Colin Falconer

Dar Netanel nu schiţă nici un gest, aşa că lăsă braţele în jos şi se cercetară unul pe celălalt din depărtare, două fantome în limbo, care-şi pierduseră forma lor fizică.

Acra.

Închisoarea britanică de la Acra era o fostă citadelă otomană, construită pe ruinele unei fortăreţe a cruciaţilor. Celula lui Talbot avea opt picioare pe zece şi era lipsită de curent electric şi toaletă. Apa picura de pe tavan şi pereţi zi şi noapte. Zidul exterior era gros de şaisprezece picioare şi singura lumină se filtra printr-o crăpătură înaltă de un picior şi lată de câţiva inci. Prin ea, zărea vârfurile pomilor de pe Dealul Napoleon.

Deşi Talbot nu avea acces nici la ziare, nici la radio, paznicul era un tip vorbăreţ şi părea să fie mai bine informat decât Jerusalem Post şi BBC World Service. Îl ajutase să-şi păstreze judecata.

Trecuseră aproape trei săptămâni de când fusese arestat. După interogatoriul iniţial, nu mai văzuse pe nimeni, nici din partea administraţiei, nici din partea armatei şi nu i se acordase permisiunea să primească vizitatori. Nu avea idee cât de mult afectase trădarea sa războiul nedeclarat.

Guvernul comunicase cu el o singură dată. Primise o scrisoare cu emblema oficială a Gărzilor, prin care era informat că fratele său fusese ucis în misiune în Samaria.

Nu se dădeau alte detalii.

Acum două nopţi, îl informase paznicul, britanicii luaseră măsuri de forţă în Palestina şi-i atacaseră pe Yishuv.

— O sută de mii de oameni, îi spusese paznicul. O sută de mii! Ah! În toată Palestina! Trebuie să recunoşti că este o lovitură grozavă! Am afectat teribil Agenţia Evreiască de la Ierusalim!

Mă întreb dacă cei din Haganah erau pregătiţi, se gândi Talbot. Oare câţi or fi prins de fapt?

Auzi paşi pe coridor şi clănţănitul familiar al tocurilor cui. Se răsuci cheia în broască şi paznicul băgă capul în celulă.

— Bună ziua, domnule Talbot! Aveţi un vizitator.

Talbot se ridică.

Era învăluită într-un parfum exotic, năucitor. Purta o rochie roşie de mătase, cu un voal de plasă, care-i acoperea partea de sus a feţei. Ruj roşu aprins, mănuşi negre, portţigaret de fildeş şi o geantă neagră de piele.

Se legăna în mijlocul camerei, uitându-se împrejur. Strâmba din nas dezgustată.

— Ce ciudat.

Un soldat cu baioneta prinsă la armă o urmă în celulă. Uşa se închise în urma lui. Omul stătea în poziţie de drepţi, cu ochii fixaţi într-un punct, pe perete.

Elizabeth examină găleata de cositor din colţ.

— Ţi-ai făcut nevoile azi, Henry?

— Nu încă, dragă.

— Slavă Domnului.

Arătă spre lovitura de sub fereastră.

— Ce s-a întâmplat.

— Constructorul a făcut o eroare.

Îi zâmbi şi trase din ţigară.

— Ei?

Îi zâmbi şi el.

— Ei?

— Nu te-ai plâns directorului? Ar fi putut cel puţin să-ţi dea o cameră cu vedere mai frumoasă.

— Mă tem că acesta este apartamentul prezidenţial.

— Ah. Atunci îmi imaginez cum stau ceilalţi.

— Exact.

Îi făcu semn spre pat.

— Nu vrei să stai jos?

— Mai degrabă aş sări într-un bazin cu vomă.

Traversă camera şi-l ciupi de obraz.

— Pari palid.

— N-am prea ieşit la aer în ultima vreme.

— Şi miroşi cam urât.

Ridică din umeri.

— Zău? N-am observat.

Se întoarse şi se uită la santinelă şi apoi la soţul ei.

— Ai auzit ce s-a întâmplat noaptea trecută?

— Am auzit că au făcut câteva manevre.

