Colin Falconer

Kibuţul Kfar Herzl.

În spitalul de la Kfar Herzl erau două saloane cu zece paturi fiecare, plus o clinică şi o sală de operaţii. Era deservit de un doctor, trei surori, un dentist şi un psihiatru.

Pe psihiatru îl chema Levin şi împărţea biroul cu doctorul, o mică încăpere văruită în alb, care dădea spre livada de meri. Într-un colţ era un dulap deasupra căruia atârna planşa unui oftalmolog. Nu exista altă mobilă, cu excepţia unei mese cu două scaune.

Levin îşi umplea pipa Meerschaum dintr-un săculeţ scos din buzunar. Era un tip drăguţ, cu ochi negri şi păr întunecat. Fetele din kibuţ spuneau că seamănă cu Cary Grant, dar erau de compătimit, pentru că avea o căsătorie fericită şi trei copii mici.

Îşi aprinse pipa şi se uită surprins la Marie, de parcă ar fi uitat că se afla acolo. Răsfoi dosarul de pe birou.

— Domnişoara Helder. Pot să-ţi spun Marie?

— Bineînţeles.

— Locuieşti la Ierusalim.

— Da, la Yemin Moshe, cu logodnicul meu.

— Ah, da, cu Netanel, Netanel Rosenberg.

Trase din pipă suflând norişori albaştri pe fereastra deschisă.

— El te-a adus aici.

— Da.

— Ştii de ce?

— Spune că mi-am pus revolverul la tâmplă.

— Hm. Îţi aminteşti?

Marie clătină din cap.

Levin îşi drese glasul.

— Te deranjează că te afli aici?

— Eu am încredere în Netanel.

— Dar?

— Nu-mi dau seama de ce aş fi vrut să fac aşa ceva?

— Nu crezi că sa întâmplat într-adevăr?

Marie pipăi biroul cu degetul arătător de parcă ar fi vrut să vadă dacă era şters de praf.

— Nu.

Levin se juca cu pipa, încruntându-se. Dificil caz.

— Mă întreb de ce el şi-ar fi imaginat ceva atât de. Dramatic?

Marie nu-i răspunse.

— Marie?

— Poate ar trebui să discutaţi cu el.

— Ah.

Luă dosarul şi citi însemnările luate în timpul dialogului cu Rosenberg.

— Ai fost la Auschwitz?

Marie îl privi uimită.

— Netanel spune că ai fost la Auschwitz.

— Familia mea a locuit în Ravenswald, un mic orăşel din Bavaria.

— Şi ce s-a întâmplat cu tine în timpul războiului?

Marie se aplecă înainte, de parcă n-ar fi auzit bine.

— Poftim?

— În timpul războiului. Ce sa întâmplat atunci?

— Războiul?

Râse stânjenită.

— Aveam trei ani când s-a terminat.

Levin îşi cercetă pipa. Se stinsese. O puse între dinţi şi o aprinse din nou.

— Marie, poate că întrebarea mea o să ţi se pară prostească.

Fata îi zâmbea suav, se gândi el. Semn că la fel i se păruse şi cealaltă întrebare. Stinse chibritul.

— În ce dată suntem?

— 23 august.

— Şi ce an?

— Ce an?

— Hai, poţi să te amuzi dacă vrei.

Se făcu linişte. Fata îl privea cu ochi dilataţi de uimire, de parcă el ar fi fost cel mai stupid şi incompetent om pe care-l cunoscuse vreodată.

Levin trase cu sete din pipă. Da, greu caz. Chiar foarte greu.

Netanel se plimba cu Levin de-a lungul potecii noroioase care ducea de la spital la clădirea administraţiei. Aleea era străjuită de boschete de trandafiri. Parfumul greu se îmbibase în atmosfera neclintită. Levin îşi vârâse pumnii în buzunarul şortului. Îşi pusese pipa şi stiloul în buzunarul hainei.

— Ei? Îl întrebă Netanel.

— Nu pretind că am găsit o soluţie uşoară problemei tale, tinere.

— Nici nu mă aşteptam.

— Nu? Atunci înseamnă că eşti un om remarcabil.

Levin cercetă unul din boscheţii de trandafiri.

— Frumoşi, nu-i aşa? Frumoşi să-i admiri, să-i miroşi şi să le atingi petalele catifelate. Dar uită-te ce ghimpi au. Ascuţiţi şi tăioşi. Ştii la ce folosesc?

Netanel ridică din umeri. Ce voia să spună cu asta?

— Ca să se apere?

— Da, ca să se apere. Pentru că, în ciuda frumuseţii, floarea este delicată şi se poate rupe cu uşurinţă. La fel se întâmplă şi cu psihicul omului. Când este ameninţat, încearcă să se protejeze.

— Marie?

— Modurile în care o persoană îşi protejează psihicul sunt la fel de variate ca şi personalitatea umană. Unii indivizi fac faţă în mod raţional. Ţin cont de realitatea externă şi se adaptează ei. Alţii fac faţă evadând din realitate – la fel cum a făcut şi prietena ta.

— Înseamnă că este nebună?

— Ce se înţelege oare prin nebunie? Dacă priveşti în jurul tău ce se întâmplă în Palestina, ţi se pare normal? Fiecare este puţin nebun, într-un fel. Aici, la Yishuv ne confruntăm cu atâtea trupuri şi minţi frânte. Unii reuşesc să-şi revină din coşmaruri. Putem să-i ajutăm puţin, dar cunoştinţele pe care le avem în acest domeniu sunt foarte sărace.

— Pe ea poţi s-o ajuţi?

— Aş încerca. Kibuţul este un sanctuar minunat pentru spirit. Dar ea nu vrea să stea aici, iar eu nu pot s-o oblig.

— Atunci cum s-o ajut să uite Auschwitz-ul?

— Tu o să-l uiţi vreodată?

Levin puse braţul pe umerii lui Netanel şi îl conduse pe alee.

— Nu ne doare ceea ce ne amintim, ci ceea ce vrem să uităm. Prietena ta, de exemplu, a rămas în anul 1938. A terminat universitatea şi s-a întors la Ravenswald, unde a descoperit că ai plecat. Aşa că a venit să te caute. Aceasta este realitatea ei. Aşa intenţionează să suporte amintirea Auschwitz-ului.

— Dar revolverul?

— Da, aici este problema. Partea ascunsă a minţii noastre, care ne taxează de fiecare dată. Ştie când trişăm şi ne acuză în somn.

— Va încerca din nou să se sinucidă. Sunt sigur.

— Nu ştiu ce să-ţi spun. Ea nu vrea să rămână. Vezi, în mintea ei, tu eşti cel nebun.

Netanel privi cerul cu pumnii încleştaţi.

— Spune-mi un lucru. Ce-o să se întâmple când o să-şi amintească?

— În multe cazuri, dacă suntem confruntaţi cu problemele noastre, putem învăţa cum să le rezolvăm. Dar, câteodată, este periculos să forţăm amintirile. Trebuie să fim prudenţi.

Levin îl studie pe tânărul slăbănog de lângă el. Poate că şi el ar avea nevoie de ajutor.

— Mi-ar place să fiu şi eu în starea lui Marie, zise Netanel. Să uit tot ce s-a întâmplat. Dar nu pot. Îţi mulţumesc pentru ajutor, doctore.

Levin ridică din umeri. Un teren minat. Erau atâtea de făcut. Englezii nu ar fi trebuit să trimită o sută de mii de soldaţi. Ar fi fost mai folositor să trimită o sută de mii de psihiatrii.

Oraşul Nou.

Britanicii încercuiseră Centrul Comercial.

Autobuzul Egged, albastru cu argintiu, era oprit într-un şir lung de maşini, în spatele unui nod de trafic de pe Bulevardul Princess Mary. Netanel se uită la ceas. Zece fără câteva minute. Ar fi trebuit să fi ajuns de mult în Centrul Comercial. I se strânsese stomacul de furie. Sări din autobuz şi îşi croi drum prin mulţime.

Două. Maşini blindate, verzui, blocau drumul, strangulând traficul până departe, în zare. Oamenii mişunau peste tot; şoferii de camioane şi autobuze îşi agitau pumnii şi claxonau furioşi; evrei mici de statură, în costume tradiţionale, cu serviete în mână strigau insulte soldaţilor; alţii stăteau resemnaţi la volan şi citeau ziare.

Un maior contempla încurcătura de circulaţie din jeepul său. Era înconjurat de o falangă de soldaţi cu coifuri de oţel şi uniforme de luptă. Bereta i se lăsase într-o parte, ştrengăreşte. Se aplecă spre parbriz, privind peste capetele mulţimii, de parcă ar fi urmărit o cursă de cai.

Netanel încercă să înainteze, dar era imposibil. Britanicii erau toţi nişte ticăloşi.

Alergă înapoi la autobuz. Un pluton de soldaţi ajunsese deja acolo. Câţiva din ei aşteptau nepăsători într-o parte, cu mitralierele Sten atârnate de umeri, în timp ce colegii lor îi dădeau jos din autobuz pe ceilalţi şi-i percheziţionau să vadă dacă n-aveau arme.

Printre pasageri, erau şapte Palmaciniki de-ai lui, patru băieţi şi trei fete. Netanel ştia că n-avea de ce să se îngrijoreze. Pistoalele şi grenadele erau ascunse de femei în locuri intime, aşa cum se obişnuia. Englezii aveau grijă să nu compromită femeile în timpul percheziţiei corporale.

Netanel se apropie de sergentul care comanda plutonul.

— Ce se întâmplă? De ce nu putem trece?

— Zona a fost înconjurată, domnule.

Sergentul era politicos, dar ferm. Îşi făcea datoria.

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu?

— Din motive de securitate, domnule. Dar cine sunteţi, vă rog?

— Mă numesc Rosenberg.

— Rosenberg, repetă el.

Se distingea o notă de ostilitate în glasul soldatului.

— Exact.

— Vă deranjează dacă vă percheziţionez?

— N-ai decât.

Netanel fusese percheziţionat de nenumărate ori. Îşi desfăcu picioarele şi îşi ridică mâinile în timp ce sergentul îl pipăia. În momentul acela auzi arme de foc de calibru mic, la numeai câţiva yarzi depărtare, în direcţia Centrului Comercial. Se făcu linişte.

Netanel se întoarse spre sergent.

— Arabii au ajuns deja. Fă ceva!

Sergentul făcu semn oamenilor săi. O luară la fugă înapoi, tropăind cu cizmele lor grele.

Un BUM ascuţit! Netanel cunoştea sunetul. O grenadă.

Un fum negru se ridică pe cerul albastru.

— Doamne Sfinte! Şopti el.

Maiorul strigă un ordin şi una din maşinile blindate se desprinse din blocadă şi o porni spre Centrul Comercial.

Peste câteva minute, un Hillman negru scrâşni în viteză, trecând pe lângă maşina blindată. Ofiţerul britanic se făcu că nu-l vede. Peste câteva clipe, Hillman-ul o luă pe Şoseaua Jaffa şi dispăru.

Liniştea fu despicată de strigătele nevinovaţilor.

Întinderea de magazii şi bazare cunoscută sub numele de Centru Comercial era în mod predominant o zonă evreiască. Mulţimile se fâţâiau de acolo-colo, umăr la umăr printre baloturile de pânză, cuverturi, pantofi şi conserve de carne. Cumpărătorii erau la fel de diverşi ca şi mărfurile: hassdimi din Mea Sherim, ortodocşi în cămăşi albe, cu şepci împletite, fete din kibuţ în şorturi kaki.

Hillman-ul negru oprise în faţa unei brutării. Ali sări din maşină. Aproape instantaneu, doi bărbaţi din spate scoaseră armele, un Colt 45 şi o puşcă veche Mauser şi începură să tragă în mulţime. Clienţii din brutărie auziră împuşcăturile şi se aruncară pe podea.

Ali se năpusti înăuntru, băgă în gură două bucăţi de halva şi scoase grenada din pantaloni. Trase cuiul şi trânti grenada pe podea. Tareq pornise motorul şi băgase deja în viteza a doua când Ali ieşi alergând din magazin. Băiatul sări din mers.

Uşa maşinii se deschise când dădură colţul. De-abia se îndepărtaseră când explozia făcu ţăndări ferestrele brutăriei şi împrăştie obloanele de metal la două sute de yarzi.

Când sosiră englezii peste câteva minute, într-o maşină blindată, strada era plină de bucăţi de carne însângerată.

Yemin Moshe.

Asher încercă uşa. Descuiată. Semn rău.

O împinse.

Netanel stătea la fereastră cu două pachete de ţigări şi o sticlă de vodcă în faţa lui. Scrumiera era plină de mucuri de ţigări, iar sticla era pe jumătate goală.

— Bună, Ash, zise el.

Asher închise uşa şi se aşeză.

— Am auzit ce s-a întâmplat.

— Doisprezece morţi şi douăzeci şi doi de răniţi. Îţi vine să crezi?

Asher luă o gură de vodcă direct din sticlă.

— N-a fost vina voastră.

— Crezi că acesta este motivul pentru care sunt în asemenea hal? Că mă autoînvinuiesc?

— Data viitoare o să-i prindem, Netya!

— Data viitoare! De ce trebuie să fie o dată viitoare? Au fost deja prea multe. O. K., Ash, m-ai tot întrebat despre Auschwitz, ei bine, acum o să-ţi povestesc. Ştii ce-am văzut acolo? Am văzut bărbaţi care aruncau copii în flăcări cu roaba! Copii de cinci sau şase ani, arşi de vii! Pentru că erau evrei! Aceasta a fost ultima dată pentru mine, Ash. Orice dată viitoare după aceste orori reprezintă o monstruozitate! Este o blasfemie la adresa mea, la adresa noastră, a tuturor!

— Te rog, Netya. Nu este vina mea şi nici a ta. Facem ce putem. Asta este.

— Ştii ceva? Am vorbit cu unul din oamenii care a fost în Centrul Comercial azi-dimineaţă. Spunea că arabul care a aruncat grenada în brutărie nu avea mai mult de unsprezece-doisprezece ani. De-abia desprins de la ţâţa mamei, Ash, şi luptă împotriva noastră.

— Azi-dimineaţă a fost imposibil să facem ceva.

— Ba nu, Ash. Am putea face o mulţime.

Lui Asher nu-i plăcea atitudinea lui. Era oare doar durerea şi alcoolul? Sau Netanel se pregătea să trădeze disciplina Haganah?

— Noi nu suntem nazişti, Netya şi nici arabi. Nu ucidem oameni nevinovaţi. Când ai intrat în Haganah, ai jurat să respecţi puritatea armelor.

— Puritate!

— Scopul nostru este apărarea, nu crima.

— Eşti la fel ca tatăl meu. Nu vezi realitatea, nu-i aşa? Poveştile astea cu autoapărarea sunt nişte rahaturi! Îşi bat joc de noi. Atâta timp cât ştiu că n-o să-i rănim, vor continua să ne ucidă. Ochi pentru ochi, Ash. Moarte pentru moarte!

— Haganah nu se bazează pe aceste principii.

— Astfel de principii sunt valabile când locuieşti în kibuţuri şi te joci de-a cowboy-ii şi indienii. Dar poate că nu sunteţi în stare să luptaţi mai dur. Ştii ce i-au făcut tatălui tău?

Asher îl privi mirat.

— Nu ştiu, Netya, spuse el blând. Şi presupun că n-o să ştiu niciodată.

Încercă să nu bage în seamă mânia zugrăvită pe chipul celuilalt.

— Nu, n-o să ştii niciodată, nu-i aşa? Şuieră Netanel. Voi, sabra! Vă credeţi duri şi în realitate nu sunteţi decât bronzaţi.

Netanel îşi aprinse încă o ţigară de la mucul celeilalte.

— Ieşi afară!

Asher plecă şi închise uşa încet în urma lui.

Domnul Fromberg îşi ridică privirile şi o văzu pe Marie urcând scările spre apartamentul ei.

— Bună seara, domnişoară Helder.

— Ce vreme caldă.

— Da, poate că mâine va fi mai rece.

Pare obosită, se gândi el. Are cearcăne sub ochi şi i-a pierit încrederea. Se întreba dacă totul merge bine între ea şi tipul acela Rosenberg. În ultima vreme se auziseră o mulţime de strigăte şi ţipete de sus.

— Urâte treburi se întâmplă în ziua de azi. De ce oare oamenii nu-şi văd liniştiţi de treabă?

— Poftim, domnule Fromberg?

— N-ai auzit? Au aruncat o bombă în Centrul Comercial.

— Sunt întotdeauna necazuri în lume, zise Marie şi plecă.

Fromberg începu din nou să citească ziarul.

Mucurile de ţigară se revărsau din scrumieră şi o sticlă goală de vodcă zăcea pe covor. Marie clătină din cap. Ce dezordine! O să-l facă să-şi schimbe atitudinea când se vor căsători.

— Netya, am sosit acasă!

Nu primi nici un răspuns. Probabil că plecase.

Se duse în dormitor şi îşi aruncă geanta pe pat. Se aşeză la oglindă să se demachieze.

Dar în oglindă văzu două feţe; una era a ei, iar cealaltă venea dintr-un coşmar al trecutului. Purta costum vărgat şi avea un J48 negru prins de pieptul stâng. Era ras în cap şi plin de unsoare şi murdărie.

În mâna dreaptă, ţinea o bâtă de lemn.

Nu putea să respire. Tremura din tot corpul. Ar fi vrut să ţipe, dar nu-i ieşea nici un sunet din gură. I se încordase gâtul şi clătina din cap.

— Îţi aminteşti, de mine? Zise Netanel.

Încercă să fugă spre uşă, dar n-o mai ţineau genunchii, aşa că se prăbuşi pe podea, răsturnând periile şi sticluţa de parfum de pe măsuţă.

Netanel o apucă de braţ şi îşi apropie faţa de a ei.

— Acum îţi aminteşti?

Tot nu putea să-i răspundă.

— Ce-i cu tine, târfă de evreică? Ţi-ai pierdut glasul? Poate că vrei să te duc la Sturbahnführer-ul Emmerich?

— Te rog.

— Deci, îţi aminteşti!

Închise ochii, ca să alunge vedenia.

— Nu!

— Spune-mi cine sunt!

Clătină din cap. Degetele lui puternice o strângeau de braţ şi durerea era de nesuportat.

— Nu.

— Atunci spune-mi cine sunt!

Deschise ochii. Faţa lui distorsionată de ură şi violenţă era lângă a ei.

— Eşti Netanel.

— Scânci ea.

— Şi ce fac?

Nu putea să spună, nu putea.

— Ce fac?

— Îl omori cu bâta pe evreul acela bătrân şi amărât!

Îi dădu drumul şi căzu pe podea. Vomită de câteva ori, până când rămase întinsă, epuizată şi golită pe dinăuntru. Netanel îşi scoase şapca şi o aruncă pe jos. Îşi luă murdăria de pe obraz.

— Cremă de ghete – spuse el.

Ieşi din cameră, smulgându-şi cămaşa. Apoi îl auzi intrând sub duş.

Rămase mult timp nemişcată pe podea. Lumina păli şi camera se cufundă în beznă: îl auzi cum îşi făcea bagajele. Când se întoarse, era îmbrăcat într-un jerseu kaki şi pantaloni negri de doc şi avea o geantă pe braţ.

— Acum, o să plec, îi spuse el.

Fata dădu din cap înţelegătoare.

— Dacă aş şti că pot să te ajut, aş rămâne. Dar nu te-ar ajuta cu nimic. Nu pot să-mi iert ce-am făcut, aşa că, chiar dacă. Mai bine să nu mai vorbim despre asta. Dacă consideri că trebuie să le spui şi celorlalţi, n-ai decât.

Ezită, de parcă ar fi vrut să mai adauge ceva, dar nu-şi găsea cuvintele.

— O să-l sun pe un prieten deal meu, Asher, Asher Ben-Zion. Îţi aminteşti de el, nu? O să aibă grijă de tine.

Uşa se închise încet în urma lui.

Rămase unde era. Zidul fusese străpuns şi trecutul începea să o învăluie din ce în ce mai repede, ca un şuvoi.

O îneca.

Asher ajunse în capul scărilor şi încercă uşa. Era deschisă, aşa cum îi spusese Netanel.

Intră. Era noapte şi o briză uşoară învolbura perdelele. Împrăştiase scrumul pe masă în mormane cenuşii. Perdeaua atingea sticla şi păhărele.

— Marie?

Auzi un zgomot în dormitor. Se duse într-acolo.

Stătea pe marginea patului, cu un revolver în poală. Îşi ridică privirile şi se încruntă.

— Vreau să termin jocul cu Rebecca, zise ea.

— M-a căutat Netanel. Spunea că ai nevoie de ajutor.

Avea ochii roşii de plâns.

— Nu cred că Netanel se mai întoarce.

Îi luă uşor revolverul dintre degete. Un Parabellum.

— De unde-l ai?

— Din bazar. Sunt cam scumpe. Războiul a făcut să crească preţurile vertiginos.

Părea ameţită.

Se aşeză pe pat lângă ea şi-i puse braţul pe umeri.

— Cred că ar fi mai bine să vii acasă, cu mine.

Sanhedriyya.

Veni iarna în Palestina, anunţată de ploile care băteau în fereastră; de dealurile îndepărtate ale Iudeei, înverzindu-se după seceta verii nesfârşite şi de strigătele jucătorilor şi spectatorilor de la meciurile de fotbal, jucate pe câmpurile din spatele YMCA.

O ceaţă fină, se rostogolea în jos pe deal, dinspre mormintele Şanhedrinilor, pe străzile sărmanului cartier yemenit al oraşului. Netanel Rosenberg se opri în faţa unei case şi se uită pe fereastră. O cutie albastră cu alb de săpun lux, plasată în colţul drept al ferestrei îi spuse că întâlnirea era sigură. Îşi şterse picăturile de ploaie de pe faţă cu o mişcare a mâinii drepte şi intră înăuntru.

Mai erau încă trei în cameră. Meodovnik, şiretul profesor de matematică din Kiev; Kohn, rabinul hassidin din Lubin, chel, cu excepţia celor două bucle atârnate în părţi, semn al religiei sale, cu barba încâlcită; şi Shoshan, yemenitul, care vindea kebab în Piaţa Zion şi era îmbrăcat într-o haină din piele de capră care puţea îngrozitor.

La prima vedere, se gândi Netanel Rosenberg, fiul patronului de fabrică din Bavaria, nu avea nimic în comun cu ceilalţi trei bărbaţi din cameră. În alte vremuri şi în alt loc, Meodovnik, socialistul convins, m-ar fi dispreţuit şi sentimentul ar fi fost reciproc. Cât despre Kohn, era un evreu fanatic; cum ar reacţiona oare dacă i-aş spune că mama făcea şniţele de porc? Şi Shoshan! Un ţăran crescător de capre din deşerturile Yemenului.

Visul care-i adusese împreună era simplu. Fiecare din ei ajunsese la aceeaşi concluzie: că singurul mod prin care se putea salva poporul lor era să creeze un stat evreiesc de-a lungul hotarelor descrise în Biblia strămoşilor lor, între Suez, Acra şi râul Iordan.

Dar, mai întâi, trebuiau să scape de englezi şi de arabi.

Meodovnik le vorbi.

— După cum ştiţi cu toţii, englezii vor continua blocada lor câinoasă împotriva ţării noastre. Surorile şi fraţii noştri din Europa, arestaţi pe aceste ţărmuri, sunt deportaţi în Cipru şi ţinuţi în condiţii neomeneşti, în lagăre asemănătoare celor din care au scăpat.

— Am cerut să se pună capăt imediat acestor practici barbare. Dar n-am primit nici un răspuns. Ne-au obligat să acţionăm.

— Tribunalul militar al organizaţiei Irgum Zvai Leumi a trecut în revistă ultimele incidente îndreptate împotriva civililor evrei nevinovaţi din cauza teroriştilor arabi şi rolul negativ jucat de soldaţii britanici. Am studiat în special cele mai grave cazuri, şi anume atrocităţile care au avut loc în iunie şi noiembrie la Poarta Jaffa şi în Centrul Comercial.

— În ambele cazuri, comandantul forţelor britanice din zonă nu a făcut nimic pentru a proteja civilii evrei. Or acest fapt demonstrează complicitatea cu teroriştii. Persoana a fost audiată şi găsită vinovată. A fost condamnat la moarte. Această unitate a fost aleasă pentru onoarea de a executa această sentinţă.

— Cum îl cheamă pe englez, întrebă Shoshan.

— Chisholm – spuse Meodovnik. Maiorul Ian Chisholm.

Kibuţul Kfar Herzl.

În fiecare vineri, mesele din sufrageria comună erau acoperite cu pânză albă şi se aprindeau lumânările în aşteptarea sabatului. Bărbaţii se îmbrăcau în cămăşi albe, curate şi femeile în rochii albe. După cină, cântau cântece, iar Yaakov deschidea Biblia şi le citea psalmi.

Se aşeză pe marginea uneia din mesele lungi, cu volumul negru pe genunchi. Avea pielea bronzată în comparaţie cu albul cămăşii, iar când vorbea avea o voce profundă şi răsunătoare.

— Oh, Doamne, păgânii au intrat în moştenirea Ta; templul Tău sfânt a fost prădat; au transformat Ierusalimul în ruine.

— Leşurile servitorilor Tăi au fost date drept hrană păsărilor cerului, iar carnea sfinţilor, animalelor pământului.

— Sângele lor a curs ca apa în jurul Ierusalimului; şi n-a avut cine să-i îngroape.

— Am ajuns de râsul vecinilor noştri.

— Cât, Doamne? Oare mânia Ta va dura veşnic?

Timp de câteva clipe, nu vorbi nimeni. Yaakov închise cartea sfântă şi sunetul răsună ca pocnetul unui pistol. Se uită la feţele solemne din jurul său.

— Cine vrea să ne spună o poveste?

Aşa se obişnuia în fiecare vineri seară: psalmul şi apoi povestea.

— Asher!

— Aţi auzit toate poveştile mele, zise el.

— Şi niciuna nu este adevărată, zise Sarah.

Se auzi un hohot de râs.

— Nu vrei să ne spui o poveste, Marie?

Toţi se întoarseră spre fata cu păr castaniu care stătea în capătul mesei, între Asher şi Sarah. Se făcu linişte în cameră. Marie nu prea vorbise de când venise la kibuţ. Muncise la şcoală, ajutându-i pe copii la lecţii, lucrase pe câmp şi la prepararea laptelui şi fusese acceptată pentru că era prietenă cu Asher şi Sarah. Dar nimeni nu ştia nimic despre ea. Asher venea mereu la kibuţ s-o viziteze şi le spusese pur şi simplu că fusese la Auschwitz şi trebuiau să se poarte frumos cu ea.

Acum se agitau cu toţii, nerăbdători s-o audă.

— Nu ştiu nici o poveste, zise Marie.

— Nu trebuie să fie poveşti în adevăratul înţeles al cuvântului, spuse unul din oameni. Vorbeşte-ne despre tine! Indiferent ce.

Marie îşi studie mâinile şi îşi frecă palmele de parcă ar fi fost murdare.

— Bine! Exclamă ea. O să vă povestesc ceva care mi s-a întâmplat odată demult, când eram la Auschwitz.

Îi aruncă o privire lui Asher.

— Ştiu că toţi au auzit diverse lucruri despre acest loc. O să vă spun şi versiunea mea.

Se opri şi inspiră adânc.

— Când germanii au organizat deportarea, mulţi oameni au crezut că vor fi trimişi în lagăre de muncă, un alt fel de ghetou. Aşa că au luat ce au putut cu ei. Aveau voie să aibă fiecare câte o valiză şi un rucsac. Aşa că oamenii şi-au îngrămădit aurul, bijuteriile, blănurile şi hainele lor cele mai bune. Germanii ştiau, bineînţeles. Poate că asta şi doreau.

Sorbi dintr-un pahar cu apă.

— Ştiţi, când am ajuns în lagăr am avut noroc. Tinerele fete erau alese câteodată pentru servicii speciale. Cred că înţelegeţi ce vreau să spun. Eu am fost privilegiată. Nu mi-au tăiat părul. Purtam o basma roşie pe cap. Ba chiar eram îmbrăcată în nişte haine foarte drăguţe. Mă făcuseră curieră şi, înainte de asta, am lucrat la ceea ce germanii numeau Effektenkammer49.