Colin Falconer

Era sătul să vadă cadavre de evrei înşirate pe caldarâm, ca nişte leşuri de câine, sătul de coşmarele în care copiii erau aruncaţi cu roaba în flăcările din şanţurile de la Birkenau; văzuse destule trupuri înşirate sub giulgiuri în Centrul Comercial şi în Oraşul Vechi.

Era zdrobit de păcatul uciderii lui Amos Mandelbaum.

Singura ispăşire posibilă ar fi existenţa unui sanctuar unde astfel de crime să nu se mai repete niciodată.

* * *

Sarah se grăbi spre Poarta Damasc, anonimă din nou în abbayah-ul ei negru. Ce idioată eşti! Îşi spuse ea. El îţi face semn şi tu îl urmezi. N-ai nici un viitor cu acest bărbat. Arabii şi evreii se ucid în întreaga Palestină. Cum poţi să-ţi închipui că vei găsi pacea cu el?

Şi acum, uite că ai fost descoperită! Oare fratele lui ţi-a văzut faţa? Te-a recunoscut? O cuprinse frica. Proasto! Îşi şopti ea. Proasto!

Măcinată de propriile ei gânduri, nu văzu camioneta care trecu pe lângă ea, lăsând în urmă un fuior de fum negru. Auzi uşile din spate deschizânduse şi văzu un bidon cilindric aruncat din maşină. Căzu pe caldarâm şi începu să se rostogolească, aruncând scântei în jur.

Zări faţa unui bărbat exact înainte să se închidă uşile? Era un yemenit desfigurat de ură.

— Şi eu am auzit gemetele copiilor lui Israel! Strigă el înainte să tragă uşa.

Cineva dădu peste ea şi o trânti pe jos. În momentul acela, bidonul se lovi de latura autobuzului şi şocul exploziei o făcu să se cutremure.

Sarah privi în jur. Pe caldarâm erau împrăştiate bucăţi de carne. O femeie ţipa isteric cu abbayah-ul în flăcări.

Se ridică în picioare şi alergă spre ea, stingându-i flăcările cu mâinile. Apoi trânti femeia pe pământ. Îşi pierduse aproape tot părul.

— Fiul meu, gemea arăboaica. Unde este fiul meu?

Apoi începu delirul. Un geamăt urmat de altul şi altul. Vaietele răniţilor răsunau ca sufletele care se pârjoleau în Iad, implorând iertare. Se ridicau din jurul lor ca un tânguit. Văzu un băieţel cu faţa înnegrită de arsuri, ţinându-şi piciorul rupt.

Zgomotele claxoanelor şi sirenelor se amestecară cu strigătele. Sarah se duse la băieţelul schilod şi încercă să-l ajute, dar mâinile ei erau amorţite. Bucăţi de piele îi atârnau de pe degete ca nişte fire de bumbac. Îşi dădu seama că se arsese când o ajutase pe arăboaică. Stătea în şanţ şi încerca să-şi stăpânească în zadar tremuratul.

Băiatul căzu pe spate şi văzu cum i se scurgea viaţa din trupul schilodit. În cele din urmă, încetă să se mai zbată şi rămase nemişcat.

Rehavia.

Asher sări în picioare când se deschise uşa.

— Sarah? Unde ai fost?

Văzu petele negre de pe faţa şi lucrurile ei.

— Doamne Sfinte. Ce s-a întâmplat?

Sarah nu putea să-i răspundă. O prinse când fu cât pe ce să se prăbuşească.

— Ce s-a întâmplat cu tine? Strigă el din nou înspăimântat.

Se uita la mâinile ei, piele arsă care atârna în fâşii. O grămăjoară de haine îi alunecă de sub braţ pe podea. Asher se uită la ele: un abbayah zdrenţuit şi plin de sânge. Nu mai înţelegea nimic.

— Ce-ai făcut? Repetă el, în timp ce Sarah clătina din cap îngrozită.

Rab'allah.

Este schimbat de fiecare dată când îl văd, se gândi Zayyad. Ceea ce nu se întâmplă prea des, trebuie să spun. Dar, de fiecare dată are alt inel pe deget şi un ceas şi mai scump cu care să-i uimească şi să trezească invidia felahilor. Acum are un nou Plymouth strălucitor de culoarea tomatei şi chiar un dinte de aur în gură. Dă impresia că testiculele sale sunt făcute din topaz.

