Colin Falconer

Organizase apărătorii în unităţi disciplinate. La început, fumau, discutau sau jucau şah în momentele libere. Acum, când nu luptau sau patrulau, Kaplan insistase pe lângă conducătorii Haganah să-i instruiască oamenii în mânuirea armelor şi chiar să defileze cu ele. Ba chiar ţinea şi consilii de război cu comandanţii.

Hainele erau greu de procurat, aşa că le dădu banderole şi berete negre în loc de uniformă. Ofiţerii se distingeau prin epoleţi negri. Kaplan insistă ca toate femeile să poarte pantaloni lungi, ca să nu intre în conflict cu populaţia habotnică din oraş.

— Dacă vrem să luptăm ca o armată, le spuse el, trebuie să şi arătăm ca o armată.

Se serveau de poduri şi pivniţe de mult uitate ca mijloc de comunicare între puzderia de sinagogi, bazare şi alei. Depozitele de armament se scobiseră în pereţi şi se baricadaseră cu saci de nisip. Organizase, de asemenea, o fabrică de grenade confecţionate manual din cutii de ţigări şi detonant.

Pas cu pas, transformase Oraşul Vechi într-o fortăreaţă.

Erau distribuite cartele pentru raţii. Toţi aveau pături şi pâine pe gratis şi, pentru prima oară în istoria Oraşului Vechi, cerşetorii dispăruseră de pe străzi. Unităţi Haganah patrulau ca să asigure condiţii igienice şi să împiedice infiltrarea arabilor.

Menţinerea disciplinei în acest labirint de alei boltite reprezenta o mare problemă. Un singur glonte bine ochit putea rupe lanţul organizării. Prin urmare, Kaplan împărţise apărarea în blocuri militare autonome, care constau la rândul lor din grupuri a câte douăzeci de indivizi, fiecare cu propriul său comandant.

Un ţintaş de elită răpise viaţa comandantului lui Sarah.

De atunci, Kaplan îi încredinţase responsabilitatea apărării la Nissan Bek.

Dar cu apa stătea cel mai rău. La puţin timp după scindarea oraşului, arabii aruncaseră în aer conductele, iar acum, cei din ghetou scoteau apa din puţuri vechi şi o distribuiau populaţiei cu căruţa. Fiecare persoană primea câte un galon pe zi pentru băut şi gătit; restul era reciclat pentru spălatul vaselor şi lucrurilor.

Cealaltă mare lipsă nu putea fi compensată deloc. Şi anume, oamenii. De aceea, Sarah ceruse şi primise aprobarea lui Kaplan să-i solicite ajutorul rabinului Silverberg.

Yeshivoth-ul – un centru de studiu unde studenţii puteau analiza şi discuta străvechile texte talmudice depozitate acolo – făcea parte din sinagogă. Becuri galbene, atârnate de ferestre luminau o atmosferă îmbibată de praf. Studenţii purtau cu toţii tichii şi cămăşi albe închise până-n gât. Buclele şi bărbile lor încadrau feţe alungite de studiu şi pietate.

Când Sarah şi Roberto îşi făcură apariţia, amuţiră cu toţii înainte ca rabinul Silverberg să se ridice să-i întâmpine.

— Ce căutaţi aici?

— Avem nevoie de ajutorul vostru, zise Sarah.

Silverberg o ignoră şi i se adresă lui Roberto:

— Nu sunteţi doriţi aici. Aţi priceput?

— Nu avem suficienţi oameni, insistă Sarah. Am primit permisiunea din partea comandantului, să aleg recruţi dintre studenţii dumneavoastră. Numai săptămâna trecută am pierdut patru soldaţi din cauza ţintaşilor de elită.

Rabinul tremură de furie. I se adresă din nou lui Roberto.

— Nici nu poate fi vorba.

— Nu trebuie să lupte, rabi. Şi nici să pună mâna pe arme. Avem nevoie de curieri.

— Spune-i acestei femei că este un mare păcat să ucizi!

Roberto ridică din umeri şi se uită la Sarah.

— Păcat că vecinii noştri arabi nu gândesc la fel.

— Înainte să veniţi, n-am avut nici un fel de necazuri.

— Vrem doar puţin ajutor. Încercăm să vă protejăm!