— A fost un eşec total. Armata a dat peste câţiva membri Haganah de rang inferior şi peste o duzină de pistoale. Înaltul Reprezentant al Coroanei şi armata s-au umplut de rahat.

— Cred că a fost foarte neplăcut pentru ei.

— Armata spune că a fost vina Serviciului de Spionaj, CID-ul dă vina pe poliţie şi poliţia pe armată.

— Foarte bine. Eu mă temeam să nu mă scoată pe mine vinovat.

— Zău, Henry, mie puţin îmi pasă de toate acestea, dar comportarea ta mi-a distrus viaţa socială.

Talbot îşi băgă mâinile în buzunar.

— Chisholm n-a mai trecut pe la tine?

— Oamenii din Neanderthal mă atrag la început, dar fascinaţia este de scurtă durată. M-am plictisit să-l aud tunând şi fulgerând împotriva evreilor. Parcă m-aş culca în pat cu Heinrich Himmler în persoană.

Se opri şi trase din ţigară.

— Sper că nu te deranjează că am abordat acest subiect.

— Este o simplă conversaţie.

— Aş mai avea o singură întrebare. În după-amiaza aceea, când m-ai găsit cu sexul maiorului în palmă. pe cine erai gelos? Pe el sau pe mine?

Talbot se uită la santinelă. Rămăsese de neclintit, dar se înroşise în obraji.

— Am anumite limite, Lizzie. Ar fi fost bine să ai şi tu.

Începu să-i aranjeze gulerul de la cămaşă.

— Cine îţi spală aici?

— Nimeni.

— De neînchipuit.

Îl privi fix.

— N-aş fi crezut că eşti capabil de aşa ceva.

— Nici eu.

— Plec din Palestina.

— De fapt, sunt surprins că te mai afli încă aici.

— N-o să-ţi vină să crezi, dar am încercat să-l conving pe Sir Alan să te ajute. Nu-i aşa că sunt perversă?

— Puţin.

— N-am avut prea mare succes până la eşecul armatei din noaptea trecută. A doua zi de dimineaţă părea nehotărât.

— Nehotărât?

— Dacă să te distrugă sau să muşamalizeze totul. Cred că preferă a doua varianta. Oricum, ar fi trebuit să facă proces şi nimeni nu doreşte aşa ceva. Ar arunca o lumină proastă asupra tuturor. Aşa că vor trebui să-ţi dea drumul, iar tu o să demisionezi, bineînţeles.

— Da? Eu speram că o să-mi dea înapoi vechea mea slujbă.

Talbot se aşeză pe pat. Libertate. Era ultimul lucru la care se aştepta.

Elizabeth îşi termină ţigara şi o aruncă în găleata din colţ. Câtă clasă, se gândi Talbot cu amărăciune. Îşi scoase pudriera, îşi cercetă machiajul în oglindă şi apoi o închise cu un gest final.

— Ştii, într-un fel ţin la tine. Sigur, nu aşa cum ar trebui să ţină o femeie la un bărbat. Semeni mai degrabă cu un câine bătrân şi fără dinţi, care s-a dovedit odată folositor şi a prins un hoţ. Da, presupun că asta este.

— Nu ţi-e ruşine cu mine?

— De ce, pentru că eşti homosexual sau pentru că ţi-ai trădat ţara?

— Pentru amândouă.

— Da, pentru că eşti homosexual. Politica nu mă afectează. În schimb, mă afectează ce faci cu fundurile celorlalţi bărbaţi.

Talbot se uită din nou la santinelă. Era încordat.

— Deci?

— Deci, o să mă întorc în Anglia cu tine şi, după o perioadă decentă, o să ne despărţim ca doi englezi civilizaţi. Cred că este singura soluţie, nu-i aşa?

— Îţi mulţumesc, Elizabeth.

Oftă şi-i puse mâna pe umăr.

— De ce Dumnezeu te-ai căsătorit cu mine?

Ridică din umeri. Poate că n-am vrut să recunosc adevărul în ceea ce mă priveşte. De fapt, cine vrea?

— La revedere. Te rog să încercă să te speli înainte să pleci de aici.

Se întoarse spre santinelă şi ridică din sprâncene, semn că întrevederea se terminase. Era foarte pricepută să dea comenzi fără să vorbească, se gândi Talbot. Îşi va risipi talentul în Anglia.

După plecarea ei, se aşeză să se uite la perete. Îşi pierduse cariera, soţia, dar se pare că nu şi libertatea. Restul vieţii i se înşira dinainte şi se gândea că ar trebui să profite mai mult de această a doua şansă, care i se acorda.

Partea a cincisprezecea.

PALESTINA, 1946

Yemin Moshe.

Fromberg îşi ridică privirile când auzi deschizându-se uşa de la magazin. O văzu pe Marie urcând scările.

— Bună seara, domnule Fromberg!

— Încă o zi fierbinte. Vrei să cumperi ceva?

Marie ştia că nu putea să scape. Se întoarse şi îşi scoase portofelul.

— Da, poate nişte brânză de Lebana.

Fromberg înfăşură brânza într-o foaie a ziarului Jerusalem Post şi o studie atent pe fată. Nu mai era domnişoara Pai. De când îşi găsise logodnicul părea mai împlinită şi mai sănătoasă.

Sigur, nu era de acord cu ce se petrecea la etaj.

— N-ai vrea să vii diseară la cină cu prietenul tău? Doamna Fromberg face gulaş.

— Nu diseară, domnule Fromberg, dar îţi mulţumesc oricum.

Îi dădu brânza.

— Azi au fost necazuri în Oraşul Vechi. Arabii au aruncat o grenadă într-un magazin de pe Strada David.

— Există întotdeauna necazuri undeva în lume.

Undeva în lume! Se gândi el. Dar toate acestea se petrec chiar aici. Oare cum putea să doarmă cineva liniştit în pat? O urmări cum alerga la etaj. O fată încântătoare. Când o s-o ia tânărul acela de nevastă? Oricum, nu prea pricepea ce găsise la el. Nu-i plăcea deloc.

* * *

Netanel se aşeză la fereastră. Fuma ţigară de la ţigară şi tremura de furie.

Marie trânti geanta şi brânza pe masă şi-l sărută pe obraz.

— Ai avut o zi bună? Îl întrebă ea.

Apoi se duse în bucătărie să prepare cafeaua.

O zi bună! Îşi spuse Netanel.

Nişte arabi împuţiţi aruncaseră o grenadă în magazinul unui bijutier de pe Strada David. Când unitatea lui ajunsese acolo, era prea târziu să mai facă ceva, iar bijutierul şi fiul său zăceau împrăştiaţi pe toată aleea. Apoi, britanicii încercuiseră zona şi arestaseră doi din oamenii lui pentru port ilegal de arme. Britanicii! Dacă ar fi administrat oraşul aşa cum trebuie, nu s-ar fi întâmplat astfel de lucruri. În schimb, un bătrân Hassid nevinovat şi fiul său muriseră, iar doi Palmaciniki fuseseră aruncaţi în închisoare, pentru că încercaseră să facă treburile de care ar fi trebuit să se ocupe britanicii. Unde era dreptatea?

O zi bună!

Încercase de multe ori să-i explice lui Marie ce făcea, dar ori de câte ori îi povestea despre noua lui viaţă în organizaţia Palmaci şi de lupta pentru o Palestina Evreiască, ochii ei deveneau opaci şi ştia că nu-l asculta. La fel ca atunci când pomenea de Auschwitz.

— Ai auzit ce s-a întâmplat azi în Oraşul Vechi?

— Da, mi-a spus ceva domnul Fromberg.

— Arabii au ucis doi evrei cu sânge rece. Am văzut cu ochii mei.

— Ah, Netanel, se petrec atât de multe în lume. N-avem ce face. Vrei nişte cafea?

Netanel clătină din cap şi îşi aprinse altă ţigară. Contempla fumul albastru care ieşea pe fereastră. O privea cum stătea în bucătărie şi măcina cafeaua, fierbea apa şi aducea ibricul. Te-ai schimbat foarte puţin de când ne-am văzut ultima dată la Casa din Pădure. Faţa ta nu este desfigurată ca a mea, murmuri cântece vesele în timp ce munceşti şi nu ai cearcăne sub ochi. Nimeni din cei care te-au cunoscut dinainte nu şi-ar imagina că n-ai nimic pe dinăuntru.

Parcă aş trăi cu o fantomă. Te văd şi te aud şi totuşi nu pari reală. Dar, dacă aş reuşi să te aduc cu picioarele pe pământ, amintirile tale m-ar distruge.

Ce-o să mă fac?

Al-Naqb.

Casa lui Izzat Ib'n Moussa nu era la fel de somptuoasă ca aceea a verilor săi. Cel mai mare dintre ei moştenise reşedinţa şeicului Daoud, care murise acum câteva luni. Avea piei de capră pe podea, în loc de perne de mătase; soţia lui Izzat îşi pisa singură grâul şi nu avea WC cu apă în grădină, ca acel construit de şeicul Daoud.

Totuşi, influenţa lui Izzat în sat o depăşise pe cea a fiilor şeicului, pentru că Izzat era liderul de nedisputat ai celei mai puternice miliţii arabe din zonă, Luptătorii Sfinţi din Iudeea. Muftiul însuşi coresponda cu el prin intermediarii lui de la Ierusalim. Când se va constitui noua Palestină Arabă, era evident că Izzat Ib'n Moussa va fi unul din oamenii de bază.

În afară de Izzat însuşi, mai erau încă cinci membri, toţi fedayeeni de încredere, cu excepţia unuia. Noul recrut era un copil. Nu avea barbă şi stătea hotărât, cu picioarele încrucişate. Îşi dădea seama că îl priveau cu toţii, deşi păreau atenţi la Izzat.

— Am nişte veşti din oraş, spunea Izzat. Ieri, pe Strada HaShalshelet, la marginea Cartierului Evreiesc, două tinere arăboaice se întorceau acasă de la piaţă. Deşi erau îmbrăcate modest, au fost atacate de câţiva tineri evrei! Au fost bătute şi violate de mai multe ori.

— Evrei împuţiţi!

— Va trebui să-i învăţăm minte.

— Britanicii n-au intervenit?

— Nu, au stat deoparte, au privit şi s-au distrat ca de obicei, spuse Izzat. Dacă vrem să trăim în pace în Palestina, trebuie să ne bazăm pe curajul şi forţa noastră, aşa cum ne-a ordonat Muftiul.

— Allah să-l binecuvânteze, răsună vocea lui Tareq.

Bătu din palme şi una din fetele lui se desprinse dintr-un colţ al camerei şi-i înmână un dreptunghi împăturit. Apoi se retrase din nou.

Izzat desfăşură hârtia şi o întinse pe covorul din piele de capră dintre ei. Era o hartă a Oraşului Vechi.

— Luptătorii Sfinţi din Iudeea vor răzbuna această crimă şi le vor da o lecţie acestor evrei ticăloşi.

— Allah să ne ajute!

Izzat puse degetul pe hartă.

— Pentru această misiune o să luăm Hillman-ul lui Tareq şi o să ne ducem în oraş pe Şoseaua Jaffa. Santinelele britanice de la punctele de control vor fi înştiinţate, aşa că n-o să verifice.

— Tu nu vii cu noi?

— Nu, de data aceasta, zise Izzat.

Îi însoţea foarte rar în misiunile lor; dar nu-i cerea nimeni socoteală. Autoritatea lui era de nediscutat.

— Veţi trece prin Piaţa Allenby şi veţi coti pe Bulevardul Mamillah. Ţinta voastră va fi noul Centru Comercial Evreiesc, vizavi de Poarta Jaffa. Acolo veţi trage în mulţime, dar aveţi grijă să nu răniţi vreun arab. Între timp, unul din voi va lua grenada şi o va arunca în brutăria de aici. Veţi ieşi din nou pe Bulevardul Mamillah şi o veţi lui spre Ierusalimul de Est.

— Cine va arunca grenada?

Toate privirile se întoarseră spre băiatul din mijlocul lor.

— Cred că este timpul ca tânărul Ali Hass'an să devină un adevărat fedayeen.

Ali nu clipi.

— N-o să vă dezamăgesc, spuse el.

Oraşul Vechi.

Femeia arabă ezită şi o luă grăbită pe aleea, de lângă Fabrica de Ulei de Măsline Hass'an. Ce caut eu aici? Se gândi Sarah. Sunt o târfă pentru bărbatul meu şi o trădătoare pentru oamenii mei. Ce-o să se întâmple dacă voi fi prinsă? Cei din Haganah te vor repudia. Iar tatăl tău te va scuipa drept în faţă.

Dar nu mai stăpânea jocul pe care-l pusese în mişcare şi dorul o aducea întotdeauna înapoi, de fiecare dată. Câteodată nu se vedeau săptămâni în şir, dar Sarah nu ştia când era mai sigur să vină. De multe ori venise şi nu-l găsise pe Rishou, iar dezamăgirea pe care o resimţise fusese ca o durere fizică.

Stabiliseră un semnal de comun acord. Va sta la vitrina magazinului şi când el o s-o vadă, ea îşi va ridica mâna dreaptă să-şi potrivească vălul şi apoi va dispărea. Rishou le va da instrucţiuni muncitorilor să continue lucrul şi după aceea va urca la etaj, unde se vor dezmierda pe tăcute.

De fiecare dată când venea, îşi promitea că va fi ultima. Devenise cea mai devoratoare dorinţă a ei şi cea mai cumplită groază.

Se aşeză pe saltea, îmbrăcată doar într-o cămaşă kaki de bumbac, în timp ce el stătea gol sub cearşaf. O farfurie de lemn cu felafel47 rece se odihnea pe pieptul lui. Sarah luă unul, îl înmuie în suc şi i-l băgă în gură. Pe urmă, alese unul şi pentru ea.

Bărbatul îi zâmbi.

— Ce s-ar face un biet culegător de mere fără un prânz bun care să-l menţină în putere?

— Atunci mănâncă. În după-amiaza aceasta vei avea mult de recoltat.

Îşi trecu degetul prin buclele negre de pe pieptul lui şi-i pieri buna dispoziţie.

— Soţia ta ştie despre noi, Rishou?

— Nu, nu ne putem permite să afle cineva despre legătura noastră.

— Dar bănuieşte, mai mult ca sigur.

Ridică din umeri.

— Femeile arabe sunt obişnuite ca bărbaţii lor să aibă amante. Atâta timp cât nu cheltuiesc prea mulţi bani cu ele, nu le deranjează.

— Dacă aş şti că iubeşti pe altcineva, aş vrea s-o omor.

— La noi este altfel. Vezi, tatăl meu a trăit o dată cu o femeie albă la Ierusalim. Era rusoaică. Nu aveam decât zece sau unsprezece ani pe atunci, dar îmi amintesc că tot satul vorbea despre asta. Până şi mama se lăuda la fântână. Îi dădea o aură deosebită şi o făcea să pară importantă. Iată deci cum gândesc femeile noastre.

— Înseamnă că te deranjează că sunt evreică.

Rishou zâmbi.

— Da; dacă m-ai iubi cu adevărat, te-ai converti. Părinţii tăi au fost ruşi. Dacă te-ai face creştină, ar fi pur şi simplu perfect.

Îi dădu o palmă în glumă.

Bărbatul îşi îndreptă privirile spre grămada de haine din colţul camerei.

— De ce vii mereu înarmată?

— Care evreică s-ar aventura altfel într-un cartier arab? Trebuie să mă apăr.

— Dar porţi văl şi abbayah. Ce pericol crezi că te pândeşte?

Da, însă fetele din Haganah umblă întotdeauna înarmate.

— Mă simt mai în siguranţă.

Ridică din umeri.

Oare bănuieşte ceva? Se întrebă ea. Şi care ar fi diferenţa pentru el dacă ar afla? Luă alt felafel şi i-l puse între buze.

— Crezi că ar fi prudent să vin aici fără văl? Murmură ea.

— Cine ar putea spune? Depinde de britanici. Au făcut un târg în 1939 şi luptele au încetat. Probabil că or să cadă din nou la învoială. Se pricep la astfel de lucruri.

Sarah se întrebă dacă britanicilor le mai ardea de aşa ceva acum. Cu câteva luni în urmă, membrii organizaţiei Irgun le bombardaseră cartierul general de la Hotelul Regele David şi aruncaseră în aer întreaga aripă a clădirii. Muriseră nouăzeci de soldaţi britanici şi lucrători guvernamentali.

— Ce-ar fi să facă un târg doar cu noi? Zise Sarah. Atunci va trebui să lupţi din nou împotriva lor.

— Nu eu, n-au decât să lupte Muftiul şi Înaltul său Comitet Arab dacă poftesc. Eu sunt doar un umil comerciant.

— Dar ce-ai face dacă ar izbucni într-adevăr un război?

— L-aş aclama pe Muftiu şi te-aş ascunde aici la birou până s-ar termina totul.

— Poate m-ai putea ascunde la Rab'allah.

— Nu cred, îi răspunse el pe un ton sardonic.

— Cum mai arată Rab'allahul?

— S-a schimbat, Sarah. Oamenii poartă haine vestice şi vor să-şi cumpere radiouri, maşini şi ceasuri de mână. Cei tineri vorbesc despre o Palestină Arabă, în timp ce încearcă să transforme micul nostru sat într-o adevărată Americă.

Oftă.

— Mă îngrijorează băieţii mei.

— Povesteşte-mi despre ei!

— Ali este cel mai mare. Este un băiat bun, înalt şi puternic, iute din fire. Nu vrea decât să aibă propria lui armă. În asta constă forţa lui. Şi nenorocirea lui. Apoi, mai este şi Rahman. El nu vorbeşte prea mult. Învaţă bine şi ştie Coranul. Nu este un luptător ca fratele său, dar judecă bine.

— Îi urăsc amândoi pe evrei, nu-i aşa?

Se întunecă brusc la faţă.

— Dacă asta este părerea ta, atunci de ce mai vii aici?

— Dar de unde ştii ce gândesc fiii tăi?

— Doar sunt fiii mei. Gândesc ce le spun eu să gândească.

Îşi aminti de Isaac.

— Poate.

— Ai promis să nu vorbim de politică. Aşa că ai încălcat înţelegerea.

Sarah nu-i răspunse. Îşi aminti de bombardamentul din Oraşul Vechi din ziua aceea; cadavrele sângerânde împrăştiate pe caldarâmul Străzii David.

— Promite-mi un singur lucru, zise ea în cele din urmă.

— Ce?

— Promite-mi că indiferent ce-o să se întâmple, chiar dacă toată Palestina va fi în flăcări, chiar dacă vom fi înconjuraţi numai de ură. Promite-mi că noi doi ne vom iubi veşnic.

Bărbatul se lumină la faţă. Ochii lui negri şi umezi o priveau blând.

— Îţi promit, zise el şi puse farfuria de-o parte.

— Nu-mi mai este foame.

O mică picătură de transpiraţie i se scursese între sâni. Rishou o luă cu degetul arătător şi o puse pe limbă.

— Aceasta este mâncarea cu care mi-ar place să mă hrănesc.

Femeia râse şi îşi scoase cămaşa. Rishou dădu cearşaful la o parte şi o lăsă să se urce peste el.

Sarona.

Vila se afla printre pini, în vechea colonie germană din Sarona. Majid îşi parcă Fiat-ul la umbra curţii şi descuie uşa cu cheia. Era răcoare pe holul pardosit cu gresie. Pereţii văruiţi în alb şi tavanul erau din piatră rece la pipăit, în ciuda căldurii de afară. Se opri în capul scărilor.

— Ilse!

— Tu eşti, Hassim?

Majid se strâmbă. Ştia că mai avea şi alţi clienţi, dar nu-i plăcea să se gândească la asta. Candoarea ei îl enerva.

— Nu, sunt Majid – bombăni el.

Dar ea apăru în capul scărilor şi el uită imediat de supărarea lui. Simţi senzaţia familiară din piept şi gât când o văzu. Avea păr blond, platinat, şi o piele imposibil de albă, albă ca marmora. Atât de diferită de femeile arabe pe care le cunoscuse.

Se aplecă peste balustradă, îmbrăcată într-un halat de mătase violetă. Îşi ridică mâna să-şi pipăie părul lung, răvăşit.

— Nu te aşteptam, dragul meu. Nici măcar nu sunt pregătită.

Majid răguşise.

— Te iau aşa cum eşti.

Îi zâmbi; dinţii de sus erau uşor ieşiţi în faţă. Îi dădeau un aspect uşor copilăresc care-l scotea din minţi.

— Urcă, dragul meu. Vin într-un minut.

Bărbatul alergă pe scări, spre dormitorul ei. Auzi apa curgând în baia alăturată. Se aşeză pe pat şi începu să-şi scoată lucrurile. Draga de Ilse. Frumoasa Ilse.

Costisitoarea Ilse.

Dar merită. Un om ca el putea să-şi permită câteva vicii, iar dintre toate viciile din care gustase, ea era pe departe cea mai coaptă, cea mai delicioasă. Spusese că acolo de unde venise răbdase de foame. Era violată aproape zilnic de ruşi.

Înainte să vină ruşii, îi povestise ea, fusese fată cuminte. Virgină. Practica de nevoie această meserie. Dar era o fată bună.

Patul domina camera, o mobilă uriaşă din stejar, cu sculpturi şi cuvertură roz. Se aruncă gol pe salteaua moale şi îşi puse mâinile sub cap. Se uită prin cameră. De pereţi atârnau câteva tablouri, în special nuduri, iar pe noptieră tronau statuete de lemn înfăţişând diverse poziţii de amor. Două oglinzi mari erau îndreptate spre pat.

Dar fusese virgină înainte să vină ruşii.

Începu să se maseze ca să aibă cu ce să se mândrească. Îi plăcea s-o vadă minunându-se de membrul lui uriaş. Ştia că spunea asta tuturor clienţilor ei.

— Nu suporta să se considere şi el în această categorie – dar spera că, cel puţin în cazul lui, nu minţea.

Pentru azi, alesese o cămăşuţă neagră şi ciorapi franţuzeşti. Sutienul îi accentua sânii mari şi pufoşi. Un bărbat ar fi putut să se piardă în valea aceea, fără să-şi mai găsească drumul de întoarcere. Fie că aleea spre Paradis să fie la fel de caldă şi unduitoare!

— Mein Gott, murmură ea. Dar eşti cu adevărat uriaş!

— Hai, spune-o din nou, o îndemnă el. Să audă toată Palestina.

Îl masă cu ulei cald, îngenunchind deasupra lui, aşa încât sânii ei de marmoră fremătau la câţiva centimetri de faţa lui. Ar fi putut oricând să-l sufoce cu ei.

Închise ochii şi-o lăsă să-l alinte, încercând să-şi alunge senzaţia neplăcută care-l urmărise toată ziua. Încercă să uite că mâine trebuia să-l întâlnească pe maiorul englez Chisholm. Încercă să uite că va contribui la măcelărirea altor evrei în Centrul Comercial. Unii vor fi femei şi copii.

— Ce s-a întâmplat? Îi şopti Ilse.

Bărbatul deschise ochii şi observă spre oroarea lui că îşi pierduse erecţia.

— Relaxează-te! Las-o pe Ilse să aibă grijă de tine!

Fata izbucni în râs şi deschise gura în formă de O.

Majid gemu de plăcere când îl încercui.

Trebuie doar să simţi! Îşi spuse el. Încearcă să nu te gândeşti ce se va întâmpla dacă evreii aceia împuţiţi vor declanşa războiul în Palestina. Încearcă să nu te gândeşti ce se va alege de afacerile tale. Ar putea pierde Compania de Ulei de Măsline. Sau, un ticălos idiot – ca Izzat – i-ar putea folosi taxiul ca să arunce bombe şi cei din Haganah l-ar ciurui mai mult ca sigur şi atunci cine o să-i cumpere altul nou?

Allah să mă ajute în durerea mea! Încearcă să nu te gândeşti la Izzat! Încearcă să nu te gândeşti ce i-ar face el bărbatului cu cel mai mare membru din întreaga Palestină dacă ar afla că este informatorul celor din Haganah. Dar cum altfel şi-ar fi putut permite luxul acestei guriţe dulci şi sâni calzi de marmoră albă?