Colin Falconer

— Ce s-a întâmplat, dragul meu? Ţi-e frică de mine astăzi?

Uită de Izzat! Uită de război şi de maiorul Chisholm! Gândeşte-te doar cât de mult te îmbogăţeşti cumpărând puşti şi grenade din depozitele armatei britanice ca apoi să le revinzi fedayeenilor şi membrilor Haganah la un preţ de cinci ori mai mare!

Gândeşte-te doar la Ilse şi la valea caldă care duce chiar la Porţile Paradisului!

— Aşa este mai bine! Îi spuse Ilse încurajator. Ce minaret frumos. Şi acum să ne întoarcem la rugăciunile noastre.

— Oh, da, da.

— Zise el şi în momentul acela auzi chemarea muezinului, în timp ce Majid Hass'an slăvea zeul amorului.

Rab'allah.

Ropotul copitelor de catâri pe caldarâm. Singurul sunet pe care Rishou îl asocia întotdeauna cu satul său; sunetul păcii, ordinii şi neclintirii. Atât de diferit de babilonia din Ierusalim cu camioanele, negustorii şi radiourile sale care urlau în toate cafenelele. În ziua de azi, toţi care aveau catâri îşi doreau acum un automobil.

La fel ca şi mine.

Coborî din Fiat şi intră în cafenea. Zayyad stătea într-un colţ cu câţiva şeici şi oameni în vârstă. Zâmbi când îl văzu pe Rishou. Îi permise fiului său să îngenuncheze şi să-i sărute mâna pentru a-şi arăta respectul cuvenit, iar apoi îl îmbrăţişă.

— Rishou! Mă bucur să te văd! Îţi merg bine afacerile?

— Da, tată!

— Şi Majid?

— Prosperă şi el.

O umbră trecu pe faţa lui Zayyad.

— Ar trebui să vină să-şi viziteze părinţii din când în când. Au trecut luni de zile de când nu l-am mai văzut.

— Munceşte din greu.

Da, munceşte din greu să-şi găsească femei cu care să se culce, îşi zise el în gândul lui.

— Spune-i că mi-ar face plăcere să-l am din nou la masa mea. Iei cafeaua cu noi?

— Bineînţeles, yaba. Pe urmă, mă duc să-mi văd fiii.

Băură cafeaua şi începură lungile saluturi tradiţionale, obligatorii chiar şi între taţi şi fii. După aceea, când Rishou îşi luă la revedere de la ceilalţi, Zayyad îl conduse la uşa cafenelei, cu braţul pe umerii lui.

— Aş fi vrut să nu fiu nevoit să-ţi dau această ştire.

Rishou se impacientă.

— Ce s-a întâmplat? Au păţit ceva băieţii mei?

— Da, Ali. Cred că ar trebui să discuţi cu el.

— Luptătorii Sfinţi!

Zayyad încuviinţă din cap:

— Discută cu el! Este atât de tânăr! Îi clocoteşte sângele în vene. Va lupta cu propria sa umbră, ca să-şi dovedească destoinicia.

— Izzat! Ar fi trebuit să-l fi omorât demult!

— Acum Izzat este păzit de oamenii lui. El reprezintă ochii şi limba Muftiului din Iudeea.

Ridică din umeri.

— Dacă n-ar mai fi Izzat, ar fi altcineva. Acum nu mai ascultă de mine!

— Fie ca Allah să-l lovească cu o mie de buboaie care să plesnească toate în acelaşi timp.

— Insh'allah!

— Îţi mulţumesc, yaba, o să mă ocup eu de fiul meu.

Rahman îngenunche şi-i sărută mâna la uşa casei, apoi se ridică să-l îmbrăţişeze. Rishou o mângâie pe cap pe Wagiha, apoi se întoarse spre Khadija şi-i spuse să-i pregătească baia.

Îmbăiatul era un simbol al bogăţiei sale. Din cauza lipsei de apă, doar cei bogaţi îşi puteau permite să se spele regulat, în timp ce felahii se mulţumeau să se spele o dată la câteva luni. Dar Rishou avea propria lui fântână şi chiar o cameră separată în casă pentru baie. Khadija încălzi apa într-un vas de aramă şi apoi o turnă, peste soţul ei, care stătea dezbrăcat pe un scaun.

