Colin Falconer

— Ce s-a întâmplat, o întrebă el alarmat.

Simţi bandajul gros, de sub cămaşa ei kaki.

— Fragmente de grenadă. Nu-i nimic. Slavă Domnului că s-a terminat!

Asher îşi dădu seama că toţi, inclusiv Sarah, credeau că fuseseră salvaţi. Se întreba dacă vor continua să danseze şi să se îmbrăţişeze când vor vedea că nu erau decât nouăsprezece bărbaţi şi femei epuizate care să-i ajute să ţină piept invaziei arabe.

Kaplan închise uşa biroului său din Tipat Chilav, pentru prima oară în şase luni. Se aşeză şi îşi puse capul în palme.

— Douăzeci de bărbaţi? Doar atât ne-a putut trimite Ierusalimul? Douăzeci?

— Noi trebuia să fim o diversiune.

— O diversiune?

Kaplan vorbi printre degete.

— Pentru cine? Pentru arabi sau pentru noi?

— Când i-am informat pe cei de la Cartierul General că am străpuns Poarta ne-au promis întăriri. Ar fi trebuit să ajungă înainte de ivirea zorilor.

— Unde este restul brigăzii tale? Îl întrebă Kaplan.

— Jumătate din ei sunt aici. Cealaltă jumătate se află la Muntele Zion.

— Patruzeci de bărbaţi? Atâta tot? Dintr-un întreg batalion?

— Am avut multe pierderi în ultimele două luni în luptele de la Bab el-Wad.

Kaplan îl privi stânjenit.

— Îmi pare rău, Asher. N-am vrut să te jignesc pe tine şi oamenii tăi. Doar că suntem foarte obosiţi şi ne făceam speranţe mai mari.

— Aş putea să-ţi sugerez să evacuăm răniţii imediat?

— Forţele noastre s-au subţiat, domnule. Legiunea Arabă se îndreaptă spre oraş dinspre sud-est.

Kaplan inspiră adânc, încercând să zâmbească.

— N-are rost să discutăm despre speranţe deşarte. Hai să aşteptăm întăririle promise de Yitzhak.

Sarah zăcea cu faţa-n jos pe o saltea din locuinţa lui Misgav Ledach, în timp ce un chirurg îi extrăgea fragmente de grenadă din muşchii spatelui. O soră ţinea o torţă aprinsă fiindcă nu aveau curent electric. Strângea pe Asher de mână, torturată de durere.

— Îmi pare rău, Ash. Îmi. Pare rău.

— Nu-i nimic, Sarah. Nu-i nimic.

— Îmi pare rău pentru tot.

Gemu şi se zbătu când chirurgul scormoni după alt fragment.

— Ţine-o bine!

Asher o apăsă pe umeri. Ah, Sarah! Odată va trebui să-ţi spun de Isaac, de tatăl tău, de Kfar Herzl. Ar trebui să-ţi vorbesc şi despre Marie. Sau poate că nu va fi nevoie să ştii. Dacă stai aici, se va termina totul curând.

— Gata, spuse doctorul, o să te bandajeze sora, Sarah.

Sarah căută din nou mâna lui Asher.

— Asher?

De-abia mai vorbea.

— S-a terminat. Relaxează-te! Trebuie să-ţi recapeţi puterile.

— Ai. Vreo veste. De la Kfar Herzl?

— Da, rezistă – minţi Asher. Sunt bine.

— Mă bucur că eşti aici.

Întăririle sosiră înainte de ivirea zorilor. Oamenii Haganah trimişi să salveze Ierusalimul erau funcţionari, profesori, contabili, prea bătrâni pentru serviciul activ. Fuseseră scoşi din paturile lor şi instruiţi în grabă la Liceul Rehavia. Li se dăduseră caschete USN, care trebuiau purtate cu căştile pe urechi, aşa că le balansau pe cap ca nişte farfurii de supă uriaşe. Majoritatea erau îmbrăcaţi în haine de lucru, dar armele lor cel puţin erau impresionante. Fiecare avea câte o puşcă de atac nouă cehească cu optzeci de gloanţe şi patru grenade de mână. Dar în spate, purtau rezerve vitale de plasmă.

Asher se întoarse spre Kaplan.

— Aceşti oameni nu pot rezista atacului asupra Porţii Zion.