Majid îngenunche în faţa tatălui său şi-i sărută mâna.

— Yaba, murmură el.

Se ridică şi se îmbrăţişară.

Pe vremea lui Lawrence, am fost într-un bordel din Damasc, îşi spuse Zayyad. Nici acolo nu mirosea aşa de dulce ca tine.

— Văd că Allah te-a făcut prosper, îi zise Zayyad.

— Slăvit să fie El!

Odraslele lui Majid îşi salutară formal bunicul. Zayyad observă că Amneh umbla acoperită acum. Ce repede trecea timpul!

Majid îi trimise pe copii afară, unde îi aştepta mama lor. Zayyad bătu din palme şi Rashedah se grăbi să aducă ceştile cu cafea.

Se aşezară pe covor, cu picioarele încrucişate.

— Am vărsat o mie de lacrimi, zise Majid. Nici un Hass'an nu va dormi liniştit până când tânărul Rahman nu va fi răzbunat.

— Insh'allah. Am îngropat un fiu şi în curând voi îngropa un nepot. Mă rog la Allah să nu mai am de săpat şi alte morminte.

— Evreii au mers prea departe de data aceasta.

Zayyad părea că nu-l aude.

— Khadija şi-a pierdut o parte din păr şi petrolul i-a ars faţa şi spatele. Oricum, cicatricele, nu se vor vedea – cu condiţia să nu-şi scoată niciodată abbayah-ul.

Da, Khadija era femeie măritată şi numai soţul ei va vedea urmele bombelor evreieşti. Dar Rahman, bietul Rahman. Se spunea că nepotul lui murise în chinuri. Faţa lui era atât de arsă, încât Rishou nu-l recunoscuse. Îl identificaseră după un petic de pantaloni.

Rashedah aduse cafeaua. Când se întoarse în bucătărie, Zayyad spuse:

— Fiule, tu îi cunoşti pe englezi. Crezi că or să ne ajute să-i alungăm din Palestina pe aceşti măcelari?

Majid nu putea să-l privească drept în ochi pe tatăl său. Cum să-i spună adevărul?

— Ce este? Îl întrebă Zayyad. Ce s-a întâmplat?

— Am auzit nişte veşti ieri. Poate că sunt false.

— Ce veşti?

— S-ar putea sa fie doar zvonuri. Dar se spune că englezii îşi trimit familiile în Anglia. Intenţionează să-şi lase doar soldaţii şi câţiva funcţionari în Palestina.

Lui Zayyad nu-i venea să-şi creadă urechilor. Fie ca penisul lor să li se transforme în şarpe şi să li se târască pe fund! Fie ca limbile lor mincinoase să se umple de ghimpi şi dinţii lor să se transforme în grenade! Fie ca urechile lui Mandoob es Sami să se transforme în lilieci şi să-i mănânce creierul! Fiecare promisiune de-a lor a fost o minciună sfruntată. Dacă britanicii îşi trimit nevestele şi copiii acasă, înseamnă că sunt gata să părăsească ţara şi să-i lase să se bată cu evreii, invadatorii invitaţi în Palestina chiar de englezi.

— Am trăit prea mult, zise Zayyad.

— Britanicii n-or să ne abandoneze.

— Ba da, Majid. Mă aşteptam de mult s-o facă. Dar nu voiam să cred.

Majid îşi plecă bărbia.

— Nu ştiu ce-o să se întâmple.

— O să-ţi spun eu ce-o să se întâmple. Izzat Ib'n Mousa şi alţii ca el vor fi la putere. Fie ca Allah să aibă milă de noi.

— Va fi rău şi pentru afaceri. Rishou şi cu mine am putea pierde tot.

Zayyad se uită la el gânditor.

— Rishou a pierdut deja prea mult. Şi-a pierdut un fiu.

Se ridică.

— Şi acum du-te la fratele tău. Încearcă să-i alini durerea. A fost foarte afectat.

