Colin Falconer



Yüklə 3,15 Mb.
səhifə49/50
tarix17.01.2019
ölçüsü3,15 Mb.
#99169
1   ...   42   43   44   45   46   47   48   49   50

Din cei două sute de bărbaţi şi femei care alcătuiseră iniţial forţa lor de apărare, şi din cei optzeci de oameni veniţi după ce Palmacinikii lui Asher străpunseseră Poarta Zion, nu mai rămăseseră acum decât treizeci şi cinci. Restul zăceau răniţi, pe saltele împuţite în Spitalul Batei Machse sau putrezeau în soare. Duhoarea dulceagă se răspândise în tot cartierul.

Stătea cu arma ei Sten în poală. Oricum nu-i mai folosea la nimic, pentru că nu avea muniţie.

Închise ochii şi începu să viseze. Visul era viu, strălucitor şi confuz. Parca vedea merele coapte din livada de la Kfar Herzl şi pe Rishou şoptindu-i la ureche, dar nu distingea cuvintele. Deodată, copacii dispărură şi rămase numai deşertul. Fugea. Cineva o urmărea, îi simţea respiraţia fierbinte în spate. Încercă să alerge mai repede, dar nisipul era moale şi i se afundau picioarele în el. Oamenii îşi întindeau mâinile spre ea s-o prindă.

Tresări şi-l văzu pe Abraham, îngenuncheat lângă ea, scuturând-o de umeri.

— Ţi-am adus astea.

Îi dădu două pachete de ţigări Player, cu fitilele atârnând dintr-o gaură făcută în cutia metalică. Nu le mai rămăseseră decât grenadele lui Leah Vultz.

Cum poate să reziste? Se gândi Sarah. Nu este decât un copil.

— Îţi mulţumesc, Abraham, zise ea. Ai vreo veste de la Kaplan?

Clătină, din cap.

— O să murim?

Nu ştia ce să-i spună.

— Rabinul Silverberg zice că ar trebui să capitulăm, o anunţă Abraham.

— Şi tu crezi că are dreptate, Abraham?

— Leah nu mai are cutii pentru grenade.

— Atunci o să aruncăm cu pietre, spuse o voce de bărbat.

Sarah îşi ridică privirile. Era Netanel. Avea braţul drept bandajat într-un tifon murdar şi lăsat într-o parte. Nu se bărbierise de zece zile şi faţa îi era plină de sudoare. Cămaşa kaki se transformase în zdrenţe şi avea găuri în şort. Pe piept, i se închegase sângele. Un diavol în zdrenţe.

Două arme finlandeze îi atârnau pe umărul drept.

— Ţine, zise el trântind una din arme pe podelele sinagogii, lângă ea.

Se uită la el uimită.

Sunt ultimele, o anunţă el. Nu are rost să le ascundem. Majoritatea oamenilor mei sunt morţi.

Femeia luă arma şi o verifică.

— A mai rămas un singur rând de muniţie, spuse Netanel. După aceea, poţi s-o foloseşti ca pe o bâtă. Fă orice cu ea, numai să nu atârni un steag alb de ţeavă.

— De ce mi-ai făcut tocmai mie această onoare?

Se pare că nu observase ironia din glasul ei.

— Eşti încă în viaţă şi continui să lupţi. Meriţi să ţii o puşcă în mână.

Înainte să plece, o anunţă:

— Asher este rănit, zise el pe un ton blând.

Tresări.

— A murit?

— Este la spital. A primit două gloanţe în piept ieri. Nu o duce prea grozav.

Ah, Ash. O cuprinse jalea. Totuşi, ştia că este o nebunie pentru că erau toţi ca şi morţi. Nu mai aveau scăpare. Până la apusul soarelui nu va mai rămâne niciunul în viaţă şi se pare că Rosenberg era singurul care aştepta moartea cu nerăbdare.

Cincizeci de yarzi de moloz până la baza zidului. De îndată ce vor străpunge pereţii, Hurva va fi a lor. Cincizeci de yarzi de moloz.

Scara era în spatele peretelui dărâmat. De ea, era prins cu funii un uriaş butoi de apă. Interiorul butoiului era umplut cu explozibil şi avea în capăt un fir lung. Rishou stătea lângă butoi, cu puşca pe umăr.