— Spune-i acestei femei că nu avem nevoie de „protecţia” ei şi nici de a ta, ci de a lui Dumnezeu. O să ne punem credinţa în El, aşa cum am făcut întotdeauna.

Se întoarse cu spatele la ei.

Pe Sarah o apucă furia.

— Rabine!

Se întoarse încet.

— Noi am construit Palestina! În timp ce voi vă îngropaţi capetele în scripturi, noi construiam Palestina! Şi mântuiam acest pământ!

— Doar Dumnezeu poate să ne mântuiască! Doar Dumnezeu, nu voi şi ucigaşii voştri! Numai Mesia poate să-şi aducă acasă poporul lui Israel!

Fură întrerupţi de strigăte şi de rafale de mitralieră.

— Necazuri, şopti Roberto.

Sarah se stăpâni şi ieşi din cameră în fugă, urmată de Roberto.

Era un atac spontan, dezorganizat. Arabii înconjuraseră bazarul şi scoseseră doi evrei bătrâni din magazinele lor. Îi trântiseră la pământ şi-i băteau cu ciomegele. Sarah ridică Beretta, se lăsă pe un genunchi şi ţinti. În acelaşi timp, Roberto trase o rafală scurtă în mulţime.

Oamenii o luară la fugă speriaţi, răspândindu-se pe aleile umbroase.

Patru cadavre zăceau acum pe caldarâm. Sarah se aplecă să le examineze. Cei doi negustori erau morţi, cu capetele sfărâmate. Probabil că îşi dăduseră de mult sufletul, înainte să ajungă ea şi Roberto.

Roberto înjură în italieneşte.

— Ia-o pe acolo! Îi zise ea arătând spre dreapta.

Se ridică şi alergă pe alee în cealaltă direcţie.

O rază de soare polei o curte străjuită de ziduri străvechi, pline de muşchi. În arcada pustie se înşirau magazine. Prăjituri din miere stăteau în dulăpioare de sticlă. Proprietarii îşi răsturnaseră taburetele, grăbiţi să scape.

Linişte.

Apoi paşi uşori ca susurul apei. Se răsuci, ridică Beretta şi apăsă pe trăgaci.

Nimic.

Încercă din nou.

În zadar.

Apăru o faţă bărboasă rânjind. Şi încă una.

O încercuiseră.

Erau patru, înarmaţi cu bare de fier şi cuţite. Sarah începu să se retragă, dar curtea se termina cu un zid înalt şi nu avea pe unde să scape. Ridică din nou Beretta şi, pentru o clipă, ezită.

Îşi încordă degetul pe trăgaci. Te rog. Te rog.

Blocat!

Lăsă puşca să-i cadă în lături.

Unul din bărbaţi şopti ceva în arabă celorlalţi. Izbucniră în râs. Bănuia ce aveau de gând. Ştia ce vor încerca să-i facă.

Sparse un dulăpior de sticlă şi luă un ciob strălucitor în mână.

— Cine vrea să fie erou? Le strigă ea în arabă.

Citi mirarea pe feţele lor.

— Care din voi vrea să fie ridicat în imnuri de slavă la noapte, în cântecele femeilor? Care vrea să-i tai testiculele şi să i le atârn de ureche ca decoraţie?

Unul din ei ridică braţul şi strigă să-i prevină.

Deodată, se întoarseră şi o rupseră la fugă. Rafala mitralierei răsună ca un bubuit de tun între ziduri, iar gloanţele ricoşară pe caldarâm. Unul din arabi căzu cu faţa-n jos. Partea din spate a abbayah-ului se umpluse de pete roşii.

Sarah începu să tremure. I se uscase gura şi nu putea să înghită. Îşi feri ochii de soare şi privi spre acoperiş.

— Slavă Domnului că te-ai întors, Roberto!

— N-ai învăţat nimic de la tatăl tău? O întrebă salvatorul ei.

Nu era Roberto.

— Nu trebuie s-o iei niciodată la fugă pe o alee înfundată.

Se auziră fluierături. Împuşcăturile atrăseseră patrula britanică. Peste puţin timp, scoţienii în fustele lor verzi vor mişuna pe alei.

Îşi ridică din nou privirile spre acoperiş, dar bărbatul dispăruse. Îşi dădu seama că îi recunoscuse vocea. Aparţinea lui Netanel Rosenberg.

Aruncă Beretta pe acoperiş. O s-o recupereze mai târziu. Nu voia să fie prinsă de englezi şi arestată pentru port ilegal de arme. Îi tremurau genunchii. Se aşeză pe trepte şi aşteptă. Moartea îi întorsese din nou spatele. Dar ştia că o să se întoarcă. Semăna cu un asediu. Nu puteai să previi inevitabilul; până la urmă, era doar o chestiune de timp.

Partea a nouăsprezecea.

PALESTINA, 1949

Kibuţul Kfar Herzl.

Prima recoltă rămăsese în copaci. Vara aceasta, tinerii sabras aveau alte treburi. Tranşee brăzdau în zigzag câmpurile semănate cu porumb, cazemate de beton răsăriseră printre culturile de orz şi semne în ebraică şi arabă împânzeau gardurile de jujubă:

ATENŢIE: MINE.

Primăvara fusese verde şi scurtă. Siclamene, maci sălbatici şi mugurii porumbului înfloriseră pentru scurt timp şi apoi se ofiliseră sub suflarea fierbinte a hamsiinului, în timp ce kibuţnicii se pregăteau pentru o vară cumplită şi o recoltă amară.

Se adunaseră în linişte în jurul radioului din sufragerie, căznindu-se să distingă ce spunea dincolo de zgomotul de fond. Erau în jur de o sută, în majoritate bărbaţi. Cu luni de zile în urmă, mamele cu copii mici se întorseseră la Ierusalim din ordinul lui Yaakov. Cei care rămăseseră stăteau cu arma-n mână zi şi noapte, pe câmpuri, la lăptărie, în dormitoare, pregătiţi.

Pregătiţi pentru acest moment.

„. Dreptul natural şi istoric al poporului evreu şi rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite.”

Ben-Gurion se adresa membrilor Consiliului Evreiesc la muzeul din Tel Aviv. Britanicii începuseră să se retragă. Aşteptarea se terminase.

„. Proclamăm fondarea statului evreiesc în Palestina, care se va numi Israel.”

Isaac se uită la bunicul său. Faţa lui Yaakov era lipsită de expresie, iar ceilalţi din cameră îi urmau exemplul. Nu se vedea nici urmă de bucurie; doar chipuri întunecate şi îndrăgostiţi ţinându-se de mână.

Yaakov închise radioul, se ridică şi ieşi.

Issac îl urmă.

— Bunicule!

Yaakov contempla dealurile maronii care străjuiau Kfar Herzlul. Jos, în vale, ascuns vederii, se afla Rab'allah-ul.

— Toată viaţa mea am visat această clipă, zise Yaakov.

— Ce s-a întâmplat?

— Ar fi trebuit să te fi trimis de aici, împreună cu ceilalţi.

— Oricum, n-aş fi plecat. Nu poţi să mă tratezi ca pe un copil.

— Eşti nepotul meu şi n-ai decât treisprezece ani.

— Sunt un sabra.

Yaakov clătină din cap.

— Când aveam treisprezece ani purtam bucle lungi şi cea mai mare primejdie prin care trecusem fusese când mi-a scăpat copia Talmudului pe picior. Până la şaisprezece ani n-am ştiut ce înseamnă politică. Nu m-am suit pe-un cal şi n-am pus mâna pe-o puşcă până la douăzeci şi unu de ani, când am venit aici, în Palestina. Iar tu n-ai fost nici măcar confirmat şi spui că eşti un sabra.

— Nu înţeleg de ce eşti atât de nefericit, bunicule.

Yaakov se aşeză pe zidul alb de piatră de lângă una din colibe.

— Vino aici, băiete. Stai jos şi uită-te la mine. Ce vezi?

Isaac ridică din umeri, stânjenit. Eroul său i se părea deodată vulnerabil.

— O să-ţi spun eu ce vezi.

Yaakov arătă spre faţa lui.

— Uită-te la ridurile acestea. Am început să îmbătrânesc. Sigur, nu mă deranjează, se întâmplă tuturor; aşa a lăsat Dumnezeu. Dar nu mai sunt pregătit pentru confruntări. Am o fiică la Ierusalim şi nu ştiu dacă este bine, nici măcar dacă mai trăieşte. Iar acum îmi privesc nepotul şi mă îngrijorez pentru el. Ştii ce s-a întâmplat, tânărul meu sabra? Am abătut pe capul nostru o adevărată furtună.

— O să-i învăţăm minte pe arabii aceştia odată pentru totdeauna!

— Crezi, tinere sabra?

Îşi puse braţul pe umerii lui Isaac.

— Poate fiindcă eşti tânăr, îţi imaginezi că poţi câştiga întotdeauna. Dar când îmbătrâneşti, te temi să nu pierzi.

— N-avem cum să pierdem. Arabii nu ştiu să lupte. Ai spus-o chiar tu. Sunt nedisciplinaţi şi n-au tactică.

— Da, dar sunt mulţi. Şi acum, când Ben-Gurion a anunţat statul, o să ne atace cu toţii: egipteni, sirieni, irakieni şi iordanieni. Au tancuri, artilerie şi aeroplane. Când ai atâtea, ce mai contează dacă oamenii tăi ştiu sau nu să lupte?

— Sunt leneşi şi laşi. Dacă va fi un război adevărat, de-abia aştept să înceapă.

— Ascultă, Isaac, arabii aceştia sunt şi ei oameni, la fel ca noi. În multe privinţe suntem diferiţi, dar în altele ne asemănăm. Luptăm pentru că trebuie s-o facem. Dar nu-mi place să te aud vorbind cu atâta ură. Îţi schimonoseşte sufletul.

Isaac înghiţi reproşul posomorât.

— Dar o să câştigăm, nu-i aşa?

— Cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi acum trebuie să discutăm cu rabinul. Nu este timp de horă, ci de rugăciune.

Se ridică.

— Iar după rugăciune, va trebui să ne dublăm paza şi să ne verificăm armele.

Oraşul Vechi.

Sarah Landauer nu auzise anunţul lui Ben-Gurion. Stătea pe burtă în pavilionul de la Nissan Bek, atentă la cel mai mic zgomot. Ochii ei cercetau acoperişurile caselor arăbeşti, conturate în alb murdar şi cenuşiu, pe pantele înverzite ale Muntelui Măslinilor. Domul Aurit al Templului ardea sub soarele strălucitor.

În jurul ei, praful plutea în atmosfera neclintită, depunându-se pe filele îngălbenite ale istoriei, atârnate de secole pe pereţii sinagogii. Frescele înfăţişau agonia distrugerii Templului lui Solomon, ale cărui pietre se aflau la câţiva paşi de locul unde stătea. Deasupra ei, Leul Iudeei vărsa lacrimi pentru căderea primului trib al lui Israel.

Abraham, băiatul Ashkenazi care se oferise să fie curierul plutonului ei, veni lângă ea.

— Nimic? Şopti el.

Sarah clătină din cap. Era după-amiază târziu şi soarele coborâse la asfinţit, gras, leneş şi galben. Căldura lui o ademenea şi se lupta să-şi alunge oboseala care o împiedica să se concentreze. Nu se mai trăsese, dar era periculos să presupui că se terminaseră confruntările din ziua aceea.

— Ben-Gurion a vorbit la Kal Yisrael, îi spuse Abraham. A anunţat noul stat. Se numeşte Israel.

— Ai auzit? Îi strigă ea lui Roberto. Acum suntem izraeliţi.

— A precizat cumva dacă noul stat va avea în curând propria sa artilerie şi forţă aeriană?

— Ce veşti mai ai? Îl întrebă Sarah pe băiat.

— Comandantul spune că englezii pleacă la noapte. Ne-a avertizat să ne aşteptăm la un mare atac.

— Îţi mulţumesc, Abraham. Mai ai grenade?

Abraham băgă mâna în buzunar. O femeie, pe nume Leah Vultz confecţiona grenade din cutii goale de ţigări aruncate de britanici. Copiii le adunau de pe stradă. Leah le umplea apoi cu cuie vechi, explozibil şi fitil de detonator.

Îi dădu trei lui Sarah şi se îndepărtă.

Curajos băiat, se gândi Sarah. Avea aceeaşi vârstă cu Isaac. Prea tânăr ca să umble cu grenade. Aşa cum şi eu eram prea tânără să am puşcă la treisprezece ani. Dar atunci nu-mi dădeam seama că-mi pierdusem copilăria, la fel cum nu-şi dă seama nici el. Va creşte considerând că războiul este ordinea naturală a vieţii şi poate. Poate că are dreptate.

Oraşul Nou.

Nici Marie nu auzise anunţul lui Ben-Gurion. Cei din Haganah o luaseră de la Histadruth şi o puseseră să lucreze la cifru. Trebuia să dactilografieze mesajele codificate care se trimiteau la Casa Roşie – Cartierul General din Tel Aviv. Un coleg îi şopti veştile în timp ce bătea la maşină. Britanicii mai aveau câteva ore până să se retragă. Nu era de mirare pentru nimeni. Englezii considerau data plecării lor drept strict secretă, dar Haganah aflase până şi ora, de acum o săptămână.

În seara aceea, când se întoarse acasă, intră în bucătărie şi se uită plină de speranţe în dulap. Avea ceva cu care să sărbătorească evenimentul? Găsi două pachete de macaroane, dar le puse la loc. Petrolul pentru gătit se terminase şi însemna că trebuie să iasă din apartament şi să le fiarbă la foc deschis, în curte. Aşa că renunţă. Deschise, în schimb, ultima cutie de sardele şi se aşeză la masa de lângă fereastră. Mâncă încet, direct din cutie, ca să dea impresia unui meniu complet.

Strada Ben Yehuda era pustie. Grenadele şi ţintaşii făceau imposibile promenadele. De fapt, portarul şi poliţia o preveniseră că ar fi mai bine să mănânce şi să doarmă la subsolul clădirii, cu ceilalţi chiriaşi, dar Marie le ignorase sfatul. Îi plăcea prea mult să stea singură. Şi, în afară de asta, Auschwitz-ul o învăţase că soarta hotăra cine moare şi cine trăieşte.

Se lăsa noaptea, iar fumul lemnului ars se ridica pe cerul portocaliu murdar, ca nişte suflete pierdute. În cartierul arab, clipeau luminile electrice, ca nişte stele strălucitoare, tachinându-şi inamicul cufundat în beznă.

Marie se ridică şi aprinse o lumânare.

De la începutul lunii mai, englezii conduseseră ţara numai cu numele. Pe tot cuprinsul Palestinei, Haganah se băteau pentru supremaţie cu miliţiile arabe şi armatele mercenare ale Muftiului. Luptătorii Palmach eliberaseră Tiberias, Haifa, Safed, Jaffa şi Acra; drumurile la nord de Galileea şi la sud de Negev se aflau sub controlul Haganah: armata lui Kaukji fusese înfrântă la Mishmar Haemek şi cel mai important om al lor, Abdul Kader, pierise la Kastel.

Dar ştia din telegramele care circulau între Rehavia şi Tel Aviv că Ierusalimul era ca şi pierdut. Ieri, un grup de kibuţuri din sudul oraşului, cunoscute sub numele de Etzion Bloc, căzuseră în mâinile arabilor. Toţi locuitorii fuseseră masacraţi. Atarot, o aşezare dinspre nord, fusese evacută în grabă. Acum se îndrepta spre oraş Legiunea Arabă Transiordaniană. Echipaţi, instruiţi şi conduşi de britanici, ei reprezentau asul din mâneca arabilor.

După anunţul lui Ben-Gurion de astăzi, egiptenii vor năvăli de la sud, iar sirienii şi irakienii, masaţi la frontierele nordice, se vor revărsa de pe înălţimile Golan. Ben-Gurion jurase că evreii îşi vor apăra fiecare kibuţ, fiecare aşezare şi posesiune, dar era greu de imaginat cum vor supravieţui. După ce îşi mobilizaseră toate rezervele erau depăşiţi numeric cu 5 la 1 şi nu aveau nici tancuri, nici artilerie, nici avioane.

Auzi un clopoţel pe stradă. Căruţa cu apă. Acum, distribuirea avea loc noaptea, din cauza bombardamentelor şi ca să nu se evapore. Era singura dată când vedea cozi pe stradă.

Îşi luă găleata din bucătărie. Născută fiind într-un sat bavarez de la malul lacului, îi venea greu să accepte că apa putea fi atât de preţioasă.

Ca şi viaţa.

Ei, personal, nu-i păsa dacă Palestina era evreiască sau arabă. Aşa că ce căuta ea aici, o fată catolică, o nemţoaică, disperată şi asediată, înconjurată de străini, o familie de yemeniţi din Aden, de-o parte, şi evrei Ashekenazi din Kiev, de cealaltă?

De ce stătea aici?

Odată, răspunsul fusese Netanel Rosenberg. Dar acum nu mai era aşa de sigură.

Sheikh Jarrah.

Răpăitul mitralierelor răsună atât de aproape, încât Majid avu impresia pentru o clipă că trăgeau din propriul lui hol. Evreii ajunseseră practic în curtea din spate.

— Grăbeşte-te! Strigă el pe scări. Trebuie să plecăm imediat! Mirham! Grăbeşte-te!

Se pregăteau de plecare de zile-ntregi, iar acum, în ultimul moment, soţia lui îşi amintise de un lucru pe care nu putea să-l lase în urmă. Apăru deodată în capul scărilor, cu maşina de cusut Singer în braţe.

— Nu putem s-o luăm cu noi! Nu avem loc în maşină!

— Nu mă despart de ea! Zbieră ea şi, ca să fie şi mai convingătoare, bătu din picior. Nu vreau!

Era pentru prima oară când îndrăznea să-l înfrunte şi, după un scurt moment de admiraţie, îi veni s-o ia la palme. Dar nu ar fi ajuns la nici un rezultat. Nu era timp de istericale. Trebuia s-o convingă să se urce în maşină. Îi vorbi pe-un ton mieros.

— Dar nu plecăm definitiv, îi spuse el. Crezi că o să las toate astea pentru evrei? Pune-o la loc!

— Ba nu!

— Te rog, Mirham! Vom lipsi câteva zile. Când îi vor alunga pe evrei, o să ne întoarcem. N-o să dureze mai mult de două-trei zile. Gândeşte-te că pleci într-o mică vacanţă!

Îi smulse Singerul din mâini. Chiar şi atunci încercă să se împotrivească. Pe numele sfinte ale lui Allah! Îşi spuse el. Cântăreşte cât o cămilă tânără.

O explozie foarte aproape zgudui geamurile şi dărâmă o farfurie de aramă de pe perete. Peste câteva minute se va trezi cu Irgunii în prag! Puse maşina jos şi o trase pe Mirham spre uşă. Se îndepărtă, foşnind în hainele ei înflorate. Ca un elefant într-o plasă de mătase, se gândi el cu amărăciune.

Aruncă o ultimă privire prin cameră. Radioul Phillips, ceramica de pe pereţi, dulapul din lemn de nuc unde-şi ţinea whisky-ul britanic, cu etichetă neagră, vasele alb-albastre importate special tocmai din Bursa – Turcia, covoarele de mătase din Damasc şi Teheran. Ce-o să se întâmple dacă evreii intrau aici? Ar fi trebuit să ia măsuri. Dar cine şi-ar fi imaginat că evreii vor avea îndrăzneala să domine cartierele Sheikh Jarrah şi Katamon?

Alergă pe scări în curte. Servitorul său Taha stătea la volanul Humber-ului roşu, cu motorul pornit. Khemal şi Yusuf se aşezaseră lângă el. Amneh şi Nefisa, cu vălurile trase, stăteau pe locurile din spate. Mirham se instală greoaie alături de ele.

Majid închise portiera după ea şi se aplecă înainte.

— Taha va avea grijă de tine, zise el.

Mirham îl privi şocată.

— Majid, unde te duci? Nu vii cu noi?

— Taha ştie ce are de făcut. Veţi fi în siguranţă. O să vin şi eu peste câteva zile.

— Dar Majid, unde te duci?

Îl bătu pe Taha pe umăr, semn că putea să plece. Humberul se desprinse, gemând sub greutatea cutiilor şi valizelor prinse de plafonul maşinii. Mirham se aplecă pe fereastră.

— Ce-ai de gând?

— La revedere! Îi strigă Majid şi-i făcu semn cu mâna.

Dimineaţă vor ajunge în siguranţă la Amman. În curând se va termina totul, se vor întoarce şi va fi ca mai-nainte.

Încă nu-i venea să creadă că englezii îi trădaseră! Insh'allah. Dar Legiunea Arabă va sosi în oraş în următoarele douăzeci şi patru de ore şi atunci îi vor alunga definitiv pe evrei.

Fir-ar să fie de englezi. Nu mai puteai avea încredere în nimeni.

Oraşul Vechi.

Acordurile melancolice ale cimpoaielor şi ropotul cadenţat al cizmelor însoţeau Infanteria Uşoară Scoţiană care se retrăgea din Oraşul lui David. Fustele verzi se mişcau în ritmul paşilor de marş. Britanicii, la fel ca şi romanii, cruciaţii şi turcii, trăiseră clipele lor de glorie în oraşul străvechi. Nici nu plecaseră bine că şi răsunară rafalele noii confruntări care se încingea în spatele lor.

Kibuţul Kfar Herzl.

Începu imediat după ivirea zorilor, cu un baraj cu mortar.

Legiunea trimisese nouă maşini blindate Dingo şi o companie de infanterie pe şoseaua de la Bethleem. Aduseseră un mortier de patru inchi să distrugă apărarea kibuţului. Toţi kibuţnicii ştiau de ce fusese ales Kfar Herzl – ca să plătească pentru ceea ce făcuseră Irgunii vecinilor lor din Rab'allah.

Isaac sări din pat şi alergă la fereastră. Nori de fum şi praf se ridicau deja din livadă. Îşi puse pantalonii, cămaşa, cizmele şi cascheta din al doilea război mondial, dăruită de Yaakov. Înşfăcă puşca Lee Enfield sprijinită de perete, şi o zbughi pe uşă.

Yaakov plecase deja. Părea calm. Şortul său kaki era frumos călcat şi îşi pieptănase părul alb. Curat, proaspăt, aproape senin.

Probabil că ştia, se gândi Isaac. Stătuse treaz toată noaptea, aşteptând şi plănuind.

— Vino cu mine, zise Yaakov.

Bombardamentul dură mai mult de-o oră. Yaakov şi Isaac se ascunseseră în tranşeul săpat dincolo de culturile de porumb. Simţea pământul cutremurându-se sub el. Parcă ar fi trecut pe deasupra maşini grele.

Când se termină, se lăsă deodată o linişte apăsătoare.

Isaac îşi săltă capul deasupra tranşeului. Locurile pe care le cunoştea din copilărie deveniseră de nerecunoscut. Livada de meri era plină de cratere şi jumătate din copaci dispăruseră. Colibele de cherestea fuseseră, de asemenea, distruse, scheletele lor de lemn ardeau în flăcări. Şcoala unde îşi petrecuse ultimii opt ani fusese rasă de pe suprafaţa pământului. Biblioteca şi clădirea de studii se dărâmaseră. Fuioare de fum se ridicau spre cerul albastru.

Arabi împuţiţi.

— Uite-i că vin! Şopti Yaakov.

Se auzea un murmur ca un bâzâit de albine. Cercetă pustietatea de dincolo de garduri, dar nu se vedea nimic. Pâcla se ridica din deşert şi poleia dealurile maronii.

Dar apoi, ceea ce el confundase cu pietrele, se ridicară încet şi începură să înainteze. Maşinile blindate ale Legiunii Arabe aveau culoarea nisipurilor deşerturilor de est, iar kaffiyeh-urile alb-roşii ale ofiţerilor din turele fluturau ca nişte steaguri.

Apoi, steagurile dispărură când turelele se închiseră şi echipajele lor se pregătiră de luptă.

Prima linie de tranşee mergea în zig-zag în spatele gardului de jujube. Erau întărite cu ciment şi camuflate cu frunze. Cea de-a doua şi a treia linie de tranşee se pierdeau printre câmpurile de porumb. Yaakov îşi numără apărătorii: optzeci şi trei de bărbaţi şi douăzeci şi şapte de femei. Cel mai tânăr era Isaac, de treisprezece ani; şi cea mai bătrână sora lui Yaakov, de cincizeci şi opt de ani.