După aceea, se îmbrăcă într-o haină albă şi keffiyeh roşu cu alb şi se aşeză pe covor, în timp ce Khadija şi Wagiha îl serveau cu ceai de mentă. Aştepta să se întoarcă Ali.

— Tată.

Rishou se ridică şi îi întinse mâna. Ali se făcu că nu observă.

Rishou făcu un pas înainte şi-l plesni cu putere peste obraz. O auzi pe Khadija gemând.

Urma palmei se întipări pe obrazul fiului său. Rishou îi spuse soţiei şi copiilor să iasă din cameră.

— Ai uitat cum trebuie să-ţi saluţi tatăl?

Ali nu-i răspunse.

Rishou îl lovi din nou.

— Să nu mai faci asta! Zbieră Ali.

— De ce? Ai de gând să mă omori, Ali?

Luă cuţitul de la brâu şi i-l întinse fiului său. Căzu pe covor între ei.

— Ia-l. Văd că eşti înarmat acum. Dacă vrei să conteşti autoritatea ta asupra mea, ridică-l. Haide!

Ali se uită la cuţit şi la tatăl său, dar nu făcu nici o mişcare.

Rishou îl lovi din nou.

— Nu-ţi mai place să fii arab?

— Dar sunt arab. Un arab adevărat. Tu ai uitat ce înseamnă asta.

— Deci aşa! N-ai decât unsprezece ani şi vrei să-mi ţii predici!

— Izzat spune că ţii cu evreii.

Rishou îl lovi încă o dată. Ali făcu un pas înapoi. Îi dăduseră lacrimile.

— Dacă mai pomeneşti numele lui sub acoperişul meu, te bat până te las lat. Ai priceput?

— Atunci de ce nu lupţi împotriva evreilor?

— Pentru că nu doresc să devin o marionetă trasă în toate direcţiile de un nebun care-şi spune Muftiu! Pentru că nu-ţi poţi alege duşmanii după Dumnezeul la care se roagă? Ai înţeles?

— Izzat spune că îţi e frică.

Rishou îl apucă pe Ali de braţ şi-l luă la palme. Ali ţipă şi se smulse din strânsoare. Se trânti pe covor, înşfacă pumnalul şi-l îndreptă spre faţa tatălui său. Rishou era pregătit. Apucă braţul băiatului şi-l întoarse la spate.

Ali urlă de durere şi scăpă cuţitul.

Rishou îl răsuci şi-i puse o mână în jurul gâtului, obligându-l să îngenuncheze.

— Vrei să mă omori, Ali? Vrei să-ţi omori tatăl? Dacă doreşti într-adevăr să mă distrugi, este suficient să te laşi omorât! Vezi, este foarte simplu!

Ali se zbătea ca o pasăre prinsă în laţ, dar Rishou îl ţinea cu putere.

— Îţi este atât de greu să auzi că te iubesc aşa de mult? Când o să mori, o să mă arunc în mormântul tău şi pe urmă n-au decât să arunce pământul peste mine, fiindcă nu-mi trebuie să mai trăiesc fără fiii mei!

— Dacă o să mor pentru Allah, o să ajung direct la Porţile Raiului, unde o să mă întâmpine însuşi Mahomed. O să am o mie de virgine care să mă servească zi şi noapte.

Rishou izbucni în râs.

— Şi ce-o să faci tu cu o virgină? O să joci fotbal cu ea? N-ai decât unsprezece ani!

Îi dădu drumul. Ali îngenunche pe covor, cu capul plecat. Strănută şi îşi şterse nasul cu dosul mânecii.

— Şi acum, salută-mă aşa cum trebuie – îi spuse Rishou.

Ali se întoarse în genunchi şi sărută mâna tatălui său. Apoi, Rishou îl ridică în picioare şi-l îmbrăţişă.

Fiul meu, se gândi. El. Toată dragostea mea este investită aici. Oare nu este suficient? Dar când este vreodată suficient?

Yemin Moshe.

Resturile cinei erau împrăştiate pe masă: şniţel, salată, mango şi vin roşu, Carmel. Netanel îşi aprinse o ţigară şi se sprijini de spătarul scaunului. Marie de-abia se atinsese de mâncare.

— Nu-mi amintesc să fi fumat atât de mult înainte să plec la universitate, zise ea.

— Am avut probleme cu nervii după ce am ieşit de la Auschwitz.

Clipi rapid, de parcă i-ar fi spus ceva într-o limbă străină.

— Ţi-a plăcut mâncarea?

Bărbatul încuviinţă din cap.

— Da, a fost delicioasă.

— Domnul Fromberg ne tot invită la cină. Cred că este curios să te cunoască.

— Zău?

— Mă întreabă mereu când o să ne căsătorim.

— Poate că domnul Fromberg ar trebui să-şi vadă de treburile lui.

— Îmi vrea binele.

Îi vorbi peste buza paharului.

— Nu putem trăi aşa la infinit.

— Cum adică?

Marie puse jos paharul şi contemplă lichidul purpuriu.

— Nu vrei să te căsătoreşti cu mine?

— Cum să mă căsătoresc cu tine, Marie? Pentru numele lui Dumnezeu, cum s-o fac?

— Dar ai promis.

— Am venit să stau aici pentru că sunt îngrijorat din pricina ta. Dar nu putem să ne căsătorim. Doar m-ai văzut omorând un om cu o bâtă. Sunt un trădător şi un laş.

Faţa ei se descompuse ca lutul de pe roata olarului.

— De ce-mi spui mereu astfel de lucruri?

— Omul pe care-l ştiai tu, nu mai este. A pierit la Auschwitz. Te iubesc, Marie, te voi iubi întotdeauna. Dar nu pot să mă căsătoresc cu tine.

— Ai spus că o să ne căsătorim de îndată ce mă întorc de la universitate.

— Dar asta s-a întâmplat acum zece ani!

Izbi cu pumnul în masă. Vinul din paharul ei sări şi pătă faţa de masă.

— Dar ai promis, zise ea.

Se ridică, se duse în dormitor şi închise încet uşa în urma ei.

* * *

Deşi stăteau împreună de două luni, nu intrase în dormitorul ei. N-o mai dorea ca altădată; partea aceea din el rămăsese în urmă, în perimetrul străjuit de sârma ghimpată. Aşa că, în fiecare noapte, dormea pe podea sau pe canapea.

În noaptea aceea stătea în întuneric şi o asculta cum plângea de partea cealaltă a uşii. Se uită la cadranul luminos al ceasului său. Aproape de miezul nopţii. Plângea de două ore. Aruncă pătura de pe el şi îşi căută ţigările. Aprinse una şi se duse la fereastră. Te rog, Marie, încetează.

Dar continua la nesfârşit.

Zăcea în pat cu faţa-n jos şi capul pe braţe. Aprinse veioza de lângă pat.

— Marie, opreşte-te!

O ridică şi o strânse la piept. Îi tremura tot corpul. Lacrimile de pe faţă îi îmbibau cămaşa. Îşi îngropă obrazul în adâncitura gâtului ei.

— Te iubesc, zise ea suspinând.

O privi.

— Încetează, te rog, îi şopti el.

— Te iubesc, repetă ea.

Deodată, îi simţi buzele peste ale lui şi ştia că ar fi trebuit s-o respingă. Dar atunci, îl înlănţui cu braţele şi-l trase în pat. Parcă s-ar fi aflat din nou pe dormeza din Casa din Pădure, când făceau dragoste la lumina lumânării. Îl cuprinseseră aceleaşi sentimente pe neaşteptate, acelaşi amestec disperat de dorinţă, spaimă şi grabă, durerea unei pasiuni care îl susţinuse în lungii ani de chin.

O sărută la rândul lui şi simţi moliciunea şi căldura trupului ei. Crezuse că această parte din el murise. Poate că exista totuşi o cale de întoarcere. Poate că exista posibilitatea să pătrundă din nou în labirintul trecutului şi să caute un răspuns.

Îi smulse bluza, iar ea îşi dădu capul pe spate şi îşi oferi sânii. Îi trase fusta şi îi puse mâna pe chiloţi.

— Hai, hai, îl îndemna ea.