— Am nevoie de trei voluntari, le spuse el. Este periculos, dar Muftiul spune că veţi merge direct în Paradis şi veţi fi onoraţi de însuşi Mohamed. Şi, mai mult decât orice, dacă am reuşi, i-am arunca pe evrei din Oraşul Sfânt. Ne sfidează de prea mult timp.

Se opri şi studie oamenii îngroziţi şi epuizaţi care mai rămăseseră din banda lui Izzat.

— În ceea ce mă priveşte, eu mi-am pierdut mama, soţia şi cei doi copii din cauza acestor evrei. Fiica mea este infirmă şi nu va reuşi niciodată să-şi găsească un soţ. Fratele meu mai mare a fost ucis de englezi. M-am săturat să fiu persecutat pe pământul strămoşilor mei. Cine mă ajută să arunc în aer explozibilul?

Sinucidere curată, se gândi Majid.

Doi bărbaţi făcură un pas înainte. Majid simţea că fratele lui se uita fix la el, dar evita să-şi ridice privirile. Un al treilea strigă:

— Allah îmi va fi martor că azi îi voi omorî pe aceşti evrei sau voi vedea Porţile Paradisului.

Prefer să le văd ca un om bătrân, îşi spuse Majid. Dar gândul nu reuşea să-l liniştească. Îi era ruşine.

Cei patru ridicară scara pe umeri, icnind sub greutatea butoiului. Rishou strigă un ordin. Bărbaţii ieşiră din spatele zidului şi începură să se caţere printre dărâmături.

Ajunseră la jumătatea distanţei, când primul căzu răpus de un glonte bine ţintit. La zece yarzi depărtare, căzu al doilea şi scara se prăbuşi. Butoiul se rostogoli pe leagănul său improvizat, dar nu se sparse. Cel de-al treilea bărbat de lângă Rishou, cel care se lăuda că ori ucide toţi evreii, ori vede Porţile Paradisului, fugi ca un iepure la adăpostul zidurilor sinagogii.

— Renunţă! Îi strigă Majid fratelui său.

Rishou încercă să care scara singur pe ultimii zece paşi. Apoi gemu şi se clătină pe picioare. Majid văzu o pată roşie pe abbayah-ul lui.

Atunci ieşi din adăpost şi alergă spre el.

* * *

Inima îi bătea să-i sară din piept, sângele îi pulsa în timpane, gloanţele şuierau pe lângă el şi o grenadă explodă în apropiere. Se auzi strigând numele fratelui său şi se trezi fugind, încă nevătămat.



Îl înşfăcă pe Rishou de braţ şi-l trase la adăpostul zidului. Apoi.

— Ştia că dacă ar ezita o singură clipă, i-ar pieri curajul – se năpusti spre mină.

Nu voia să se urnească din loc.

Gloanţele ricoşau pe pietrele din jurul lui.

Da, da, scara se mişca.

Simţi urina fierbinte scurgându-i-se pe picior.

Patru yarzi, trei.

O să reuşească.

Se prăbuşi peste trupul lui Rishou.

Rishou se sprijini de zid. Rupse o bucată de cârpă din abbayah-ul său şi o înfăşură în jurul şoldului. Zâmbea.

— Ai făcut-o! Strigă el. Ai făcut-o!

— Da, am făcut-o! Zise Majid, zâmbind şi pe urmă leşină.

Ferestrele sinagogii se spărseseră şi fuseseră astupate cu saci de nisip. Sarah îşi rezemă Thompson-ul de saci şi trase o rafală lungă prin gaura din zid. Mai avea câteva gloanţe. Grenadele se terminaseră. Dar continuau să reziste.

Prin cătarea îngustă a armei, îi văzuse pe cei patru arabi care încercau să care o mină. Era sigură că-i nimerise pe toţi.

Din turn răsunară strigăte. Cineva îi spunea ceva. Nu distingea cuvintele. Voia s-o prevină.

O flamă albă orbitoare.

Deodată, căzu pe spate. Nu putea să se mai mişte.

Tancul trecuse peste molozul din sectorul Bethel şi se pregătea să bombardeze sinagoga. Avea un tun de trei pfunzi pe turelă. Prima rafală dărâmă partea de nord a zidului. Ignorând mina, Rishou se ridică în picioare şi şchiopată spre spărtură.