— Mă temeam că o să spui asta.

— Dar nici nu pot să le cer oamenilor mei s-o facă. Au luptat prea mult, s-au odihnit prea puţin şi au suferit pierderi prea mari. Până nu se refac cât de cât, n-am cum să-i mobilizez.

— Şi atunci ce intenţionezi, Asher?

— Nu pot să-mi sacrific restul brigăzii într-un asediu. Oricum nici Yitzhak n-ar fi de acord. O să-i dau ordin lui Roth să se retragă la Muntele Zion. Oamenii mei o să-ţi lase toată muniţia. Îmi pare rău.

Kaplan ridică din umeri.

— Dar tu?

— Eu rămân.

— Rămâi? Aşa ai primit ordin?

Asher clătină din cap.

— Atunci de ce? Eu unul n-am de ales. Dar tu?

— Soţia mea este aici, Kaplan. Indiferent ce s-a întâmplat între noi, n-o s-o părăsesc tocmai acum.

Luptătorii Palmach erau înapoi pe Muntele Zion când soarele răsări deasupra pereţilor rozalii ai Ierusalimului. Mai târziu, în dimineaţa aceea, keffiyeh-urile roşu cu alb apărură la Poarta Zion. Legiunea Arabă sosise să reia atacul asupra Oraşului Sfânt.

Oraşul Vechi.

Vechea patiserie arabă se afla pe Şoseaua El Wad, la o sută de yarzi de Nissan Bek. Era abandonată acum, iar rafturile de lemn fuseseră rupte şi puse pe foc. Bucăţi de sticlă înconjurau urmele unui foc carbonizat, în mijlocul podelei. Din colţurile întunecate venea miros de fecale.

Luptătorii Sfinţi din Iudeea rămaşi în viaţă stăteau rezemaţi de pereţi şi priveau impasibili cum Izzat punea fitilul la explozibil. Când termină, se uită la ceilalţi.

— Care din voi vrea să aibă onoarea de a distruge Nissan Bek?

Linişte.

Apoi vorbi Rishou:

— Izzat Ib'n Mousa, curajul tău a devenit o legendă pe dealurile Iudeei. De fiecare dată, aceşti felahi prost crescuţi ţi-au răpit gloria care-ţi aparţinea de drept. De data aceasta, tu vei fi cel care va pune bomba.

Izzat încercă să zâmbească, dar râsul i se transformă în rânjet. Niciunul dintre ceilalţi n-ar fi îndrăznit să-i vorbească aşa, dar Rishou se bucura de autoritate, datorită obârşiei sale. După atacul de la Kfar Herzl, Izzat ştia că rolul lui de conducător era ameninţat.

Şi acum încă o provocare. Nici nu se gândea să pună el bomba. Aceste misiuni sinucigaşe le reveneau întotdeauna felahilor. Dar ce să spună? Trebuia să fie de acord. O să găsească el o scuză mai târziu.

Dar înainte să poată să-i răspundă, garda care se postase în uşă se năpusti înăuntru.

— Ib'n Mousa, a venit cineva să te vadă.

Toţi întoarseră capetele. Noul-venit purta un keffiyeh alb şi un abbayah impecabil. Avea o nouă puşcă englezească Lee Enfield. Era proaspăt bărbierit, cu excepţia mustăţii. Părea imaculat, în comparaţie cu Luptătorii murdari după atâtea zile de luptă.

Omul se uită prin cameră.

— În sate, muezinii cheamă voluntari care să ne ajute în lupta sfântă ca să scăpăm de aceşti evrei, spuse el.

Rishou se ridică.

— Majid, fratele meu, zise el îmbrăţişându-l.

De când sosise Legiunea Arabă, Sarah simţise o schimbare. Inamicul lor era mai bine organizat, dădea dovadă de o tactică superioară şi atacurile se dovedeau mai eficiente. La conferinţa din seara trecută de la Cartierul General al lui Kaplan, comandanţii de unităţi de la flancul de vest descriseseră cum fiecare poziţie pierdută era acum distrusă imediat ca să nu mai poată fi recucerită. Echipamentele şi muniţia suplimentară adusă de Palmacinikii lui Asher fuseseră anihilate de un adversar superior.

