Colin Falconer

— Ce s-a întâmplat?

Ochii lui erau ca doi cărbuni aprinşi.

— N-ar fi trebuit sa vii, repetă el.

— Ce este? Ce s-a întâmplat?

— Nu vreau să te mai vad.

De ce o privea aşa de furios? Încercă să-i descifreze trăsăturile, dar faţa lui părea dăltuită în piatră.

— Nu înţeleg.

Se uita la armă. Ea îi urmări privirea.

— Ce este? Spune-mi! Şopti Sarah.

— Faci parte din Haganah?

Trebuia să-l mintă.

— Bineînţeles că nu.

— Nu te cred. Câţi arabi ai ucis până acum, Sarah?

— Încetează. Rishou. Te rog! Spune-mi mai bine ce sa întâmplat!

— A murit Rahman.

— Rahman. Băiatul tău?

Era la Poarta Damasc.

Se simţea prea şocată să spună ceva.

— Tu l-ai ucis! Exclamă el.

Femeia clătină din cap uluită.

Avea cearcăne negre sub ochi. Semăna cu un animal hăituit.

— N-am fost noi.

— Ştii cum arăta când l-am găsit? Avea capul carbonizat. Şi nu i-am recuperat piciorul. L-am căutat peste tot, dar în zadar. Aşa că l-am îngropat cum era. Acum va şchiopăta şi-n Paradis. Pentru veşnicie.

— Rishou.

— Ar fi trebuit să-i dau mai multă atenţie. Ali era primul meu născut, aşa că a luat totul. M-am gândit că aveam timp să-l instruiesc pe Rahman când va fi mai mare. Şi acum nu va şti să se comporte ca un adevărat bărbat în Paradis.

Vru să-l îmbrăţişeze, dar o respinse.

— Oricum, n-are rost să vărs lacrimi. Există o singură cale să-i fac dreptate.

— Nu l-am ucis eu, Rishou!

— Nu, dar poate tatăl tău, sau unchiul sau vărul.

— Te iubesc, Rishou. Nu ţi-aş face niciodată vreun rău.

— Pleacă!

— Mi-ai promis că o să mă iubeşti veşnic! Nu vorbeşti serios, nu-i aşa? Spune-mi că n-ai vorbit serios.

Clătină din cap.

— Acum, suntem duşmani, Sarah.

Nu se putea termina aşa, se gândi ea. Nu pot să suport ca ultima expresie pe care o văd pe faţa lui să fie plină de ură. Refuz să cred că acesta este sfârşitul.

Dar n-o să-l lase s-o vadă plângând.

Se întoarse şi îşi prinse pistolul.

— Prostule! Zise ea. Nu-ţi dai seama de valoarea unei comori decât după ce-o arunci!

Păru să observe pentru prima oară bandajele de pe mâinile ei.

— Ce s-a întâmplat? O întrebă el.

Acum nu mai avea rost să-i spună. Îşi îmbrăcă abbayah-ul şi ieşi. Anonimă în negru, îşi croi drum prin ploaie, pe străzile cartierului arab.

Kibuţul Kfar Herzl.

Levin trase din pipă. Se stinse, dar se pare că nu băgase de seamă.

— Cum o găseşti? Îl întrebă el pe Asher.

— Doar tu eşti doctorul.

— Da, dar tu eşti prietenul ei. Nu există scară de măsură când avem de-a face cu ceva atât de fragil cum este creierul uman. Ceea ce este normal la o persoană, este anormal la alta. Ceea ce ţie ţi se pare depresiune psihică, poate fi considerată veselie de unii amărâţi pe care i-am văzut eu.

— Dar n-o cunosc aşa de bine. Dacă Netanel ar fi aici.

Ridică din umeri.

— Ultima oară când am venit aici, spunea că vrea să se întoarcă la Ierusalim. Mie mi se pare un semn bun.

Levin se jucă cu pipa.

— O placi foarte mult, nu-i aşa?

Asher păru stânjenit.

— Poate.

Levi se gândi.

— S-a întâmplat ceva remarcabil cu ea. După părerea mea, revenirea ei a fost dramatică. Prima oară când am văzut-o, se străduia să se convingă pe sine că mari părţi din viaţa ei n-au existat niciodată. Poate că pe bună dreptate. Iar acum învăţa să accepte realitatea trecutului. Este mai mult decât îndrăznesc să sper pentru oamenii cu care are de-a face. Mult mai mult.