Sarah îşi ridică privirile spre dom. Era înecată în praf şi fum. Se făcuse o gaură în zid, lângă ea. Molozul se împrăştiase peste tot. Îşi simţea picioarele grele. Nu putea să-şi mişte braţul drept şi o durea când respira. Căută Thompson-ul în mâna stângă, dar dispăruse.

Primul arab pătrunse prin spărtură şi îşi îndreptă puşca spre capul ei.

Sarah!

Ezită, nehotărât. Visez! Îşi spuse el. Nu-i decât o evreică sabra, ca oricare alta. Avea sânge închegat în păr şi praf alb pe faţă. Semăna cu o sperietoare. Imposibil! Dar, sub crusta de sânge şi murdărie.



Lăsă puşca jos.

— Sarah? Zise el cu voce tare.

Se gândea la merii de la Kfar Herzl când ceva îl izbi între umeri.

Sarah se târî spre el. Avea o gaură neagră în spate, la nivelul umărului drept. Zăcea pe burtă, scuipând sânge printre dinţi.

— Rishou? Şopti ea.

Bărbatul deschise ochii.

Îl întoarse cu braţul ei bun.

Bule roz ieşeau din rană, în timp ce încerca să respire.

— Ţine-te de mine, Rishou. Nu-i nimic, ţine-te de mine!

Alt obuz lovi sinagoga. Sarah luă în braţe capul lui Rishou, să-l ferească de ploaia de pietre şi moloz. Auzi răpăitul unei mitraliere, foarte aproape. Un Irgun trase o rafală lungă din Thompson-ul său, prin crăpătura din zid.

— Sarah, gemu Rishou.

Un firicel de sânge i se prelingea din colţul gurii. Îi cuprinse mâna într-a lui.

— Sarah, eu.

În momentul acela, cineva începu s-o tragă de lângă el.

— Nu!

— Trebuie să ieşim! Îi strigă Netanel.



Încercă să se împotrivească, dar durerea din umăr, picior şi coaste o copleşi. Ultima imagine pe care o văzu înainte să leşine fu aceea a lui Rishou scuipând sânge, cu mâna întinsă spre ea.

Majid îl văzu pentru o clipă pe Rishou încadrat de spărtura din pereţii Sinagogii Hurva, văzu glontele înfigându-se în spatele lui şi, în ciuda zgomotului asurzitor din jurul său, auzi – sau i se păru că aude – răpăitul puştii care trăsese în el. Se întoarse şi-l zări pe ţintaş, retrăgându-se grăbit de la adăpostul pereţilor sfărâmaţi.

Majid se alătură valului care se năpustise spre Hurva şi-l văzu pe evreul în jerseu negru care apăruse în spărtură, cu arma la umăr. Doi soldaţi din faţa lui căzură strigând şi Majid se aruncă instinctiv cu faţa-n jos. Zăcea pe burtă, expus şi neajutorat.

Credea că este mort. Dar, când îşi ridică privirile, evreul dispăruse. Se târî peste moloz şi-l găsi pe Rishou zăcând întins pe podea. Luă în braţe capul fratelui său. Murise.

* * *

Fedayeenii cântau, trăgând cu puştile în aer să celebreze victoria, în timp ce alţii aveau treburi mai importante – de exemplu, erau foarte ocupaţi să prade ce mai rămăsese. Între timp, soldaţii aduseseră explozibil, să niveleze zidurile clădirii.



Majid o luă în jos, pe potecă, fără să bage în seamă puzderia de oameni. Îi venea greu să accepte că această grămadă de moloz îi păruse atât de imensă acum câteva minute. Butoiul abandonat devenise şi el ridicol.

Cum o să-i spună lui Zayyad că Rishou murise?

Rishou fusese simbolul viu al Rab'allah-ului: sărac, ignorant, dar totuşi, un punct de referinţă. Indiferent ce făcea, se compara mereu cu fratele său şi ştia că trebuie să se întoarcă dacă voia să se regăsească pe sine. Când se despărţise de familia lui la Sheikh Jarrah, îi fusese de ajuns să afle că Rishou era cu Izzat în Oraşul Vechi şi ştiuse imediat unde îi era locul.