Remarcase activitatea febrilă din cartierul musulman în dimineaţa aceea şi ştia că era iminent un nou atac. Propriul ei pluton suferea din lipsă de muniţie şi singurele grenade pe care le mai aveau erau cele confecţionate de Leah Vultz şi aduse de Abraham în buzunarele pantalonilor.

Stătea cu spatele la foc. În noaptea aceea nu reuşise să adoarmă din cauza durerii. Dar în spital nu mai rămăsese morfină, nici măcar pentru cei răniţi la stomac sau care îşi pierduseră mâinile sau picioarele, aşa că cele şapte fragmente de metal extrase de doctori din spatele ei păreau triviale prin comparaţie.

Venirea lui Asher îi dăduse curaj. Cel puţin, dacă o să moară aici, la Ierusalim, n-o să fie singură.

Un felah se năpusti de pe una din alei cu un pachet de dinamită legat cu sfoară. Gaura făcută la baza zidului în prima zi fusese astupată cu saci de nisip şi baricadată cu pietre. Dar rămăsese un punct slab. Omul se îndreptă într-acolo, alergând în zig-zag, ca să nu-l vadă apărătorii. Doar ţintaşii din cupolă puteau să-l zărească apropiindu-se.

Pentru o clipă, camarazii săi crezură că o să reuşească, dar izbucni o rafală de împuşcături şi omul scoase un strigăt şi căzu pe burtă.

— Unde este Izzat? Şopti unul din Luptători.

— A fost chemat la o conferinţă, la Cartierul General al Legiunii.

Rishou şi Majid se uitară unul la altul. Nimeni nu-l văzuse plecând pe Izzat. Încărcătura explozibilă pregătită de el zăcea pe caldarâm, la câţiva metri de felahul mort. Era o momeală otrăvită. Putea însemna glorie pentru cine avea curajul s-o ducă sau, mai mult ca sigur, sacrificiu suprem. Cine o s-o ia?

Un bărbat în haină kaki de luptă sări în picioare şi o luă la fugă pe stradă. Era Ahmad, alt felah din Rab'allah. Când se aplecă să ia explozibilul, îl nimeri un glonte tras din cupolă. Căzu pe spate, se zbătu câteva clipe şi apoi rămase nemişcat.

Luptătorii se înghesuiră pe alee, holbându-se la cele două cadavre din faţa Nissan Bekului. Corpurile celor împuşcaţi zăceau deja de cinci zile sub un soare torid. Duhoarea lor stârnise o miasmă mortală în jurul sinagogii, o barieră psihologică la fel de cumplită ca şi împuşcăturile din dom.

Altă bandă de luptători se adăpostise în fierăria părăsită din apropiere. Unul din ei ţâşni pe uşă şi se năpusti spre ziduri. De data aceasta, ţintaşul nu nimeri din prima. Omul reuşi să facă douăzeci de paşi înainte să cadă. Zăcea pe burtă; încă nu murise. Gemetele lui răsunau în jur.

— Nu mă aşteptam să te mai văd, îi spuse Rishou lui Majid.

Majid rămase tăcut. Îi era greu să vorbească. Avea nevoie de mare efort ca să-şi alunge panica îngrozitoare care-i paraliza orice mişcare. Poate, dacă puteau să stea aici, să-i vadă pe alţii murind şi să nu fie obligaţi de Allah sau de conştiinţa lor să rişte îmbrăţişarea feroce a gloanţelor.

— Te uram atât de mult. Am vrut să te ucid.

Majid dădu din cap. Ştia.

— De ce ai făcut-o? Îl întrebă Rishou. De ce ne-ai trădat?

Pentru că aveam nevoie de bani, se gândi Majid. Dar şi pentru că nu voiam să fiu arab. Pentru că îmi era ruşine de noi. Voiam să fiu britanic, un effendi. Acum am fost trădat şi eu şi mă aflu aici ca să-mi salvez mândria.

Majid îşi aprinse o ţigară cu degete tremurânde.

— N-ai vrut niciodată să te alături acestor oameni. De ce te afectează atât de mult ce-am făcut?

— Am crezut că sunt nişte proşti, dar sunt de fapt fraţii noştri.

Altă rafală de mitralieră şi încă un martir zăcea pe caldarâm, cu o pată roşie în spate, pe abbayah-ul alb.