— Crezi că s-a vindecat?

— Cu alte cuvinte, mă întrebi dacă mai este nebună?

Îşi contemplă pipa.

— Uită-te numai ce s-a întâmplat în lume în ultimii şase ani. Întrebarea este dacă noi mai suntem sănătoşi.

Asher o găsi pe Marie în casă şi bătu la uşa din faţă.

— Intră!

Era în dormitor. Stătea întinsă pe pat, cu capul în mâini. Era îmbrăcată în docul albastru care devenise aproape uniforma kibuţnicilor şi i se uscase transpiraţia pe faţă şi sub braţ. Când îl văzu, zâmbi, se dădu jos din pat şi veni să-l întâmpine.

— Asher!

Îl sărută pe obraz.

— Ce bine îmi pare să te văd.

Era mai bronzată şi mai suplă decât ultima oară şi, cu toate că părea obosită, avea alt aer.

— Ce mai faci? O întrebă el.

— Am muls vaci toată ziua. Sunt epuizată.

Marie îi arătă mâinile.

— Uite! Parcă s-au transformat în gheare! Ai muls vreodată o vacă?

Îi zâmbi.

— Bineînţeles. Doar am crescut în acest kibuţ.

— Am uitat. Eşti probabil unul dintre aceşti sabra care pot stoarce un pepene într-o singură mână.

Se duc în bucătărie.

— Îţi fac un ceai. Nu-mi cere lapte, pentru că mă apucă greaţa. După ultimele săptămâni petrecute în lăptării, am ajuns la concluzia că oamenii ar trebui să bea ceaiul simplu şi să le facă o favoare bieţilor kibuţnici.

— Cred că ţi-a priit munca. Arăţi foarte bine.

Se înroşi la faţă, încântată de compliment şi îşi trecu degetele prin părul încâlcit.

— Arăt groaznic şi miros a grajd.

Puse ceainicul pe micuţa sobă primus.

— Te pun să munceşti din greu?

— N-am trudit în viaţa mea aşa de mult.

— O să te obişnuieşti.

— Ba nu. Cred că o să încerc să-mi găsesc ceva mai uşor. Oare se mai caută sclavi care să care blocuri de piatră pentru piramide?

— Cred că s-a terminat ridicarea lor.

— Păcat!

Se aşeză la masa din bucătărie.

— Tocmai l-am văzut pe Levin. Am discutat despre tine. Nu ştiam că ai venit din oraşul meu natal.

— Ravenswald? Da, ne-am mutat în 1933! Şi tu la fel?

— De fapt, am stat acolo numai trei ani. Familia mea era din München. Am plecat în Palestina când aveam şaisprezece ani.

— Acolo l-am întâlnit pe Netya. Nu ştiai? Nu ţi-a spus?

Asher clătină din cap. I se păruse întotdeauna ciudat că Netanel evita să vorbească despre trecut.

— Sunt o mulţime de lucruri pe care nu mi le-a spus. Poate că o să mă ajuţi tu să descopăr misterul.

Marie se schimbă la faţă.

— Nu cred, Ash. Eu de-abia am reuşit să mă descurc cu propriile mele necazuri.

Ceainicul fierbea pe sobă şi Marie se ridică să pregătească ceaiul.

— Şi acum ce-ai de gând să faci, Marie?

— Nu ştiu. N-aş putea trăi la nesfârşit în kibuţ.

Îi zâmbi.

— Presupun că este altfel când eşti evreu.

— Atunci de ce ai venit în Palestina?

— Dintr-un singur motiv. Ca să-l găsesc pe Netya.

— Dar acum?

Ridică din umeri.

— Ce-ai zice să te întorci în Germania? Mai trăieşte cineva din familia ta?

— Nu ştiu şi nici nu cred că-mi pasă.

Se uită la câmpurile acoperite de zăpadă.

— Nu, Ash, nu m-aş putea întoarce. Nu acum. M-ar urmări o fantomă la fiecare colţ. Casa mea este plină de coşmaruri.

— Ei bine, sunt încântat.

— Încântat?

— Da, pentru că n-ai de gând să te întorci.

— De ce?

Asher se simţi deodată stânjenit.

— Speram să te întorci la Ierusalim. Aş vrea să te cunosc mai bine. Vreau să-mi dai şansa să te vrăjesc cu farmecul meu.

Îl privi serioasă.

— Dar Sarah?

Asher nu-i răspunse imediat.

— Un timp, a fost singura femeie pe care o doream.

— Şi acum?

— Acum, zise el inspirând adânc, eşti tu.

Marie turnă ceaiul în două căni fără să-şi ridice privirile. Se făcu linişte.

— Ei, ce zici? O întrebă în cele din urmă.

— Ai fost foarte bun cu mine. Nu numai tu, ci şi Sarah. Voi doi m-aţi ajutat tare mult în ultimele săptămâni. Ştiu că eşti nefericit, Asher. Dar cred că nu eu reprezint rezolvarea necazurilor tale.

Bărbatul ridică din umeri neputincios.

— Şi, în afară de asta, iubesc pe altcineva.

— Pe Netanel?

— Nu-mi cere să-ţi explic. Sunt lucruri pe care nu pot să le spun nimănui. Dar el este singurul om pe care l-am iubit vreodată. Nu ştiu nici dacă vreau să-l uit.

Îşi şterse lacrimile de pe obraji.

— Dar hai să vorbim despre altceva. Ţi-am pus destul zahăr în ceai?

Piaţa Zion.

Sarah şi Asher stăteau în faţa Fiat-ului taxi, contemplând piaţa. Era sâmbătă seara, sfârşitul sabatului; cafenelele erau pline, iar cinematografele sclipeau luminoase – reclamele anunţau un nou film american: Catifeaua Naţională. Sarah inspiră aroma cafelei proaspăt râşnite şi a alunelor prăjite pe grătar de negustorii arabi.

— Un Hillman negru, murmură ea.

Doi sergenţi din poliţia evreiască, amândoi membri Haganah, patrulau într-un colţ al pieţei. Opriseră toate Hillman-urile negre care intraseră în piaţă în seara aceea – unul din ele fusese plin cu rabini care gesticulau furioşi – şi verificaseră dacă n-aveau arme. Dar până acum nimic.

Oamenii din Haganah împânziseră zona. Soţia vânzătorului de ziare avea un pistol Beretta ascuns sub rochia sa înfoiată; Hassidinul care vindea trandafiri din cărucior dosise o mitralieră Sten sub flori; femeia de la casa de bilete a cinematografului ţinea un revolver sub tejghea, la îndemână. Chiar şi cuplul de îndrăgostiţi din cafenea care se ţineau de mâini şi îşi şopteau vorbe de dragoste erau Palmaciniki. Fata avea două pistoale legate de picioare, sub fustă. La fel ca şi Sarah.

Un Hillman negru.

— Ce mai face Marie? Îl întrebă ea pe Asher.

— Levin spune că este mult mai bine.

— Îi place viaţa de la Kfar Herzl?

— Nu cred că o să stea prea mult acolo. I s-a oferit vechea slujbă, la Histadruth.

Se făcu linişte. Apoi Sarah îl întrebă din nou.

— O placi, Ash?

Asher se uită fix la ea.

— Eşti geloasă sau faci aranjamente?

— Cred că nu te-ar învinui nimeni dacă.

— De ce stai cu mine, Sarah? Semeni cu copiii aceia cărora le place să smulgă aripile muştelor. De ce?

— Îmi pare rău, Ash, şopti Sarah cu un glas răguşit.

— Nu-i nimic, nu este vina ta. Când te-ai căsătorit cu mine, ştiam că iubeşti pe altcineva. Doar că am continuat să sper că într-o zi.

— Dar ţin la tine, Ash. N-am vrut niciodată să te rănesc.

— Nu te înţeleg absolut deloc. N-ai fost niciodată o mamă şi o soţie adevărată. Ce vrei de fapt?

— Vreau ceea ce nu pot să am. Întotdeauna am râvnit la ce nu pot avea.

— Ah, fir-ai tu să fii! Exclamă Asher printre dinţi.

Arabul! L-a iubit toţi aceşti ani!

Cei doi sergenţi evrei făcură semn unui Hillman negru. Dar şoferul nu se opri; în schimb, apăsă pe acceleraţie şi trecu în viteză de primul poliţai. Maşina îl lovi peste picioare, îl luă pe capotă şi îl trânti în drum.

Bărbaţii şi femeile începură să alerge prin piaţă.

Când Hillmanul ajunse la treptele din faţa cinematografului, portarul trase două gloanţe în parbriz. Hillman-ul întoarse spre mijlocul pieţei. Şi mai multe împuşcături. Portarul căzu.

Vânzătorul de ziare trase trei gloanţe în Hillman. Anvelopele scoaseră fum, iar şoferul se îndreptă orbeşte spre un şir de blocuri, răsturnând mesele şi scaunele din jurul unei cafenele. Maşina urui şi o luă în direcţia Şoselei Jaffa. Vânzătorul de trandafiri îi făcu zob geamul din spate când trase rafala cu mitraliera lui Sten.

Sarah îşi ridicase fustele şi îşi smulgea leucoplastul cu care îşi prinsese pistoalele. Le verifică şi aruncă unul în poala lui Asher.

— Hai să mergem! Strigă ea.

Pe drum, se formase o baltă de la un radiator spart şi se împrăştiaseră fâşii rupte de cauciuc.

— N-o să ajungă prea departe, zise Asher.

Prezicerea lui se dovedi corectă. Găsiră Hillman-ul abandonat pe şosea, la mai puţin de cinci sute de yarzi de piaţă, lângă Bulevardul Hanev'im.

Asher se uită înăuntru. Nu se simţea nici o mişcare în Hillman. Parbrizul şi fereastra din spate fuseseră făcute ţăndări de gloanţe, iar tapiţeria era plină de cioburi de sticlă murdare de sânge. Şoferul, căzuse peste volan – pete întunecate se lăţeau pe spatele cămăşii. Alt arab zăcea desfigurat oribil. Rafala portarului îl nimerise direct în faţă.

— Erau patru, spuse Sarah.

Străzi înguste, întunecoase, duceau din Şoseaua Jaffa spre aglomerarea din Mea Shearim, ghetoul unde locuiau Hassidii bigoţi.

— Britanicii vor apare în câteva minute, spuse Sarah.

— Dracu' să-i ia! Ticăloşii ăştia aveau de gând să arunce o grenadă în cinematograf. Trebuie să-i găsim.

O luară la fugă pe stradă, urmărind petele de sânge de pe caldarâm. Paşii lor răsunau pe pietre. Auziră claxoane în depărtare. Patrulele armatei se îndreptau spre Piaţa Zion.

O alee ducea la dreapta, pe lângă pereţii înalţi ai sinagogei.

— Eu o iau pe aici, îi spuse ea lui Asher. Tu du-te în capătul celălalt al străzii.

— Fii atentă, Sarah.

Asher se îndepărtă. Rămăsese de una singură.

Sarah ajunsese la jumătatea drumului pe alee. Când văzu sângele, se aplecă; se depusese pe pietrele ude de ploaie. O luaseră pe aici. O curte se deschidea dinaintea ei, neagră şi ameninţătoare ca botul unui animal. Inspiră adânc, scrutând întunericul să descopere vreo mişcare.

În centrul curţii se ridicau câteva case cu ferestrele întunecate. Cei care locuiau acolo auziseră şi văzuseră ceva, mai mult ca sigur. Se ascund, îşi spuse ea. Dar îşi alungă gândul.

La dreapta, se înălţa peretele sinagogii; nu mai existau alte poteci. Îşi dădu seama că era expusă, luminată, de razele lunii; o ţintă perfectă.

Auzi sirenele apropiindu-se. Soldaţii britanici vor sosi curând. Renunţă! O îndemna un glas interior. Ai pierdut ocazia. Dacă nu vei muri în această curte, britanicii or să te aresteze pentru port ilegal de armă şi vei petrece următorii cinci ani într-o închisoare din Acra.

Nu. Trebuie să-i găsim pe ucigaşii aceia. Trebuie să le arătăm ce se întâmplă când ne atacă.

Se îndreptă spre scări, mergând aplecată, ca să se expună cât mai puţin. Asculta, privea şi aştepta.

Auzi un mic zgomot, de parcă sar fi târât ceva pe pietre. Zări o mişcare cu colţul ochiului, o siluetă care se trăsese din lumină în pragul unei case din partea stângă a curţii.

Alergă pe caldarâm şi se lipi cu spatele de cărămizi, ţinând pistolul înainte, cu ambele mâini.

Ezită. Ar fi uşor să tragă orbeşte în beznă, dar ar putea fi o pisică, un cerşetor sau poate chiar un copil. Trebuia să fie sigură în cine ţinteşte.

Se strecură de-a lungul peretelui.

Umbra se mişcă din nou.

Acum!

— Sunt neînarmat, spuse o voce în arabă. Dacă vrei să mă omori, n-ai decât.

Sarah lăsă pistolul în jos şi se desprinse de perete.

Era ghemuit în uşă, cu un picior întins înainte. Nu avea nimic pe el de la brâu în sus. Îşi rupsese cămaşa să-şi bandajeze rana de la şold. Tremura de şoc, îşi spuse Sarah.

Puse pistolul Beretta la loc în tocul de la brâu.

— Rishou, şopti ea.

Se uitau unul la altul uimiţi.

Îl sprijini de umărul ei şi-l ajută să înainteze spre curte. Nu erau decât douăzeci de trepte, dar când ajunse pe alee, sudoarea îi curgea şiroaie şi rana din şold i se deschisese din nou. Acum se lăsase pe ea şi respira întretăiat.

— Ticălosul acela de partener al meu a fugit şi m-a lăsat, zise el. Iar acum, o evreică îşi riscă viaţa să mă salveze. Oare nu sunt prea încurcate căile lui Allah?

— La capătul aleii este o maşină. Dacă poţi să ajungi până acolo, te scot de aici.

— De ce faci asta? O întrebă el.

— Grăbeşte-te! Îl îndemnă ea.

Dar bărbatul nu se mişcă din loc.

— De ce?

— Pentru că te iubesc!

— Dar sunt duşmanul tău!

— Nu eşti duşmanul meu. Te afli doar de partea cealaltă a baricadei, atâta tot.

Se uită pe alee. Oare unde era Asher?

Dădură colţul, şi se târâră pe strada viu luminată. Câţiva curajoşi se aventuraseră pe Şoseaua Jaffa să se uite la rămăşiţele Hillman-ului negru, plin de cadavre. Doi poliţişti evrei trăseseră o maşină lângă limuzină şi se îndreptau spre Sarah.

Femeia îi văzu şi le făcu semn.

— Ajută-mă! Şuieră ea în ebraică. Haganah!

Se grăbiră să-i iasă în întâmpinare.

— Ce s-a întâmplat?

— Îi urmăream pe arabii ăia împuţiţi care au încercat să arunce în aer piaţa. Moshe a fost lovit în picior.

Rishou le zâmbi.

O ajutară să-l târască în spatele Fiat-ului. Sarah închise uşa din spate şi se urcă la volan.

— Noroc! Îi strigă sergentul evreu. Şi ascunde arma aia afurisită! Englezii mişună peste tot.

Când dădu colţul, se întoarse şi-l văzu pe Asher în capătul aleii. Începu să alerge după ea. Pentru o clipă, faţa lui albă de uimire apăru în oglinda retrovizoare. Stătea neputincios pe trotuar, uitându-se după ea, mult după ce dispăru pe Şoseaua Jaffa.

— M-au luat drept Moshe! Gemu Rishou.

Zăcea pe bancheta din spate, ţinându-se cu amândouă mâinile de bandajul însângerat de la şold. Era alb ca varul la faţă şi scăldat în sudoare. Acum, când scăpaseră, Sarah, simţea că-şi pierde stăpânirea de sine. Îi tremurau mâinile pe volan.

— Pe numele sfinte ale lui Allah, ce căutai aici? Îi strigă ea în arabă.

Bărbatul căută în buzunarele pantalonilor şi scoase o grenadă de mână.

— Mă pregăteam s-o arunc când am ajuns în piaţă. Dar n-am putut. Micul meu Rahman este mort şi eu n-am fost în stare s-o fac!

Lovi cu pumnul în volan de furie.

— Ce fel de răzbunare este asta să ucizi oameni nevinovaţi? Tu nu eşti ca ei, Rishou! Nu încerca să le semeni!

— Ochi pentru ochi. Arsură pentru arsură.

Sarah întoarse pe strada Hanev'im şi o luă la stânga, spre Cartierul Nashashilbi. Îşi aminti că era un spital la nord de Bulevardul Nablus. Îl va duce acolo.

— Crezi că vei încheia conturile ucigând femei şi copii nevinovaţi? Tu numeşti asta răzbunare?

— Evreii nu fac la fel?

— Nu. Nu! Unii da, dar nu noi! Nu cei din Haganah!

— Ba o s-o faceţi, veţi vedea!

Bătu cu palmele în volan.

— Nu!

— Ar fi mai bine să te grăbeşti. Cred că am pierdut ceva sânge.

— Ţine-te bine. Nu mai avem mult.

— Ştiai că venim.

Apăsă cu piciorul pe pedala de acceleraţie. De n-ar fi blocaje pe şosea, organizate de englezi. O luă pe Bulevardul Nablus. Până acum nu avuseseră probleme.

— Trebuie să ştii ceva, Rishou.

Se întoarse să se uite la el. Se încolăcise ca un animal rănit. Suferea.

— Este vorba de fratele tău.

— Allah să mă ajute în durerea mea. Aşa aţi aflat?

Nu-i răspunse.

— Am ajuns.

Fiat-ul opri lângă spital. Acum erau în zona arabă. Femeile nu aveau ce căuta pe afară după lăsarea întunericului. Mai ales evreicele. Mai ales cele din Haganah.

— Să nu ieşi din maşină, şopti Rishou.

Se aplecă să descuie portiera, iar el o deschise cu piciorul sănătos şi se târî afară.

— Nu sunt duşmanca ta, îi spuse ea.

Dar el rămase tăcut.

Închise uşa dintr-o izbitură, şchiopătă pe treptele spitalului, dar se prăbuşi înainte să ajungă la uşi. Un om în halat alb alergă spre el, strigând după ajutor. Două surori veniră în mare grabă să-l tragă pe Rishou înăuntru.

Sarah întoarse maşina şi o luă înapoi spre Poarta Damasc.

Rehavia.

Asher o aştepta când ajunse acasă. Stătea în bucătărie, cu mâinile încleştate pe masă, cenuşiu la faţă. Închise uşa în urma ei. Se studiară unul pe celălalt ca doi boxeri înaintea meciului.

— Ce ai de spus, Sarah?

— Ce-ai vrea să spun?

— Adevărul. Vreau să ştiu ce s-a întâmplat noaptea trecută.

Sarah nu-i răspunse. Asher se ridică de la masă şi veni spre ea.

— Nu mi-ar place să raportez asta Comandantului.

— Hai, nu mai face pe nebunul!

— Spune-mi ce s-a întâmplat! Ce ai făcut, Sarah?

Îşi alese cuvintele cu grijă.

— Bărbatul pe care-l urmăream era iubitul meu.

— Sper că nu vorbeşti serios. Este o glumă, nu-i aşa?

— Ştii ce mult mă pasionează umorul negru.

Asher clătină din cap.

— Nu poţi să fii atât de proastă.

— Pune-mă la încercare.

Soţul ei simţi că se sufocă.

— Nu-mi vine să cred ceea ce aud! Ne-ai trădat pentru un arab împuţit!

— N-am trădat pe nimeni! Am încercat doar să-i salvez viaţa! N-aş trăda Haganah! Dacă te-ar fi ameninţat cu o armă, l-aş fi împuşcat. Dar era rănit la picior şi sângera de moarte. N-avea nici un pistol la el. Ce-ai fi vrut să fac?

— Ceea ce aş fi făcut şi eu!

— N-am putut! Era Rishou, Ash. Rishou!

Se lăsă o linişte dureroasă. Asher o privea nedumerit.

— Nu cumva băiatul acela al lui Hass'an din Rab'allah? Zise el în cele din urmă.

— Îmi pare rău, Ash. Zău, îmi pare rău.

Nu! Nu-i venea să creadă. Rishou! Dar trecuseră ani de zile. Pe atunci era doar o fetiţă din kibuţ. Iar acum devenise membră a Shai şi soţia lui!

— Te rog, Sarah, nu spune că l-ai revăzut. Nu-mi spune că aceasta era relaţia amoroasă pe care o ascundeai de mine.

Nu putea să-l privească în ochi.

Bărbatul urlă ca un animal rănit, răsturnă masa de bucătărie şi aruncă scaunul prin cameră. Apoi se întoarse spre ea, cu ochii roşii de mânie.

— Probabil că ai înnebunit! Cum poţi să iubeşti acest. Arab nenorocit?

Scuipă cuvintele ca pe un blestem.

— Nu este doar un arab, este şi bărbat!

— Oamenii aceştia sunt duşmanii noştri. Luptăm împotriva arabilor în fiecare zi a vieţii noastre! Cum ai putut să faci aşa ceva?

— Nu lupt împotriva lor. Ne apărăm pe noi. Nu aşa se spune în discursurile despre Haganah? Apărare, puritatea armelor? N-am ce face, îl iubesc. M-am culcat cu duşmanul. Asta este!

O plesni peste faţă.

— Târfă!

Îl lovi cu un făcăleţ, luându-l prin surprindere. Căzu pe scaun clipind uimit. Sarah se prăbuşi pe covor plângând şi strângându-şi mâna.

Asher rămase mult timp pe scaun, fără să se mişte. Furia trădării ei îi căzuse în stomac ca un plumb şi, în momentul acela, ştiu că n-o s-o mai iubească niciodată. Se terminase. Se simţea deodată eliberat.

— De când te întâlneşti cu el?

— De aproape un an.

— Un an. Un an. Ştiai că va fi acolo astă-seară?

— Bineînţeles că nu.

— Dar ştiai că este unul din fedayeeni?

— Nu ştiam! Jur că până în seara aceasta n-am ştiut că mai făcuse vreodată aşa ceva. Fratele lui este unul din informatorii mei. Fratele lui, Asher. A fost trădat de propriul lui frate.

— Ce-ai făcut cu el?

— L-am dus la spitalul arăbesc din Bulevardul Nablus. A pierdut mult sânge. Nu ştiu dacă o să supravieţuiască.

Dacă moare, o să spunem kaddish-ul pentru el la Kfar Herzl, se gândi Asher cu amărăciune. Ei bine, asta este. S-a terminat acum. În ce încurcătură s-a băgat. Gândul că trăise cu arabul acela arogant şi mândru de sexul său îl umplea de greaţă. Dar, cel puţin nu trebuiau să se mai prefacă.

— Sarah, de când am venit în Palestina, am fost învăţat că arabii sunt duşmanii noştri. Ne furau mâncarea, ne ardeau recoltele dacă nu le păzeam zi şi noapte. De atunci am stat cu arma-n mână, pentru că exista întotdeauna un duşman, un arab, care aştepta să ne ia pe nepregătite. Nu înţeleg cum ai putut să faci asta. Nici atunci, nici acum.

— Ce-ai de gând, Ash?

— Nimic. De fapt, între noi nu mai există nimic. Bănuiesc că familia mea sunt acum Palmaciniki.

Ieşi, închizând încet uşa în urma lui. Ştia că n-o să se mai întoarcă niciodată.

Al-Naqb.

Izzat se uită la feţele furioase din jurul lui.

— Printre noi se află un trădător, zise el.

Sudoarea de pe fruntea lui Majid strălucea ca metalul la lumina lămpii cu petrol. Deodată, se simţi singur în cameră. Singur, în hainele sale vestice, cu capul descoperit, cu bijuteriile şi spaima sa.

— Fraţii noştri Tareq şi Naji au murit ca nişte martiri, acum două nopţi în Piaţa Zion, pentru că cineva le-a spus celor din Haganah despre planul nostru. Acum cunosc numele trădătorului.

Majid nu îndrăznea să-şi ridice privirile. De l-ar alege pe altul! Allah, ajută-mă încă o dată şi îţi promit că o să mă las de alcool, o să mă rog de cinci ori pe zi, aşa cum scrie în Coran şi o să fac un pelerinaj la Mecca! Acum am terminat cu Haganah. Doar mi-am dat cuvântul în moschee! Cruţă-mă pentru ultima oară!