Acum, când Rishou murise, se simţea pierdut, dezorientat, într-o lume care se schimbase atât de mult faţă de copilăria sa, o lume în care nu-şi mai găsea locul. Încercă să-şi cerceteze sentimentele şi constată că nu era cuprins de jale, ci, mai degrabă, de singurătate. Rishou fusese cel care ştiuse cum să combine lumea veche cu cea nouă, tradiţia cu schimbarea.

Rishou era fratele lui şi fusese trădat de proprii săi compatrioţi. Ştia că, în cele din urmă, le păsa mai mult de propria lor soartă decât de a celorlalţi. Era în sângele lor şi în Coran.

Îl găsi pe Izzat ghemuit lângă zid. Era palid la faţă şi încordat. Când îl văzu pe Majid, sări în picioare şi puse mâna pe puşcă. Ca un copil vinovat prins în livada vecinului, se gândi Majid. Exact aşa arăta.

— Ştiu că ai fost tu, zise Majid.

— Ce vrei să spui?

— Ştiu că ai fost tu.

Izzat pipăi trăgaciul cu degetele. Pentru o clipă, rămaseră nemişcaţi. Oare o să încerce să mă împuşte şi pe mine? Se întrebă Majid. Apoi, Izzat păru că se hotărăşte.

— Pleacă din calea mea, zise el şi-l dădu la o parte pe Majid.

O luă în sus, pe potecă, să se alăture mulţimii victorioase. Nu avea curajul s-o facă aşa, faţă-n faţă.

Ajunse la jumătatea drumului, când Majid îl strigă.

— Rishou a murit, spuse Majid.

Izzat ridică din umeri.

— A murit în luptă, ca un martir. Chiar în clipa aceasta, Allah îl întâmpină la Porţile Paradisului. O să-l jelim cu toţii.

În clipa aceea, Majid îl împuşcă direct în piept.

Spitalul fusese mutat la subsolul Sinagogii Jochanan Ben Zakai. Camera era întunecoasă şi lipsită de aer. Puţea a duhoare şi infecţie. Lumânarea arunca umbre de disperare şi deznădejde pe pereţi: mâna unui muribund întinsă după o soră; o mamă care-şi alina copilul; un doctor exasperat. Răniţii tuşeau şi gemeau în semiîntuneric, printre străvechile manuscrise Talmud, teancurile de bandaje care scădeau văzând cu ochii şi sticlele goale de ser. Pe lângă cei bolnavi, erau cam o mie de civili îngrămădiţi printre lumânările plăpânde. Bărbaţii aveau şaluri tradiţionale pe umeri şi intonau rugăciunile de ajun de sabat.

— Binecuvântat eşti tu, Dumnezeule, care reverşi pacea asupra poporului lui Israel şi asupra întregului Ierusalim.

Sarah se târî în beznă o jumătate de oră până să-l găsească pe Asher. Avea pieptul bandajat şi ţinea ochii închişi. Era galben la faţă şi avea cearcăne sub ochi.

— Ash.

Deschise ochii şi îşi mişcă buzele, dar nu ieşi nici un sunet. Avea pielea rece şi umedă. Tremura. În timp ce sudoarea de pe fruntea ei se scurgea pe faţa bărbatului, începu să îngheţe.



— Mi-e sete, murmură el.

Ridică mâinile neputincioasă. Nu avea apă.

— Ţine, zise o voce.

Se uită în jur. Era rabinul Silverberg. Îi întinse un burduf vechi de piele.

Sarah îl luă şi turnă câteva picături pe buzele lui Asher.

— De ce nu ne-ai ajutat până acum? Şopti ea. De ce n-aţi mişcat nici un deget pentru noi?

Rabinul făcu semn spre pivniţă.

— O vezi pe fata de acolo? Sora medicală? Este fiica mea. Bineînţeles că v-am ajutat.

— Dar, dacă aţi fi luptat alături de noi.

Îi luă înapoi burduful cu apă. Era palid la faţă.

— Vreau să-ţi spun ceva! Înainte să veniţi voi, vecinii mei nu erau numai evrei, ci şi arabi, creştini, armeni. La Pesach, îi invitam la noi, să prânzim de Paşte. Trăiam în pace. Religiile noastre nu ne împiedicau să convieţuim liniştit. Mulţi din duşmanii voştri de azi erau prietenii noştri de ieri.

La lumina tremurândă a lumânării, Sarah observă şuvoaiele de lacrimi din barba lui albă.