Rishou se întoarse şi se uită la grămada de explozibil. Majid îşi cunoştea fratele. Parcă îi auzea gândurile. Ruşinea şi mândria îl îndemnau să se ridice.

— N-o face! Îi şopti Majid.

— Trebuie.

Majid îl prinse de braţ.

— Este sinucidere curată.

— Am venit aici să lupt, nu să stau să privesc.

Alt om apăru pe alee. Majid crezu pentru o clipă că o s-o ia spre zidurile sinagogii, dar, în ultimul moment, fu secerat de o rafală. Încercă să se târască pe distanţa de zece yarzi care-i mai rămăsese, dar fu secerat de gloanţe.

Alt felah ieşi din fierărie. Rishou smulse ţigara din gura fratelui său.

— Nu! Strigă Majid.

Rishou alergă spre colţ.

Se ascundea în partea umbroasă a străzii. Ţintaşii îl încolţiseră pe celălalt, aflat la douăzeci de paşi de ziduri.

Încă nu-l observaseră pe Rishou. Ridicase explozibilul, alergând spre pereţii sinagogii. Cinci paşi, zece, cincisprezece.

Majid îl urmărea cu sufletul la gură.

Sarah reuşi în cele din urmă să-şi încarce arma Sten.

— A apărut încă unul! Strigă ea.

Roberto se târî de-a lungul galeriei şi o dădu la o parte. Trase glonte după glonte în stradă.

— L-ai nimerit?

— Nu ştiu.

— L-ai văzut căzând?

— Nu ştiu!

Datorită arhitecturii Nissan Bekului, era imposibil să vezi baza zidului din turn. Sarah se uită în căutarea unei noi ţinte. Trupurile sclipeau în lumina dimineţii. Nu se zărea nici o mişcare acolo, jos.

Oare celălalt atacator ajunsese la ziduri?

Rishou se lăsă pe vine, cu spatele lipit de piatră. Se afla la numai câţiva yarzi de ţeava unei puşti evreieşti care ieşea din baricadă. Se odihni câteva clipe, să-şi tragă sufletul. Apoi, scoase ţigara lui Majid din gură şi aprinse fitilul dinamitei. O băgă sub sacii cu nisip şi se aruncă departe de zid. Răpăitul armelor automate îl urmări în timp ce se îndepărta.

Explozia zgudui clădirea din temelii şi ploaia de praf şi tencuială transformă atmosfera din Nissan Bek într-o ceaţă albă. Sarah îl apucă pe Roberto de pulover şi-l trase după ea pe scări, spre podeaua sinagogii.

Peretele dinspre nord se deschisese spre curte şi sub arcadă se prăbuşiseră bucăţi uriaşe de tencuială. Prin praful de alabastru zărea arabii năvălind peste ei, cu armele la şold.

— Puneţi armele pe foc automat! Zbieră Sarah.

Alergă spre gaura din perete, se trânti între dărâmături şi trase rafală după rafală în valurile de soldaţi. Dar rămase imediat fără muniţie.

— Abraham! Strigă ea. Afară!

Îl împinse pe Abraham înaintea ei. Apoi îl cără pe Roberto, mai mult târându-l printre ruinele Nissan Bekului.

Luptătorii se alăturară compatrioţilor lor de la Bethleem, Shu'fat, Beit Jibrin şi alte nenumărate sate ale Iudeei, ca să le dea o mână de ajutor în jefuirea Nissan Bekului.

Rishou văzu un grup de felahi luptându-se pentru o perdea de catifea ruptă din tabernacolul sinagogii. În cele din urmă, o împărţiră în două, mulţumiţi cu acest compromis. Alţii scormoniră rămăşiţele Arcei, căutând lumânări şi lămpi, sau percheziţionară cadavrele luptătorilor Haganah, luându-le bani sau alte valori, înainte să le mutileze.

Rishou îl găsi pe Izzat vârând pagini din Tora sub cămaşă.

— Nu avem timp de aşa ceva! Îi zise el.

Izzat îl ignoră.

— Trebuie să continuăm atacul. Evreii au luat-o la fugă!

— Vrei să lăsăm toate astea celor din Legiune? Doar noi ne-am vărsat sângele ca să pătrundem aici!

— Dar n-am venit pentru asta!

— Spunele felahilor dacă poţi! Îl Ironiza Izzat.

Rishou se întoarse enervat.

— Mă întreb unde era când curgea sângele? Îi şopti Majid la ureche.

Oraşul Vechi.

Asher îl găsi pe Netanel pe acoperişul de la Rabboi Moshe Eshkol. Se aşeză lângă el, sub parapet. Arabii se aflau alături.

Netanel era tras la faţă. Părul lui cenuşiu i se lipise de cap. Oboseala îi accentuase paloarea şi cicatricele. Zâmbi când îl văzu pe Asher, dar era un zâmbet crud, animalic. Ochii lui îl priveau goliţi de expresie.

Stătea cu mitraliera Thompson în poală ca un pisoi.

— Bună, Ash. Mă căutai?

Îi oferi o ţigară lui Netanel. Netanel o acceptă recunoscător. Mai erau încă trei Irguni pe acoperiş. Se holbau la Asher, plini de duşmănie.

— Ultima oară când ne-am văzut, voiai să mă ucizi, zise Netanel, în cele din urmă.

— N-ar fi trebuit să te pescuiesc din Mediterana. Cel puţin ai fi murit în onoare.

— Oh, da, o moarte onorabilă. Crezi că asta mi-aş fi dorit?

— La Rab'allah nu erau decât femei şi copii. Asta plănuieşte Irgun în noul Israel? Să masacreze femei şi copii?

— Nu-mi ţine predici, Asher. Tu n-ai stat în lagărele de concentrare. Este uşor să fii civilizat când n-ai aflat ce înseamnă barbarismul.

— Deci aşa îţi motivezi tu toate acţiunile? Dai vina pe nazişti?

— Sunt obosit, Ash. Ai venit să mă cerţi sau vrei altceva?

— Vreau să ştiu dacă oamenii tăi mai au vreo rezervă de arme ascunsă în Oraşul Vechi?

— Ah, atâta tot?

Asher simţi că se înfurie.

— Aproape că am rămas fără arme şi muniţii. Nu mai putem lupta fără ajutorul vostru. Se presupune că suntem de aceeaşi parte a baricadei. Pentru numele lui Dumnezeu, la ce vă aşteptaţi?

— Vrem să fim siguri că n-o să capitulaţi. Stau şi mă uit la Kaplan şi mă întreb dacă o să reziste încă unei Massada?

— Spune-mi, Netya, mai aveţi arme?

Netanel se ridică şi-i făcu semn lui Asher să-l urmeze pe scări, ca să nu-i audă ceilalţi Irguni. Îl aşteptă pe Asher la etajul întâi.

Îşi aprinse încă o ţigară.

— Lângă Jochanan Ben Zachai este o casă. Coboară la subsol. În colţ o să găseşti două dale de piatră. Sub ele se află muniţia noastră. O. K.?

— Mulţumesc, spuse Asher şi se întoarse să plece.

— Ce mai face Marie?

Ashe clătină din cap.

— N-o să te înţeleg niciodată, Rosenberg. De ce ai părăsit-o? N-ai iubit-o?

— Bineînţeles că am iubit-o.

— Şi atunci de ce?

— Nu ţi-a spus?

— Nu-mi spune niciodată nimic. Deci, ce este, Netya? Care este marele secret?

— Te-ai întrebat vreodată ce s-a întâmplat cu tatăl tău, Ash?

Asher îl privi fix.

— O să-ţi spun eu. A murit în toamna lui 1944, la Auschwitz. Un kapo l-a omorât în bătaie cu o bâtă din ordinul maiorului SS Emmerich. Ştii ce înseamnă un kapo? Era numele pe care SS-iştii îl dădeau evreilor din lagărele de concentrare recrutaţi ca poliţai. Cei mai decăzuţi oameni!

Se făcu linişte.

— Tu ai fost acela, zise Asher, în cele din urmă.

— Nu-mi pasă dacă o să mă ucizi, Ash. Un glonte sau cu cuţitul, aşa ar fi drept.

— De ce? Mai ales tu? Un kapo?

— Nu contează de ce. Tu n-ai fost acolo, aşa că n-ai înţelege oricum. Şi n-ar schimba nimic.

Asher îşi plecă privirile şi se uită la puşca din mâinile lui. Se vedea că este emoţionat.

— De ce-mi spui toate astea acum?

— Am trăit cu acest secret patru ani, Ash. M-a bântuit în fiecare zi şi-n fiecare noapte. Nu mai rezist. Chinului.

Privirile lor se întâlniră.

— Naziştii l-au ucis, Netya, spuse Asher în cele din urmă. N-o să mă faci să cred c-a fost altfel.

— Pentru numele lui Dumnezeu, n-am nevoie de iertarea ta!

— Ce vrei? Să te urăsc? Nu pot. Aşa cum ai spus şi tu, nu eram acolo. Oricum. L-am ucis şi eu, într-un fel, când am plecat. Am propriile mele remuşcări.

Îi tresări un muşchi în bărbie.

— Dar pentru Rab'allah nu te iert.

— N-am ucis nici un copil la Rab'allah.

— Dar ai fost acolo.

Irgunii de pe acoperiş strigară alarmaţi. Netanel şi Asher alergară pe scări. Se uitară pe stradă uimiţi. Nu le venea să creadă.

— Tancuri, murmură Netanel.

— Imposibil, zise Asher.

Dar era adevărat. Veniseră!

Tancurile Legiunii Arabe urmau una din cele mai cunoscute rute din Palestina. O luaseră pe Via Dolorosa, la fel ca şi Christos când cărase Crucea pe Drumul Calvarului. În lumea creştină, deveniseră cunoscute sub numele de opririle Crucii.

De două mii de ani străzile antice şi şerpuitoare ale Oraşului Vechi cunoscuseră doar ropotul copitelor catârilor şi behăitul oilor. Acum, Legiunea adusese un nou animal care să tropăie în inima ghetoului – o maşină blindată. Foloseau saci de nisip ca să urce cu ele scările de piatră.

Asher şi Netanel le priveau cum vin, ştiind că nu aveau cu ce să le oprească, în afară de bombele cu petrol; nici un obstacol să le arunce în aer, cu excepţia molozului căzut după bombardamentele arabe. Dingo-urile străbăteau ghetourile şi trăgeau din tunurile lor de trei inci în sinagogă şi-n şcoala de rabini – sanctuarele sfinte ale evreilor.

Rabinul Silverberg se aplecă peste biroul lui Kaplan.

— Canalizarea nu mai funcţionează. Nu are cine să adune gunoaiele. Nu mai avem electricitate şi nici cine să ne îngroape morţii. Apa nu ajunge şi jumătate din oraş este în ruine. Ne rugăm şi recităm psalmi fără întrerupere de zece zile, dar în zadar. Se pare că Dumnezeu vrea să capitulăm.

— Bătăliile nu se câştigă cu psalmi, rabine, ci cu gloanţe. Mai avem câteva.

— Recunoaşte, comandante. Superiorii tăi te-au abandonat.

Kaplan nu spuse nimic. Aşa credea şi el.

— Ar trebui să ne lăsăm la mila arabilor!

— Mai bine să ne aruncăm în baionetele lor! Ar fi acelaşi lucru.

— Nu ai auzit ce declară la radio? Au promis că dacă ne predăm nu vor vătăma pe nimeni.

— Sunt convins că asta vor să ne facă să credem.

— Comandante, te somez, în numele lui Yehova, să pui capăt acestei suferinţe şi păcatelor împotriva naturii.

Kaplan se ridică şi se aplecă peste birou.

— Rabine, îţi spun, în numele lui Israel, că n-o s-o fac.

Asher se desprinse de lângă tapetul zdrenţuit. Auzea sunetul metalic al motorului unui tanc în timp ce înainta pe alee, la numai câţiva paşi depărtare, după colţul şcolii de rabini.

Apăru în lumina soarelui ca un cărăbuş uriaş, învârtindu-şi turela în căutarea ţintelor. Asher înfruntă monstrul cu o cutie metalică de ţigări, plină cu dinamită şi câteva cuie.

O rafală îl seceră înainte să apuce să ridice mâna.

— Asher!

Netanel se aruncă de pe parapet. Ceilalţi Irguni traseră, atrăgând focul dinspre tanc.

Netanel îl târî pe Asher prin moloz, pe alee, lăsând o urmă de sânge negru pe pietre.

* * *

Tot ce mai rămăsese din Nissan Bek după ce Legiunea detonase o încărcătură de două sute pfunzi de TNT era o arcadă din peretele nordic. Inima portocalie a unui foc ardea între pietrele scheletice şi murmurul gutural al vocilor masculine răsuna în noapte. Se ridica o semilună argintie, perfectă.

Luptătorii Sfinţi din Iudeea îl ascultau pe conducătorul lor care le citea ordinul pentru ziua următoare. Trebuiau să se alăture asaltului legiunii asupra ultimului bastion al evreilor, Sinagoga Hurva.

— Tu vei conduce atacul? Îl întrebă Majid pe Izzat.

— Bineînţeles, zise Izzat, pe un ton supărat.

— Aşa cum ne-ai condus şi la Nissan Bek? Interveni Rishou.

Ochii îi străluceau ca nişte tăciuni în beznă. Ceilalţi bărbaţi simţeau provocarea şi băteau din picioare, nervoşi. Rishou nu mai era un străin pentru ei. Îşi demonstrase curajul şi devotamentul sub zidurile Nissan Bekului.

— Din păcate, am fost chemat la o conferinţă foarte importantă, zise Izzat. Doar sunt o rudă apropiată a Muftiului.

Rishou scuipă în foc dezgustat.

— Iată ce s-a întâmplat! Tell sau alt ofiţer din legiune are nevoie de ţinte vii ca noi, pe care evreii să-şi cheltuiască gloanţele. Te-ai oferit să sacrifici aceşti bieţi felahi, în timp ce tu câştigi prestigiu în ochii legiunii!

— Uiţi că am fost şi eu acolo.

— Ba nu, tu uiţi, Izzat! N-ai fost acolo! Nu eşti niciodată, de fapt! Îmi amintesc de Kfar Herzl, când alergam în spatele tancurilor. Te-am văzut căzând şi am crezut că ai fost lovit. După bătălie, nu-mi venea să cred când te-am zărit din nou. Mă tot uitam după răni. Dar n-aveai niciuna. Ai căzut în praful ridicat de tancuri pentru că eşti un laş. Sigur, nu este nici o nenorocire, Izzat. Nici fratele meu Majid nu va fi niciodată un mare erou arab. Dar el, cel puţin, nici nu pretinde că este. Nu trimite alţi oameni la moarte pentru propria lui glorie. Luptătorii tăi Sfinţi au luptat de prea multe ori în locul tău. Au pus bombe şi au tras cu puşca. Iar acum vrei să moară în faţa Hurvei pentru tine.

Era o noapte liniştită. Toţi bărbaţii se uitau la Izzat. Fusese jignit îngrozitor. Izzat ar fi trebuit să scoată cuţitul. Acum nu avea de ales.

În schimb, se ridică şi ieşi.

Sinagoga era cunoscută sub numele de Hurva Rabbi Yehuda Hechasid. Domul graţios din secolul al XVIII-lea se înălţa deasupra oraşului, dominând inima cartierului evreiesc. Era cel mai sacru templu pentru Ashkenazi, evrei emigraţi din Europa. Înăuntru, se păstrase pe pereţi culoarea Legiunii Evreieşti, comemorând campaniile lor din Africa de Nord şi Italia în cel de-al doilea război mondial. Reprezenta acum ultimul punct de apărare al Ierusalimului. Domul Hurva şi galeria superioară erau în ruine, lovite repetat de obuzele de artilerie. Totuşi, zidurile rămăseseră în picioare. Sarah stătea cu spatele la perete, uitându-se la domul sfărâmat de deasupra. I se infectaseră rănile din spate şi nu aveau nici un pic de sulfamidă ca să le trateze. Ori de câte ori se mişca, o ardeau ca focul. O usturau ochii şi o epuiza până şi cel mai mic efort. Trebuia să se concentreze pentru că muşchii ei să acţioneze aşa cum ar fi trebuit s-o facă din reflex.

Acum, sfârşitul era aproape. O ştiau cu toţii. Era ajunul lui La'g Borner, când copiii evrei obişnuiau să aprindă un rug. Noaptea trecută, rugurile arseseră peste tot în Oraşul Vechi, când evreii incendiaseră cartierul.