Când rămase singur, Zayyad se duse la măslinii scheletici din Locul Unde a Murit Smochinul şi se uită în jos, la kibuţul din vale. Încercă să ghicească motivul pentru care Dumnezeul său îi trimisese pe evrei, dar îi fu imposibil. Vor răspunde poruncilor religiei lor şi când se va termina totul, vor vedea, probabil, mâna lui Allah în blestemul evreilor sionişti. Insh'allah!

Insh'allah!

Kibuţul Kfar Herzl.

Era Sukkot, Sărbătoarea Tabernaclelor51 care amintea evreilor de israeliţii care au trăit în pustietate după fuga din Egipt. Kibuţnicii ridicau corturi în grădină din frunze de palmier, mirt şi crengi de salcie. Isaac îşi construise cortul pe veranda colibei pe care o împărţea cu bunicul său. Trosnea în bătaia vântului, cu vârful acoperit de zăpadă, de la furtuna din noaptea trecută.

Sarah se aşeză la masa din bucătărie cu mâinile bandajate, în timp ce Isaac pregătea cafeaua. Crescuse înalt, remarcă ea. Nu avea decât unsprezece ani şi în curând va fi cât ea. Era un băiat arătos. Avea piele măslinie, dinţi albi şi gene extraordinar de lungi şi negre, care-i scoteau în evidenţă ochii întunecaţi. N-o să aibă probleme cu fetele când va fi mare, se gândi ea. Când va fi mare? În curând va fi gata pentru barmitzvah52!

Venise cu autobuzul Egged de la Ierusalim, în dimineaţa aceea. Asher era deja aici şi intenţiona să se întoarcă mâine cu maşina, cu el. Devenise foarte greu să locuieşti la Ierusalim. În fiecare zi se întâmpla altă nenorocire.

Isaac puse două căni pe masă şi se aşeză.

— Ce-ţi mai fac mâinile, mamă?

— Mă dor.

— Când o să-ţi scoţi bandajele?

— Abia peste două săptămâni.

— Înseamnă că va trebui să stai aici, se învioră el.

— Nu, îmi pare rău, Isaac. Trebuie să mă întorc mâine la Ierusalim. Pot să-mi văd de treabă şi cu mâinile bandajate.

Se arătă dezamăgit.

— Îmi pare rău, repetă ea.

— Nu-i nimic, înţeleg.

Sorbi din cafea.

— Cum merg lucrurile la Ierusalim? Va fi război cu arabii?

— Nu ştiu.

— Tata spune că mai devreme sau mai târziu tot se va întâmpla. Şi bunicul este de aceeaşi părere.

— Când eram de vârsta ta, arabii au atacat comunitatea evreiască din Jaffa. Toţi spuneau atunci că „într-o zi” va fi război. Poate că ziua aceea nu va veni niciodată.

— Poate că va trebui s-o facem noi să vină! Arabii stau în Palestina de mii de ani şi n-au realizat nimic. Este timpul să-i aruncăm afară.

— Cine ţi-a spus asta?

— Poate că m-am gândit de unul singur.

De unde îi veneau ideile acestea? Oricum nu de la Yaakov sau Asher, de asta era sigură. Ce fel de copii creşteau în kibuţuri? Acum erau prea multe odrasle de refugiaţi care-i molipseau şi pe ceilalţi cu veninul părinţilor lor. Poate că Rishou avea dreptate. Ar trebui să-şi petreacă mai mult timp cu fiul ei. Sau poate că era deja prea târziu.

Sarah se uită la bandajele de pe mâinile ei, amintindu-şi de femeia cu abbayah-ul în flăcări şi de micuţul arab care-şi strângea piciorul în braţe. Oare Isaac va sta într-o zi în spatele unui camion şi va arunca cu bombe în femeile şi copiii arabi?

— Poate că acum ar trebui să te concentrezi asupra lecţiilor tale.

— Şcoala este plictisitoare.

Apoi îi spuse ceva mai entuziasmat.

— Bunicul m-a anunţat că pot să încep pregătirea militară de luna viitoare.

— Nu uita Isaac, noi cei din Haganah învăţăm să folosim armele ca să ne apărăm pe noi şi oamenii noştri. Deviza noastră a fost întotdeauna havlagah – reţinere.

— Ştiu, ştiu, mi-a spus tata.

— Nu fiecare arab este duşmanul nostru.

— Arabii sunt murdari şi leneşi. Dacă vor să lupte cu noi, poate că ar trebui să-i învăţăm minte.

Lui Sarah i se puse un nod în gât. Când se transformase în asemenea hal? Cine îl înveninase? Oare ar fi fost altfel dacă ar fi stat cu el să-l îndrume? Se uită în cana cu cafea.

— Isaac, ştii că te iubesc, nu?

— Nu începe cu lucruri de-astea.

— Poate că n-am început destul de des. Ei bine, este vina mea. Dar unele lucruri pe care le spui mă înspăimântă. Uită-te la mâinile mele! Ştii ce s-a întâmplat?

O privi posomorât.

— Da, am auzit povestea.

— Isaac, lupt împotriva arabilor în fiecare zi. Dar nu-i urăsc. Şi ştii de ce? Pentru că n-am învăţat s-o fac. Nu m-a învăţat nimeni şi nici n-am vrut. Murdari şi leneşi? Poate că unii dintre ei aşa sunt. Sau poate că atitudinea lor faţă de pământ şi viaţă este diferită de a noastră. Unii sunt răi? Poate că da, însă la fel sunt şi o parte din evrei.

Se gândi la faţa yemenitului din uşa camionetei.

— Lupt împotriva lor pentru că trebuie s-o fac. Pentru că trebuie să supravieţuim. Dar şi ei au o cauză dreaptă. Nu-i urî!

Se foi privind în jur să găsească o scăpare. Şi o descoperi.

— Uite-l pe tata! Zise el.

Asher mergea pe cărare învelit într-o haină de piele de capră. Păşea mai bine acum, observă ea. În curând, se va alătura iubiţilor săi Palmaci.

— Shalom, Isaac, Sarah.

Îşi scoase haina, o scutură de zăpadă şi o atârnă de uşă.

— Îţi pregătesc o cafea, îi spuse Sarah.

— Mulţumesc.

— Piciorul tău pare mai bine.

— Mă întorc la treabă săptămâna viitoare. Ce-ţi mai fac mâinile?

Ce politicoşi suntem unul cu celălalt, se gândi ea. Ştia bineînţeles că ascundea ceva. Orele lipsă, prezenţa ei în abbayah la Poarta Damasc seara, la ora bombardamentului, i le explicase motivând o întâlnire cu un eventual informator arab. O costase o săpuneală din partea superiorilor ei din Shai şi o tăcere rece din partea soţului ei.

— Ceva mai bine, îi răspunse ea. De fapt, tocmai discutam cu Isaac despre evenimentele de la Poarta Damasc. Se pare că este de acord cu ceea ce fac Irgunii.

Isaac îşi plecă privirile.

— Crede că ar trebui să-i gonim pe arabi din Palestina.

Asher îşi privi fiul. Isaac era un copil când el intrase în Brigada Evreiască şi un tânăr adolescent când se întorsese din război. Se întreba ce ar fi putut să-i spună ca să-i atragă atenţia.

— Dacă asta vor Irgunii, n-au de ce să se îngrijoreze în privinţa englezilor. N-or să le mai stea în cale.

— Ai auzit ceva? Îl întrebă Sarah. Este sigur acum?

— S-a anunţat la radio. Britanicii evacuează „personalul neesenţial”. O precauţie legată de securitate, aşa o numesc ei. Dar toată lumea ştie ce înseamnă. Părăsesc Palestina.

— Atunci aceasta este şansa noastră! Strigă Isaac.

Sarah se încruntă.

— Ai multe de învăţat, Isaac. De exemplu, ar trebui să ştii care este diferenţa dintre ocazie şi înţelepciune.

— Mama ta are dreptate, spuse Asher. Dacă britanicii pleacă din Palestina, va trebui să luptăm şi nu există nici o garanţie că putem câştiga.

Era totuşi dificil să accepte că englezii părăseau ţara, se gândi Sarah. Asta voiau cu toţii şi de asta se temeau toţi. O dată cu plecarea britanicilor, se va împlini profeţia biblică.

La Ierusalim.

Kibuţul îi părea schimbat ori de câte ori venea, dar, de data aceasta schimbările o deprimau. Fuseseră săpate tranşee proaspete şi se ridicaseră adăposturi din beton lângă spital şi creşă. Când se uită la crengile goale ale boscheţilor de trandafiri, fu cuprinsă de o cumplită tristeţe. Se construise atât de mult şi acum riscau totul.

— Ce s-a întâmplat, Sarah? O întrebă Asher.

— Mă îngrijorează Isaac. Parcă ar fi Ze'ev Jabotinsky la unsprezece ani.

Jabotinski era fondatorul organizaţiei Irgun Zvai Leumi şi un duşman înveterat al arabilor.

— La ce poţi să te aştepţi când aude în fiecare zi că arabii aruncă grenade şi împuşcă evrei bătrâni în Oraşul Vechi. Fii realistă, Sarah. Ştim cu toţii că într-o zi va izbucni războiul.

— Tu de-abia aştepţi.

— Ba nu, de-abia aştept să se termine.

Sarah se opri lângă unul din tranşee. Noroiul îngheţase şi se depusese zăpada. Semăna cu un mormânt proaspăt săpat.

— Ştiu că Isaac va creşte cu arma-n mână. Şi de ce nu? Şi eu am crescut la fel. Dar nu vreau să devină un Rosenberg şi să ucidă oameni nevinovaţi.

Auziră împuşcăturile de pe dealuri. Îşi ridicară privirile amândoi în acelaşi timp şi văzură procesiunea şerpuind pe culme, din direcţia Rab'allahului. Vaietele femeilor răsunau în aerul rece.

— O înmormântare, murmură Asher, ca o prevestire de rău augur.

Locul Unde a Murit Smochinul.

Zayyad, Majid şi Rishou Hass'an duceau trupul lui Rahman în cimitir. Restul satului îi urma, având grijă să nu păşească înaintea cortegiului funerar, pentru că îngerii morţii precedau întotdeauna o înmormântare. Bărbaţii trăgeau cu puştile în aer, în timp ce femeile îşi smulgeau hainele şi îşi strigau bocetele spre cerul plumburiu.

Rishou nu plângea. Evreii îi uciseseră fiul şi nu va jeli până când nu va răzbuna moartea micului Rahman sub Poanta Damascului. Le va plăti pentru faţa desfigurată, de nerecunoscut, a fiului său, care simţise cum i se scurgea viaţa din trupuşorul lui.

O să vă învăţ eu minte, ticăloşilor! Dacă ar fi fost Ali, poate că aş fi înţeles. Dar micuţul Rahman, înţeleptul meu, băieţelul meu sincer cu ochii mari, ţi-au răpit viaţa, şi, dacă n-o să te răzbun, înseamnă că nu sunt bărbat adevărat.

Trupul fusese înfăşurat într-un cearşaf. Când îi aşezaseră corpul în mormânt, cu capul în direcţia qibla, Khadija se aruncă peste groapă, urlându-şi durerea spre cer; cicatricele ei nu se vindecaseră încă. Femeile o traseră la o parte.

Fiecare din cei prezenţi aruncă trei pumni de pământ în mormânt. Apoi, Rishou se aplecă la urechea fiului său şi-i recită confesiunea credinţei, ca să ştie cum să răspundă întrebărilor arhanghelilor de la Porţile Paradisului. Apoi îl îngropară pe fiul lui Rishou, în timp ce el repeta disperat în gând un sulu din Coran: "Aşa le-am spus:

Viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, Nas pentru nas, ureche pentru ureche, Dinte pentru dinte şi răni pentru răni."

Poarta Damasc.

Piaţa se întindea în jurul Porţii Damasc; era seară şi zidurile crenelate ale Oraşului Vechi se poleiseră în roz. Piaţa răsuna de strigătele negustorilor, iar în aer plutea miros de piele tăbăcită, cafea, dulciuri şi cimbrişor. Pe caldarâm se revărsau vase de alamă, bijuterii ieftine, mazăre, ţesături şi covoare din piei de oaie. Nu se vedea nici urmă din carnagiul care avusese loc aici cu o zi înainte. Sarah se mira de indiferenţa oamenilor, atât de obişnuiţi cu suferinţa, încât îşi continuau existenţa în mod obişnuit după o asemenea violenţă.

— Ce s-a întâmplat cu mâinile tale? O întrebă Majid.

Sarah se întreba ce-ar zice Majid dacă i-ar spune. Se gândi că i-ar trezi compasiune şi poate chiar admiraţie iar aceste sentimente ar fi complet nepotrivite pentru relaţia dintre ei.

— Le-am ars pentru că am pus mâna pe un ceainic fierbinte, zise ea.

— Ar trebui să înveţi mai bine să găteşti.

— Gătitul este dificil. Mi se pare mult mai uşor să înşeli arabi.

Majid se încruntă şi îşi bău ceaiul de mentă.

Oare ştie? Îşi spuse ea. Se joacă cu mine. Pe faţa lui nu se putea citi absolut nimic.

— Ce ai pentru mine, Majid? Ce ai mai auzit?

— Nimic. Tăcere peste tot.

— Mincinosule.

— Dacă aş şti ceva, ţi-aş spune. Te-am dezamăgit eu vreodată?

— Nu sunt sigură. Cum am putea afla dacă ne-ai spus tot?

Puse un plic maro pe masă.

— Majid, am un mesaj din partea superiorilor mei. Au fost foarte mulţumiţi de uneltirile tale.

— N-au fost uneltiri!

— Şi mi-au spus că de aici înainte te vor plăti dublu.

Pe Majid îl trecu transpiraţia.

— Dublu?

Sarah bătu cu degetul în plic.

— Probabil că au auzit că ai nevoie de bani şi că ai întârziat plata împrumuturilor pentru fabrica ta din Oraşul Vechi. Sau poate că au auzit, dar, în orice caz, nu de la fratele tău care nu ştie nimic, că ai pierdut profitul pe luna trecută la jocul de cărţi cu noii tăi prieteni. Poate că ştiu, de asemenea, că ai o nouă amantă pe care o întreţii într-un apartament luxos din Katamon, iar restul banilor îi cheltuieşti cu o nemţoaică din Wilhelmina. Poate că vor să te ajute puţin.

Majid întinse mâna să ia plicul, dar Sarah îl trase spre ea.

— Nu mai pot să fac asta, zise el.

— Bineînţeles că nu. Aşa că mai bine m-aş întoarce la sediul nostru. Nu mă simt bine cu atâţia bani în buzunar.

Majid îşi linse buzele.

— Poate că ar trebui să mă plăteşti din propriul tău buzunar.

Sarah tresări. Aşa deci.

— Mă tem că nu te înţeleg, Majid.

— Dessou-urile tale sunt foarte drăguţe, îi spuse el privind cu ochii lacomi.

Îl fixă din priviri. Vorbise cu Rishou? Iubitul ei o trădase?

— Ai mai spus cuiva?

Bărbatul rânji.

— Nu încă.

— Pentru că, dacă ai de gând să vorbeşti, fratele tău o să-ţi taie ficatul şi o să ţi-l vâre pe gât.

Lui Majid îi pieri zâmbetul.

— Dar Rishou nu.? Zise el.

Sarah îl ameninţă.

— Trădează-mă şi-l vei trăda şi pe fratele tău!

Citi sentimentele întipărite pe faţa lui şi îşi dădu seama că nu avea de ce să se teamă.

— Nu-mi poţi cere să continui. Acum nu mai este joacă. Când vor pleca englezii, va fi război.

Sarah ridică din sprâncene şi arătă spre plic.

— Poate o singură dată, spuse Majid.

— Te ascult.

— Piaţa Zion, sâmbătă seara. Vor arunca o grenadă în cinema.

— La ce oră?

— Nu ştiu.

— Câţi?

— Este tot ce-am aflat. Nu-mi cere mai multe amănunte. Oricum, sper că-ţi ajunge.

— Ba nu-mi ajunge. Trebuie să-mi oferi şi alte detalii.

Majid îşi linse buzele.

— Vor conduce un Hillman negru.

Sarah îi dădu plicul. Majid îl deschise. Numără banii şi-l puse în buzunarul de la haină.

— Este ultima oară, zise el.

— Bineînţeles.

— Vorbesc serios! De aici înainte n-ai decât să faci ce vrei. Sunt om de afaceri, dar şi arab! Gata, am terminat.

— Săptămâna viitoare te aştept tot aici. Cu un plic gros.

Majid se ridică şi-i vorbi pe un ton dur şi scăzut.

— Nu te cred în privinţa fratelui meu.

Sarah nu-i răspunse.

Îşi apropie obrazul de al ei.

— Este ultima oară.

Sarah îl urmări pierzându-se în mulţimea din jurul porţii. Nu ştia ce să creadă. Poate că de data aceasta vorbise serios.

Rab'allah.

Rishou îl privea pe Ali care se întorcea prin crângul de măslini. Se afla la cincizeci de paşi depărtare, când îl zări pe tatăl lui şi îşi controlă paşii pentru o clipă, înainte să-şi vadă de drum mai departe. Rishou îl aşteptă sprijinit de un pom. Îi ieşeau aburi din gură când respira în aerul rece al serii.

Ali îngenunche să sărute mâna tatălui său.

— Credeam că te-ai întors la Ierusalim, yaba, zise el.

— Ştiu că aşa credeai. Unde ai fost?

Ali ridică din umeri.

— Cu nişte prieteni.

Îi evita privirile, observă Rishou. Se pricepe mai bine să mintă decât fratele său.

— Unde?

— Este o grotă lângă Locul Unde Nebunul ŞI-A împuşcat Unchiul. Iarna.

Rishou îl plesni peste faţă.

— Să nu mă minţi.

Ali clipi surprins. Vocea lui deveni imediat dură.

— Dacă ştii unde am fost, de ce mai întrebi?

— Voiam să văd dacă o să încerci din nou să mă păcăleşti. Se pare că nu te-ai învăţat minte!

— Fratele meu este mort! Cineva din familia noastră trebuie să-l răzbune.

— Crezi că aş lăsa moartea lui nepedepsită?

— Nu ştiu. Chiar, ai lăsa-o?

Rishou ridică mâna.

— N-ai decât să mă baţi! Oricum n-o să mă opreşti! Acum sunt un fedayeen.

Rishou îl doborî la pământ.

Ali se uită la tatăl său. Lovitura nu-i ştirbise semeţia.

— Nu poţi să mă opreşti. O să-l răzbun pe Rahman.

— Ba nu. Eu o s-o fac.

— Tu?

— Dacă va arunca cineva grenada sâmbătă seară, acela voi fi eu. Era fiul meu. Nimeni nu are acest drept, în afară de mine.

Ali zâmbi. Asta era tot ce dorea, îşi dădu seama Rishou. Asta era ce-şi dorea de mult.

Rishou îl ridică în picioare şi îl îmbrăţişă.

— Acum n-am decât un singur fiu. Nu vreau să mori şi tu şi să-mi zdrobeşti inima. Când vei fi bărbat, vei putea lupta împotriva evreilor. Dar deocamdată nu vreau să te jelesc.

Se spune că soarta unui om îi este scrisă în frunte. Îşi trasase propriul destin în nisip pentru el şi fiii săi. Dar Allah hotărâse altfel şi trebuia să se supună, aşa cum poruncea Coranul.

Insh'allah. Facă-se voia Domnului.

Oraşul Vechi.

Un cer întunecat învăluia dealurile Iudeei şi ploaia îngheţată bătea jalnic în ferestre. Soba de motorina şuiera într-un colţ al camerei.

Sarah îşi scoase abbayah-ul şi-l împături cât putu mai bine pe podea. Mâinile i se vindecaseră aproape complet, dar erau încă protejate de bandaje uşoare, care îi stânjeneau mişcările. Tocmai îşi desfăcea tocul pistolului Beretta când îl auzi pe Rishou urcând scările dinspre fabrica de la parter. Se temea. Nu-l mai văzuse de când se aruncase bomba la Poarta Damasc.

Jurase că n-o să se mai întoarcă aici. Sunt ca un jucător înveterat, se gândi ea. Mă întorc de fiecare data la masa de joc pană când mă părăseşte norocul şi pierd tot.

Aşteptă.

* * *

Bărbatul închise încet uşa în urma lui. Era gata să i se arunce în braţe, dar îşi dădu seama de cum îl văzu. Ştia că se terminase.

— N-ar fi trebuit să vii, murmură el.