— Când aţi venit voi, ne-aţi distrus vieţile. Da, voi. Nu arabii. Şi nici Muftiul. Voi aţi făcut-o!

Un uruit asurzitor răsună deasupra tavanului şi scările se umplură de un nor gros de praf roşu. Soldaţii demolaseră Hurva.

Rabinul Silverberg se înecă şi tuşi. I se vedea albul ochilor în beznă.

— Vom suferi alături de voi. Vom muri aici în pivniţă cu toţii, ca nişte şobolani. Dar nu ne cereţi să vă iubim.

Îi oferi sticla cu apă. Sarah clătină din cap.

— Îmi pare rău pentru prietenul tău, zise el şi se îndepărtă.

Asher o apucă de mână. Avea palmele reci şi umede. Închisese din nou ochii.

Vom suferi alături de voi. Vom muri alături de voi. Dar nu ne cereţi să vă iubim!

Deci, care sunt oamenii noştri şi care sunt duşmanii? Se gândi Sarah. Rishou era iubitul meu şi mi-au spus să-l urăsc. Pentru că îi curgea în vene sânge arăbesc. Oare asta înseamnă dragoste şi ură, un hazard la naştere?

Şi acum murise.

— A murit, şopti ea cu voce tare, încercând să-şi dea seama de această grozăvie.

Dar era golită de sentimente. Nu mai avea putere să plângă pentru el acum. Poate mai târziu.

Sarah tuşi. O durea pieptul acolo unde doctorii îi legaseră braţul drept de coaste. Închise ochii, îşi rezemă capul de perete şi-i aşteptă pe arabi să vină. Dar nu-l văzu decât pe Rishou, zăcând printre ruinele de la Hurva, cu mâna întinsă spre ea.

De la fereastră, Netanel zărea ruinele fumegânde ale Sinagogii Hurva şi faţada de la Jochanan Ben Zakai. Se aşteptase ca arabii să se năpustească în sinagogă în după-amiaza trecută, dar fuseseră prea ocupaţi să jefuiască Hurva, iar când legiunea detonase în sfârşit încărcătura, se făcuse aproape seară şi sfârşitul inevitabil fusese amânat.

O să murim spintecaţi de baionete, îşi reaminti Netanel. Vom muri ca o naţiune adevărată, cu armele în mâini, nu în genunchi şi cerşind, ca nişte câini.

Nu vom muri cu capetele plecate.

Ca Amos Mandelbaum.

Sesiză agitaţia din arcada Sinagogii Jochanan Ben Zakai. Îşi schimbă uşor poziţia şi îşi îndreptă puşca spre stradă.

Un steag alb.

Tresări furios. Doar Kaplan îi promisese. Îşi dăduse cuvântul că n-o să capituleze. Nu după atâtea sacrificii!

Doi rabini ieşiră din sinagogă, ducând un cearşaf alb între două beţe. Îl recunoscu pe unul din ei. Era Silverberg.

Nu! N-o să se predea! N-o să fie din nou prizonier! N-o să-şi cerşească viaţa.

Ochi şi trase până rămase fără gloanţe. Unul din rabini căzuse pe caldarâm. Silverberg. Celălalt, luă băţul şi îşi continuă marşul pe stradă.

— Nu!


Netanel aruncă încărcătorul şi căută altul pe podea. Îi tremurau mâinile de furie.

Dar, până să-l monteze, era prea târziu. Oamenii se revărsau din sinagogă în braţele soldaţilor Legiunii Arabe. Străzile pustii şi sinistre deveniseră de nerecunoscut. Evreii apăreau de peste tot, iar steagul alb plutea deasupra mulţimii, ca un dop pe ocean. Arabi cu keffiyeh-uri îmbrăţişau rabini bătrâni, bărboşi, femei Hassidim îşi aruncaseră braţele de gâtul soldaţilor în uniforme kaki.

Netanel trăia o agonie aproape fizică, în timp ce privea. Îşi îndreptă puşca spre stradă şi se gândi să-i ucidă pe toţi. Îl trădaseră. Erau slabi şi meritau să moară.

Dar, în cele din urmă, lăsă arma să cadă pe podea.

