fost înarmaţi, spre deosebire de femeile şi copiii care ar fi fost în autobuz dacă nu ne-ai fi prevenit.

— Nu trebuia să se fi întâmplat aşa!

Sarah scoase un mic pachet învelit în hârtie maro din buzunarul hainei sale.

— Vei constata că am fost foarte generoşi.

Majid smulse pachetul de pe masă de parcă ar fi fost o revistă pornografică.

— Nu trebuia să se fi întâmplat aşa.

Sarah ridică din umeri.

— Şi ce-ai fi vrut să se întâmple? Să fie violate femei şi să fie masacraţi copii?

— Eu sunt un bun arab. Patru bărbaţi erau din satul meu.

Îşi şterse fruntea şi se uită în jur, prin cafenea: Sarah îşi sorbi cafeaua.

— Nu ţi-ai numărat răsplata.

Majid aşeză pachetul între genunchi şi îl deschise. Puse conţinutul în buzunar. Părea mai calm.

— Sunt o mulţime de bani.

— O să primeşti şi mai mulţi dacă dai dovadă că meriţi.

Majid se aplecă spre ea.

— Nu ştiam că o să ucideţi atât de mulţi! Fie ca Allah să mă ardă în Ziua Focului dacă mint!

Am impresia că o să te ardă oricum, se gândi Sarah. Mă întreb dacă Rishou ştie ce faci? Mă îndoiesc.

— Dar ce îţi imaginai? Avem dreptul să ne apărăm.

— Aţi fi putut anula cursa.

— Atunci prietenii tăi ar fi atacat altul. Oamenii care au murit aveau arme. Se vor duce la Allah ca martiri. Gândeşte-te la nenorociţii pe care i-ai salvat. Femei şi copii nevinovaţi.

— Erau evrei – zise Majid.

Apoi, dându-şi seama ce spusese, îşi pironi privirile în podea.

— Ai grijă să ne dai informaţiile de care avem nevoie – îi spuse Sarah. O să avem grijă să fii răsplătit.

— Nu pot să te mai ajut. Asta este. Sunt un bun arab.

Superiorii ei din Shai se aşteptaseră la asta. Îi spuseseră ce să facă. Chiar şi aşa nu era o perspectivă plăcută. Dar ce mai rămăsese plăcut în Palestina?

— N-o să-ţi permit să procedezi aşa. Majid, zise ea.

Buza de sus i se umpluse de broboane de sudoare. I se dilataseră ochii şi i se citeau gândurile pe faţă.

— Târfă ce eşti!

— Zise el în arabă.

— Numele tău adevărat este Majid Hass'an. Satul tău de baştină este Rab'allah şi eşti proprietarul unei mici fabrici de ulei în cartierul musulman. Vezi, ştim tot despre tine. Poate tu te crezi un bun arab, dar mă întreb ce-o să zică Luptătorii Sfinţi când vor afla ce-ai făcut?

— Nu poţi.

Vocea ei deveni dură, ca de oţel.

— Nu fi atât de naiv! Ce-ţi imaginezi că se petrece aici, în Palestina? Luptăm pentru propriile noastre vieţi. În Europa ne-au ucis cu milioanele şi n-a mişcat nimeni nici un deget. Dacă pierdem Palestina n-avem unde să ne ducem. Este război, Majid. Am face orice pentru că nu ne permitem să pierdem!

Majid o privi mirat. Război? Între arabi şi evrei existaseră neînţelegeri de când se ştia. Era un fel de rivalitate tribală. Nu se gândise niciodată că se va ajunge la această situaţie. Dar fata vorbea serios! Credea într-adevăr că evreii puteau câştiga; puteau să le ia Palestina! Gândul acesta îl făcu să i se întoarcă stomacul pe dos.

Îşi alungă gândul ca să poată reflecta mai adânc la ameninţarea care plana asupra lui. Cei din Haganah ştiau cine era şi se pregăteau să-l expună. Nu putea permite aşa ceva.

Şi, în afară de asta, avea nevoie de bani.

Oraşul Vechi.

Compania de Ulei de Măsline Hass'an era situată într-o clădire cu două etaje, cu o cafenea într-o parte şi un comerciant de alamă într-alta. Era seară şi negustorul trăgea obloanele la magazinul său. Un vânzător ambulant sudanez prăjea alune pe trotuar.

O femeie acoperită din cap până-n picioare într-un abbayah negru din care i se vedeau doar ochii se opri să se uite pe fereastră. Trei bărbaţi munceau la presă, în camera întunecată din spate, cu feţele acoperite de sudoare. Femeia îi privi fără să fie văzută, apoi se îndepărtă, amestecându-se printre celelalte arăboaice de pe stradă.

Dar se deosebea de ele în toate privinţele.

Era evreică.

Sarah Landauer îl urmărea pe Rishou trudind la presă. Îşi scosese cămaşa şi purta doar o vestă albă. Sudoarea îi strălucea pe spate şi pe umeri. Se schimbase, se gândi ea. Băiatul din livada cu meri dispăruse. Acum devenise bărbat, cu piept lat şi barbă neagră. O cuprinse o senzaţie ciudată. Crezuse că, dacă o să-l vadă, se va linişti şi va reuşi să şi-l scoată din minte. Dar îşi dădu seama deodată că nu se schimbase nimic. Îl mai iubea încă.

Era periculos să stea aici. Trebuia să plece. Îşi satisfăcuse o toană prostească. Îşi promise în gând să nu se mai întoarcă niciodată.

Partea a treisprezecea.

PALESTINA, 1946

Atlit.

Şuieratul pânzei de cort în vânt, strigătele îndepărtate ale soldaţilor.

Marie se uită la sârma ghimpată. Parcă s-ar fi uitat la sârmă ghimpată de când se ştia; lagărul de la Auschwitz, nesfârşitele lagăre DP din Europa şi acum aici. Dar în loc de crivăţul câmpiei sileziene, bătea un vânt cald dinspre Mediterana cenuşie şi posomorâtă.

Ea nu părea atât de marcată ca ceilalţi; disperarea care se răspândise ca o molimă în lagărele DP nu o cuprinsese şi pe ea. Dar oricine o cunoscuse înainte n-ar fi recunoscut-o acum. Era mult mai slabă şi ridurile de pe faţă i se accentuaseră. Acum câteva luni fusese rasă în cap într-un lagăr din Austria, ca să nu se umple de păduchi, şi acum părul îi era încă scurt, ca la un băiat.

Durase aproape un an să ajungă în Palestina. Îşi găsise, în sfârşit, un loc la bordul navei Theodor Herzl, unul din vapoarele lui Mossad Aliyah Ret care străpungeau blocada, dar fusese interceptat de o fregată britanică în largul coastei Haifa. Aşa că se trezise din nou în spatele sârmei ghimpate.

Dar în mintea ei se considera liberă. Nu-şi amintea decât, că era logodită şi venise să se căsătorească cu un tânăr evreu german, pe nume Netanel Rosenberg. Şi, dacă va scăpa din acest loc, era sigură că o să-l găsească.