— Te iubesc, îi şopti el.

— Hai.

— Marie.

— Hai. Loveşte-mă. Muşcă-mă!

Parcă nu mai era vocea ei.

Încercă să se desprindă de ea, dar se agăţase de gâtul lui.

— Hai, violează-mă, străpunge-mă!

— Marie.

Se uita la ea de parcă ar fi fost o străină. Ochii ei păreau bântuiţi de viziuni demonice, iar faţa ei se contorsionase de ură şi frică. Nu mai era Marie a lui. Şi aceasta nu era Casa din Pădure.

— Hai! Zbiera ea. Loveşte-mă! Loveşte-mă!

— Încetează.

Îi luă mâna şi o puse în părul ei.

— Trage-mă de păr!

— ÎNCETEAZĂ.

— Loveşte-mă, ticălosule, voi germanii sunteţi toţi nişte ticăloşi!

Se rostogoli de lângă ea, şocat, pe măsură ce Auschwitz-ul adâncea prăpastia dintre ei. Se blestemă în gând că încercase să se apropie de ea când ştia prea bine că nu există cale de întoarcere. Îl privi dispreţuitor şi apoi, când demonul trecutului dispăru, se rostogoli într-o parte şi se ghemui ca un făt în pântecele mamei. Începu să plângă încet.

Netanel îl auzi pe Fromberg bătând în tavan. Îl treziseră strigătele. Când ieşi din dormitor, Marie mai plângea încă, dar ştia că n-avea cum s-o oprească.

Poarta Damasc.

Sarah o privi pe bătrâna arăboaică zbârcită traversând strada cu capul plecat. Căra în spate un coş de piersici cumpărate din piaţă şi trăgea de funie un catâr. Soţul ei stătea călare, învelit în keffiyeh-ul lui.

Poate că aşa aş fi arătat şi eu cu Rishou dacă nu ne-ar fi despărţit religia.

Se întoarse spre Majid.

— Ce ai pentru mine?

Majid luă o ceaşcă de cafea, dar îi tremurau mâinile şi vărsă o parte din conţinut pe faţa de masă.

— Stai prost cu nervii, îi zise ea.

— Şi te miră?

— Ar trebui să te relaxezi.

O ironiză.

— Tu ce faci ca să te relaxezi?

— Ucid arabi.

Se strâmbă, de parcă ar fi înghiţit ceva stricat. Îşi şterse palmele de pantaloni.

— Săptămâna trecută a fost un atac în Oraşul Vechi, îi zise ea.

— Nu pot să ştiu tot ce se întâmplă.

— Deci, ce ştii, Majid?

— Ştiu că se pregăteşte ceva în Centrul Comercial.

— Când?

— Joi.

— La ce oră?

— Cred că de dimineaţă. Nişte arabi vor intra cu o maşină în Centrul Comercial şi vor arunca o grenadă în mulţime. Este tot ce ştiu.

— Britanicii au fost informaţi?

Majid îşi şterse sudoarea de pe buza superioară.

— Probabil.

Sarah scoase un plic din şort şi-l împinse pe masă. Majid îl luă şi îl băgă în buzunarul hainei cu un gest expert.

— Vreau să termin o dată cu treburile acestea, murmură el.

— Care treburi?

— Cu întâlnirile noastre. Nu pot să vă mai ajut.

— Trebuie să ne ajuţi. N-ai de ales.

— Nu poţi să mă storci la nesfârşit. Într-o zi o să mă opresc. Numi pasă ce-o să faceţi. Chiar dacă ei or să mă ucidă.

— Bineînţeles că or să te ucidă. Ştii foarte bine ce fac fraţii tăi arabi cu informatorii. Or să te omoare încet, cu cuţitele şi or să te lase în stradă, pradă câinilor. Familia ta nu va avea nevoie să te îngroape.

Lui Majid îi tremura buza de sus.

— Nu-mi pasă. Într-o zi, tot o să mă opresc. N-aveţi decât să faceţi ce vreţi!

— Credeam că îţi plac banii, zise Sarah, pe un ton mai blând.

— Da, dar mai întâi sunt arab.

— Ba nu eşti. Ai încetat de mult să mai fii arab.

— O să vedeţi voi, şuieră Majid.

Sarah îl privi cum se îndepărtează. Sărmanul ticălos. Superiorii ei din Shai îi spuseseră să-l piseze în continuare, dar se întreba dacă o să mai reziste. Ştia că n-o să-şi ducă la îndeplinire ameninţările. Când o să ajungă la disperare, nu va mai avea nici un rost să tragă de el.

Se întreba, de asemenea, pe cine mai informa Majid. Îşi imagina că într-o zi, cât de curând, arabul va pierde controlul asupra jocului şi va avea parte de un sfârşit crud şi sângeros. Dacă n-ar fi un rahat lipsit de principii, iar părea chiar rău pentru el.

Yemin Moshe.

Asher se opri în capătul scărilor slab luminate şi se strâmbă de durere din cauza piciorului. Îl blestema în fiecare zi pe soldatul britanic care-l împuşcase în noaptea raidului de la Atlit. Se stăpâni şi bătu în uşă.

După câteva clipe, auzi o mişcare în apartament.

— Cine este?

— Asher.

Se deschise uşa şi Asher se strecură înăuntru. Netanel era palid şi nebărbierit.

— Este târziu. Probabil că ai să-mi comunici ceva important.

— Da, ai dreptate.

Netanel încuie uşa cu grijă.

— Frumos loc, zise Asher privind în jur.

În comparaţie cu ultimul. Apoi o văzu şi îi fu greu să nu se arate uimit. Era frumoasă, cu păr castaniu şi ochi verzi, uimitori. Netanel nu manifestase niciodată nici cel mai mic interes faţă de femei şi sex. Unde o găsise oare pe fata aceasta?

— Marie, acesta este un prieten al meu din Palmaci, îi spuse Netanel. Asher Ben-Zion. Asher, ea este Marie Helder.

— Bună, Asher, îl salută Marie.

Îi întinse o mână moale şi palidă, iar el se grăbi să i-o strângă. Apoi îşi aminti. Îi crescuse părul, iar rochia zdrenţuită fusese înlocuită de o bluză roz şi de o fustă neagră, modernă. Dar era ea, mai mult că sigur.

— Tu! Şopti el.

Marie se încruntă.

— Poftim?

— Ai fost la Atlit! Tu m-ai ajutat când am fost împuşcat! Netanel, ea este fata de care ţi-am povestit.

— Nu prea înţeleg, zise Marie.

— Lagărul de refugiaţi! Am fost lovit în picior! M-ai ajutat. Nu-ţi aminteşti?

Se făcu linişte. Netanel şi Marie schimbară între ei câteva priviri. Asher se întrebă pentru o clipă dacă nu cumva se înşelase. Dar, nu, era ea.

— Unde este acest Atlit? Spuse Marie.

Netanel îi evita privirile.

— Era întuneric, Ash. Aiurai de durere. Memoria îţi joacă uneori feste.

— Da, îmi pare rău, se bâlbâi el. Probabil că m-am înşelat.

— Netya, invită-ţi prietenul să stea jos! Îl îndemnă Marie. Eu mă duc să pun de cafea.

Netanel îi puse un braţ în jurul umerilor şi-l duse la masa de la fereastră.

— Hai, vino să-mi spui veştile, Ash. L-ai văzut pe Yaakov? Ce mai face?

Marie le aduse cafeaua şi apoi se aşeză să asculte conversaţia lor fără să scoată o vorbă. Asher nu reuşea să-şi desprindă privirile de pe chipul ei. Era sigur că ea era fata de care-şi amintea. El şi Netanel discutară un timp despre Kfar Herzl şi apoi reveniră la politică şi la ultimele atacuri arăbeşti din oraş.

Aproape instantaneu, Marie se ridică şi spuse noapte bună.

— Vă rog să mă scuzaţi, zise ea. Trebuie să mă trezesc devreme. Noapte bună, Netya. Noapte bună, Asher. Mi-a părut bine că ne-am întâlnit.

— Noapte bună, Marie. Mă bucur că te-am cunoscut. Te rog să-mi scuzi atitudinea de mai-nainte.

— Bineînţeles. Noapte bună.

De îndată ce se închise uşa dormitorului, Asher îl apucă de braţ pe Netanel.

— Ea este? Spune-mi!

— Nu ştiu. Este chiar atât de important, Ash?

— Pentru numele lui Dumnezeu! Credeam că o să înnebunesc! A fost la Atlit? Nu-şi aminteşte?

— Ţi-am mai spus, nu ştiu.

— A fost la Auschwitz, nu-i aşa?

Asher remarcase tatuajul purpuriu de partea interioară a braţului ei alb.

Netanel se întunecă la faţă.

— Eşti bun de spion, Ash.

— Ce se întâmplă, Netya?

Netanel ciocăni cu degetul arătător în tâmplă.

— Nimeni nu supravieţuieşte la Auschwitz. Cel puţin nu complet. Îţi afectează creierul.

— Dar evenimentele de la Atlit s-au petrecut acum câteva luni?

Netanel ridică din umeri.

— Sunt soldat, nu psiholog.

— Nu se poate face nimic?

— Eu îmi dau toată silinţa. Dar este problema mea, da?

— O iubeşti?

Netanel aruncă portţigaretul masiv de argint pe masă şi clătină din cap.

— Nu este ceea ce crezi. Are nevoie de cineva care să aibă grijă de ea. N-am putea discuta despre altceva? Oricum nu este treaba ta.

— Te-ai gândit s-o duci la doctor? În kibuţ avem o mulţime de copii care au venit din lagăre şi.

— Ţi-am spus să schimbăm subiectul.

Ar fi vrut să-i pună o mie de întrebări, dar Asher se simţea ca şi când ar fi pătruns deja într-un loc întunecat şi sfânt. De fapt, Netanel avea dreptate. Nu era treaba lui. Fata nu-i aparţinea.

— O. K.

Gustă din cafea. Rece şi amară.

— Încă nu mi-ai spus de ce ai venit aici la ora aceasta, zise Netanel.

Asher schimbă subiectul cu părere de rău. Se încruntă, concentrându-se asupra problemei pe care trebuia s-o discute.

— Unul din informatori ne-a anunţat că se pregăteşte o acţiune în Centrul Comercial joia aceasta.

— La ce oră?

— De dimineaţă. Este tot ce ştim. Nişte fedayeeni vor conduce o maşină direct în Centru. Vor fi înarmaţi cu pistoale şi grenade.

— Şi ce vrei să fac?

— Cred că britanicii au fost preveniţi, aşa că există şanse să nu fie acolo. Masează-ţi oamenii în zonă cât mai devreme. Împarte-i în grupuri de câte doi şi trei şi înarmează-i. Vei avea nevoie de cel puţin douăzeci ca să acoperi tot perimetrul.

— Ştim ce tip de maşină or să folosească?

Asher clătină din cap.

Netanel stinse ţigara în ceaşca de cafea şi se ridică în picioare. Ţigara sfârâi şi se stinse. Netanel se uită pe fereastră.

— De ce trebuie să ne apărăm întotdeauna? De ce să nu-i lovim noi primii pe arabi?

— Ştii prea bine de ce.

— Da, ştiu. Dar este o porcărie!

Asher rămase tăcut.

Netanel îşi eliberă tensiunea oftând adânc.

— O să-i găsim noi, Asher. Dar vreau să-ţi spun un singur lucru. N-o să câştigăm Palestina dacă nu începem să aruncăm grenade peste ziduri.

— Nu este treaba noastră.

— Poate ar trebui să fie.

Asher îşi termină cafeaua.

— Noapte bună, Netya.

Se ridică ezitând.

— Ştii, în legătură cu Marie. Dacă aş putea să fac ceva.

— Fac eu tot ce se poate. Dar este problema mea, ai înţeles?

Când Asher închise uşa, Netanel rămase la fereastră, privind în întuneric. Asher se cutremură. Aici erau prea multe secrete. Prea multe lucruri de neînţeles.

Oraşul Nou.

Maiorul Ian Chisholm sorbi o înghiţitură din berea Goldstar şi-l privi dispreţuitor pe arabul care stătea vizavi de el. Doamne Sfinte, toţi se holbau la cravata interlocutorului său! Ar fi trebuit să fie o întâlnire discretă. Ei bine, dacă era vreun Haganah în cameră – şi n-ar fi fost imposibil, deşi toţi care se aflau la Fink în după-amiaza aceasta erau îmbrăcaţi în uniforme britanice – n-ar fi putut bănui că bărbatul care avea o femeie goală pictată pe cravată era informator arab.

— Deci ce se mai aude, bătrâne? Îl întrebă Chisholm.

— Joi dimineaţă, Centrul Comercial.

Chisholm pufni.

— Înţeleg.

— La ora zece.

Chiar gărzile lui Chisholm patrulau în zona aceea. Era foarte simplu să aibă grijă să nu fie rănit niciunul din oamenii săi, la fel de uşor cum era să-i ţină departe pe Haganah şi să-i lase pe arabi să-şi vadă de treabă. În acest fel, le-ar plăti pentru bombardarea Hotelului David.

— Îţi aminteşti când bande Irgum au bombardat Hotelul David?

— Bineînţeles, effendi Chisholm, zise Majid.

— Cel mai bun prieten al meu a rămas fără picioare în ziua aceea. A luptat alături de mine în Normandia şi pe Rin. A primit două medalii pentru curajul de care a dat dovadă. A fost rănit în Germania, aşa că a fost trecut la o muncă administrativă. Şi iată că vine aici să rămână fără picioare din cauza unui ticălos nenorocit. Ţi se pare drept, bătrâne?

— Nu, effendi Chisholm.

— Nici mie. Aşa că spune-mi mai bine cum să-i recunosc pe prietenii tăi, ca să fim siguri că o să-şi facă treaba în linişte.

Yemin Moshe.

Hâr. Poc! Clic.

Netanel se trezi şi ascultă, ciulind urechile în beznă. Probabil că era târziu, pentru că nu se aprinseseră luminile pe stradă.

Hâr. Poc!

Clipi în întuneric. Încă o dată.

— Clic.

Recunoscu sunetul imediat. Se ridică de pe sofa şi se năpusti în dormitorul lui Marie. I se încurcase pătura în picioare.

Hâr. Poc!

— Marie!

— Clic.

Pentru numele lui Dumnezeu, doar nu.

— Hâr.

Deschise uşa. Marie stătea pe marginea patului, în cămaşă de noapte, cu revolverul în mâna dreaptă. Trăsese piedica şi îşi pusese ţeava la tâmplă. Se uită la perete cu o expresie pierdută.

I se albiseră degetele pe trăgaci.

— Nu!

— Clic.

Netanel îi smulse Webly-ul din mână. Fata îl privi surprinsă.

— Ce faci, pentru numele lui Dumnezeu?

— Nu-i nimic, îi spuse Marie. Mă joc puţin cu Rebecca.

— Cu Rebecca?

Îl cuprinse transpiraţia.

— N-o cunoşti pe Rebecca? Îl întrebă Marie.

Îşi îndreptă din nou privirile spre perete, încercând să găsească fantomele trecutului. Deschise încărcătura revolverului. Un singur glonte.

— Doamne Sfinte.

Aruncă arma pe pat şi se aşeză. Îi puse braţul pe umeri.

— Of, Doamne, ce s-a întâmplat, Marie?

— Rebecca spune că am trişat.

— Cine este ea? Cine este Rebecca?

— Nu ştiu, spuse Marie cu o voce pierdută. Spune că vrea să se joace.

Netanel o strânse la piept, dar era rigidă ca o statuie. Dumnezeu să mă ajute, se gândi Netanel. Ce pot să fac? Şi pe mine mă torturează trecutul. Oare nu este de ajuns? Cum să scap de fantomele care o bântuie pe ea, când n-am reuşit să scap nici de ale mele?

O duse la loc în pat.

— Trebuie să dormi, şopti el.

Închise ochii ascultătoare.

Netanel luă revolverul şi scoase gloanţele. Apoi se aşeză în pat şi o luă în braţe.

— Sssst, murmură el. Hai, dormi. O să fie totul bine. Dormi.

După un timp, respiraţia ei adâncă îi spuse că adormise, dar Netanel rămase treaz toată noaptea. Se gândea.