În schimb, se aplecă pe fereastră şi începu să strige la ei, la duşmanii lui care erau prea neputincioşi să-l ucidă şi de poporul lui care era prea laş să stea alături de el:

— L-am omorât pe Amos Mandelbaum! L-am omorât pe Amos Mandelbaum!

* * *

Sarah îi privea pe evreii bătrâni în hainele lor de gabardină năpustindu-se pe scări, laolaltă cu femeile, care strângeau copiii în braţe, plângând, şi cu rabinii care înălţau imnuri de slavă şi mulţumire lui Elohim. Mult timp după aceea, fu linişte, cu excepţia gemetelor răniţilor şi şoaptelor doctorilor şi surorilor care-i îngrijeau. Parcă s-ar fi aflat într-un templu. Aceasta era clipa sacrificiului lor.



Sarah se întinsese lângă Asher; îl ţinea de mână şi aştepta.

Cineva cobora pe scări.

Văzu mai întâi ghetele bărbatului, apoi pantalonii lui kaki şi haina lungă. Avea o puşcă nouă, englezească, Lee Enfield. Apoi, zări barba, o faţă vulturească, ochi negri, sclipind pe un ten măsliniu şi un keffiyeh roşu cu alb.

Soldatul dădu din cap şi zâmbi.

Partea a douăzecea.

ISRAEL, 1949

Ierusalim.

Camionul îl lăsă pe Netanel Rosenberg pe strada Ben Yehuda. Stătea pe trotuar şi-l privea cum se îndepărtează. Se simţea un străin în noua lui ţară. Oamenii treceau pe lângă bărbatul subţiratic, ras în cap, în hainele sale jerpelite, ignorându-l complet. Fu surprins de stindardul care fâlfâia pe acoperişul uneia din clădiri: steaua albastră a lui David pe un fundal alb – noul steag al Israelului, un steag pe care nu-l mai văzuse niciodată. Şi mulţimea aceasta: Yemeniţi cu piele întunecată, Ashkenazi cu căciulile lor de blană, Hassidimi cu haine negre, lungi, femei tinere, îmbrăcate după moda europeană, sabras cu mustăţi impresionante, în cămăşi kaki de doc, deveniseră toţi israeliţi.

Luni de zile îi spuseseră că pierduseră războiul; că Palestina făcea parte acum din Iordania; că va fi ucis. Apoi, într-o zi, el şi încă douăzeci de evrei fuseseră urcaţi într-un camion. Crezuse că o să-i împuşte. În schimb, îi duseseră la graniţă şi-i transferaseră în alt camion măsliniu. Spre uimirea lor, noile lor gărzi vorbeau în ebraică. Îi bătură pe umeri şi le spuseră că-i duceau acasă.

Deodată, după luni de zile petrecute într-un lagăr de prizonieri de război de lângă Amman, după ce rezistase foamei, brutalităţii şi chiar violului, Netanel Rosenberg era liber. Negociaseră şi reuşiseră să-l aducă pe Pământul Făgăduinţei. Dar fără duşmani, fără o cauză, libertatea îi părea mai rea decât orice închisoare în care fusese vreodată.

* * *

Nu avea unde să se ducă, aşa că închirie o cameră într-un hotel ieftin de pe strada Ben Yehuda. Încăperea avea un pat cu cearşafuri, pături fără păduchi şi nu exista santinelă la uşă. Era în sfârşit un evreu printre evrei.



Rămăsese complet singur. Nu era nimic pentru el în acest sanctuar pe care-l ridicase alături de ceilalţi, pentru că omul care-l ucisese pe Amos Mandelbaum nu putea să-şi găsească pacea niciodată. Pacea reprezenta un cuvânt străin pentru el. În sufletul lui ar fi dorit să fie din nou în Sinagoga Hurva. Crezuse că o să-şi răscumpere păcatele acolo, în noua Massada. Ar fi fost perfect.

Dar rabinul Silverberg îi răpise această mântuire.

Mi-am ţinut promisiunea făcută copiilor care au pierit în focul de la Birkenau şi tovarăşilor mei de călătorie din Maşina Morţii. Dar n-o să fiu absolvit niciodată de păcatul morţii lui Amos Mandelbaum. Oare o să mă bântuie veşnic şi când sunt treaz şi când dorm?

Locul Unde a Murit Smochinul.

Zayyad Hass'an îşi întinsese covoraşul de rugăciune lângă mormintele familiei sale şi îngenunche în direcţia Meccăi. Se rugă lui Allah să-i dea înţelepciunea să înţeleagă ce se întâmplase; se rugă pentru oamenii săi, pentru satul lui şi pentru el însuşi.

Nu-i era hărăzit să priceapă judecata lui Dumnezeu, Insh'allah.

Rab'allah – ce mai rămăsese din el, de fapt – făcea parte acum din Transiordania. Sigur, nu era de mirare. Se întrebase cu voce tare de la început dacă regele Abdollah venise în ajutorul lor din pură generozitate sau din dorinţa de a modifica frontierele. Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Conducătorii se asemănau unii cu alţii şi era sigur că regele se va dovedi în timp că este mai puţin tiran decât Muftiul.

Dar, un asemenea câştig neînsemnat meritase, oare, atâtea sacrificii? Evreii obţinuseră mai mult decât intenţionaseră să le dea Naţiunile Unite, iar arabii fuseseră înfrânţi în mod ruşinos, peste tot. Oricum, toţi ştiau că egiptenii se pricepeau mai bine să sodomizeze băieţi decât să lupte; cât despre libanezi, mai bine ar fi trimis o trupă de cămile; irakienii se distraseră în Nablus, dar nu se aventuraseră mai departe; iar sirienii se dovediseră că erau mai mult buni de gură şi gata s-o ia înapoi cu tancurile lor.

În ceea ce-l privea pe Muftiu, se afla în siguranţă la Cairo.

Şi, în toată această perioadă, el, Zayyad Hass'an îşi pierduse satul, două neveste, două nurori, doi nepoţi şi doi fii buni. Erau aici, pe acest deal, dormind sub pietre. Insh'allah.

Insh'allah.

Dar fie ca membrul sacru al Muftiului să se transforme într-un pui şi să-i ciugulească testiculele până o să moară! Iar apoi, fie ca sufletul lui să se rostogolească-n iad ca o piatră într-o fântână şi să se prăjească la foc mic, până i se înnegreşte pielea şi i se cojeşte ca o smochină putredă!

Îi curgeau lacrimile peste urmele săpate în obrajii săi de vreme şi necazuri. Majid îi spusese că războiul nu se sfârşise, că fiecare naţiune arabă declarase că statul evreu era o ofensă adusă lui Dumnezeu şi juraseră să nu-l recunoască niciodată. Bătălia, îi asigurase el, de-abia începuse.

La fel ca şi suferinţa, se gândi bătrânul.

Wagil, Rishou, Ali, Rahman. Evreii dispăruseră din această vale. Oare meritase un asemenea preţ?

Ierusalim.

Oamenii se revărsau din nou pe strada Ben Yehuda. Cafenelele se redeschiseră. Soldaţii beau cafea şi cumpărau prăjituri pentru prietenele lor. Rabinii stăteau la mese, adânciţi în dezbateri teologice. Lumea învăţase deja să ignore gardurile de sârmă ghimpată care împărţeau oraşul. Viaţa revenise la normal.

Asher stătea la fereastra apartamentului său şi se uita la ei, la compatrioţii săi israeliţi. Faptul că trăia reprezenta un triumf. Sorbi cu nesaţ aerul rece de dimineaţă, gândindu-se la viitor.

Abdollah Tell, comandantul Legiunii Arabe, se dovedise un om de onoare. În dimineaţa capitulării, permisese evacuarea civililor, femeilor şi răniţilor. Asher îşi amintea foarte puţin de întâmplările de atunci: zăcuse luni de zile într-un spital din Ierusalim, luptându-se pentru viaţa sa.

Dincolo de pereţii albi, lupta cea mare continuase. În ciuda tuturor aşteptărilor, Yishuv nu se prăbuşise o dată cu căderea Oraşului Vechi. Apoi, la două săptămâni după capitulare, Naţiunile Unite aranjaseră un armistiţiu. Între timp, irakienii fuseseră înţepeniţi în Triunghiul Nablus, sirienii şi libanezii fuseseră respinşi de luptătorii Palmach în Galileea, iar înaintarea egipteană fusese oprită la treizeci de kilometri sud de Tel Aviv, la Ashdod.


Yüklə 3,15 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   42   43   44   45   46   47   48   49   50




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin