Colin Falconer

— Şi înainte cum te chema?

— Mandelbaum. De ce?

Mai bine ţi-ai ţine gura, se gândi Asher. S-a întâmplat ceva. N-am chef de conversaţie. Pentru numele lui Dumnezeu, dacă apare vreun soldat, s-a terminat cu noi!

Netanel încremeni în loc, palid la faţă, privind fix pinii dinaintea lui.

— Dacă Talbot nu apare mai repede cu dosarul acela, zise Asher, o să mă duc eu să-l iau.

— Voiam să păstrez secretul, spunea Chandler.

Imposibil, se gândi Talbot.

— Dar o să-ţi mărturisesc totuşi. Se pare că numele meu a fost propus pentru medaliile acordate de Anul Nou.

— Ah, dar acestea sunt nişte veşti minunate!

Nouă şi douăzeci şi două de minute. Te rog, te rog, încetează!

— Nu-i aşa? Este ca un KCMG. Patruzeci de ani de serviciu şi aşa mai departe. Margery ar fi fost mândră.

Nu Margery – îşi spuse Talbot. Doamne, nu-l lăsa să vorbească din nou despre Margery!

— Toţi vom fi mândri, domnule.

— Îţi mulţumesc, Talbot. Pot să mă bazez pe tine să păstrezi secretul?

Cu alte cuvinte pot să mă bazez pe tine că o să răspândeşti vestea ca să mă împăunez şi eu de glorie înainte să plec? Sigur, pot să fac asta pentru tine, bătrâne. Dar cred că aş putea să pregătesc terenul într-un fel destul de pervers, dacă o să-mi dai şansa.

— N-o să-i spun nimănui, îi promise Talbot şi se ridică de pe scaun.

Chandler pricepu gestul lui. Când se sculă în picioare, dădu fără să vrea peste servietă.

— Ai treabă?

— Doar câteva dosare.

— Atunci te las să te ocupi de ele.

Când plecă, Talbot se uită la ceas. Nouă şi douăzeci şi şase de minute. Doamne Sfinte! Luă valiza şi ieşi.

Asher ezita cu mâna pe cheia de la motor.

— S-a întâmplat ceva.

Când îi răspunse, vocea lui Netanel suna ciudat de detaşată.

— Nu putem pleca, Ash. Fie ieşim cu dosarele, fie ne scot de aici între patru scânduri. Asta este.

— Netya, ţie îţi curge prin vine apă îngheţată!

— Este greu să mori prima dată. Pe urmă te obişnuieşti.

Asher nu mai avu timp să întrebe ce voia să spună. Uşa laterală se deschise şi apăru un bărbat înalt, palid, într-un costum dungat. Netanel sări din jeep să-l întâmpine. Îl salută.

— Locotenentul Brian Jenkins, domnule.

— Ai grijă de ele, spuse Talbot.

Îi înmâna o servietă grea.

— Doresc să fie înapoiate la cinci treizeci cel târziu.

— Da, domnule, spuse Netanel şi salută din nou.

Apoi sări la loc în jeep, cu valiza pe genunchi.

Talbot îi urmări dispărând pe alee, cu anvelopele scrâşnind pe pietriş.

Kibuţul Kfar Herzl.

În zilele calde şi însorite, rufele kibuţului fluturau în vânt. Dar azi nu fluturau rufe. În schimb, prăjinile de lemn susţineau mii de negative fotografice.

Sarah stătea pe veranda spălătoriei şi le privea. Baia din spatele ei – la fel ca şi şcoala şi holul – fuseseră ocupate în ziua aceea de Haganah. Ieri, fotografii specialişti ai Shai aduseseră aparatele de fotografiat, substanţele chimice şi recipientele pentru developat. Yaakov Landauer le pusese la dispoziţie cincisprezece kibuţnici.

De îndată ce Asher şi Netanel sosiseră cu captura lor, grupul intrase în acţiune.

Cei doi oameni, îmbrăcaţi în uniformele lor britanice, se aşezară la masa de pe verandă să fumeze. Când apăru Sarah, Asher se ridică în picioare.

— Ai câteva poze pentru albumul de familie? Zise el.

— Nici nu vă daţi seama ce aţi adus în servietă! Spuse Sarah.

— Pune-mă la încercare!

— Sunt toate informaţiile pe care le deţin englezii despre noi – Haganah, Palmaci, Stern şi Irgun Zvai Leumi. Mii de nume în ordine alfabetică. Vârstă, adresă, ocupaţie, chiar şi poziţia în cadrul organizaţiei. Au mult mai mult decât ne-am imaginat. Mult mai mult! Tu apari la litera L – Liability46!

Apoi deveni din nou serioasă.

— Ar putea să ne distrugă. Deţin date despre structura noastră internă, despre dezvoltarea Palmacinicilor, arme, totul. Dacă vor să ne distrugă, o pot face.

— Şi care sunt veştile bune?

— Acestea sunt veştile bune.

Începu să vorbească în şoaptă.

— Am găsit, de asemenea, un plic mare alb, sigilat cu ceară roşie, purtând ştampila oficială a guvernului britanic. Era contrasemnat de Sir Alan Cunnigham şi de secretarul şef al guvernului. Credem că nimeni nu i-a mai văzut conţinutul până azi.

— Mă faci curios.

— Sunt patrusprezece pagini tipărite – un ordin operaţional pentru armată. Numele de cod al operaţiunii este Broadside. Scopul – distrugerea Haganah.

Asher rămase tăcut. Urmărea kibuţnicii care roboteau de zor să întindă negativele.

— Sunt hărţi ale Ierusalimului, Tel Avivului şi Haifei, indicând casele comandanţilor noştri. Sunt, de asemenea, hărţi ale kibuţurilor arătând posibile depozite de armament. Nu există nici o îndoială. Hitler vrea să ne distrugă.

— Când este planificată această operaţiune?

— De îndată ce Cunningham primeşte parola de la Whitehall, va ordona trecerea imediată la acţiune. Ordinul precizează apoi operaţiuni militare îndreptate împotriva a patruzeci şi nouă de oraşe şi aşezări separate, folosind maşini blindate şi infanterie. Autorizează, de asemenea, RAF şi artileria să tragă în caz de rezistenţă.

— Doamne Sfinte! Când?

— Ordinele operaţionale datează din 16 aprilie. Deci acum două luni. Ordinul de atac poate veni oricând.

— M-a apucat durerea de picior. Putem să stăm jos, undeva?

Sarah se uită la Netanel.

— Toate acestea trebuie să rămână între noi – zise ea şi se îndreptă spre capătul verandei.

Asher se aşeză pe balustradă.

— Şi acum ce-o să se întâmple?

— Întrebă Asher.

— Am trimis un raport preliminar la Casa Roşie din Tel Aviv. Toţi cei incluşi pe listă vor trebui să se mute imediat. Avem nevoie de noi centre de comandă în toate oraşele principale şi trebuie să dislocăm depozitele de armament în alte kibuţuri. De exemplu, am verificat informaţiile deţinute de britanici în privinţa Kibuţului Kfar Herzl. Ştiu exact unde se află armele.

— Cum au obţinut toate aceste date?

— Serviciul Britanic de Spionaj acţionează în Palestina de treizeci de ani sau poate că avem o scurgere de informaţii la nivel înalt. Dar cel mai important este să facem mutările necesare înainte ca Bevin şi Macii Roşii să ne dea şah mat.

— Îţi mulţumim, Henry Talbot!

— Da. Poate că nu seamănă cu Moise, dar gentlemanul nostru englez a despărţit, într-adevăr, apele mării pentru noi. Ne-a arătat calea de ieşire.

Dealul Sfatului Rău.

Henry Talbot stătea la fereastra biroului său şi se uita spre Ierusalim. Era târziu, după-amiază, şi oraşul plutea în pâclă, ca o insulă ridicată din ceaţă. Soarele ardea pe domul aurit, construit, se spune, pentru a comemora locul unde Mohamed călărise spre cer pe calul său El-Bureq. Turnurile yeshivoth-ului se ridicau din vechiul cartier evreiesc, unde oamenii numiţi „Cei uitaţi de Dumnezeu” păstraseră credinţa încă din vremea diasporei. Biserica Sfântului Mormânt, înălţată pe Golgota, locul răstignirii lui Christos, se pierdea în pâclă. Atâtea religii se băteau pentru supremaţie acolo jos; ce istorie plină de ură!

Bărbaţii aveau nevoie de religie – se gândi Talbot – nu ca să-i înveţe să iubească, ci ca să aibă o justificare pentru crimele lor. Dacă n-ar fi existat nici Christos, nici Mohamed, ar fi trebuit să inventeze unul.

Sau poate exact asta şi făcuseră.

Dacă diavolul ar avea nevoie de o deghizare, atunci s-ar numi Dumnezeu. Sub această deghizare aruncase catolicii împotriva protestanţilor, sarazinii contra cruciaţilor şi acum arabii împotriva evreilor.

Muezinul din minaretul înalt al Moscheei Al-Aqsa începu să strige spre Asr pentru ruga de seară. Cântecul său răsuna deasupra văii Kidron şi a Muntelui Măslinilor.

Talbot se uită la ceas. Dacă nu-i înapoiau servieta până la cinci şi jumătate, se terminase cu ei.

Poate că se terminase oricum.

Dealurile iudaice, lângă Al-Naqb.

Netanel ţinea servieta între genunchi, în timp ce jeepul înainta pe drumul străjuit de pini. Pereţii abrupţi ai văii îi înconjurau, aruncând umbre întunecate pe şosea. Zumzetul motorului răsuna între pereţii defileului. Lui Asher nu-i plăcea această linişte.

— Tu ce-ţi doreşti, Netanel? Îl întrebă Asher.

Netanel ridică din umeri, dar nu-i răspunse.

— Haide, la ce visezi? Fiecare om are un vis!

— Oare? Al tău care este?

— Vreau să ridic un nou kibuţ în Negev. Vreau să-l construiesc din nimic, aşa cum a făcut Yaakov La Kfar Herzl. Vreau să creez o oază în deşert. Asta vreau să fac când se va termina totul.

— Crezi că se va termina vreodată?

— Da. Într-o zi!

Se uită la Netanel. Fusese şi mai tăcut şi retras de la ultima lor conversaţie despre Buna. Poate – se gândi el – îi deşteptase prea multe amintiri dureroase.

Deşi mai erau câteva ore până la asfinţit, pereţii defileului făceau să se întunece devreme. Pinii erau negri şi duşmănoşi şi se făcuse deodată rece.

— Eşti un cal întunecat, Netya, n-o să te înţeleg niciodată.

Asher auzi o răpăitură ca un plesnet de bici şi simţi curentul răcoros când glontele trecu pe lângă el. Distinse un clang-clang când gloanţele se înfipseră în jeep. Apăsă pe frână.

— Ieşi afară! Îi strigă lui Netanel.

Îl apucă de cămaşă şi-l trase pe poteca de lângă drum. Se întinseră pe burtă, în praf, să asculte.

— Unde sunt? Şopti Netanel.

— Nu ştiu!

Asher duse mâna la curea. Singurele arme pe care le aveau erau două pistoale britanice Webley. Foloseau doar într-un atac de aproape.

Un glonte ricoşă în noroi, la câţiva centimetri de faţa lui. Scoase un strigăt când fragmente de piatră îi biciuită obrazul.

— Copacii! Zbieră Netanel.

Îl ridică în picioare pe Asher şi se îndreptară în zigzag spre crângul de pini. Răsunară încă două împuşcături în timp ce fugeau.

Se aruncară cu faţa-n mocirlă, gâfâind. Linişte, cu excepţia bâzâitului ţânţarilor.

— Te simţi bine? Îi şopti Netanel.

Asher îşi duse mâna la faţă. Era plină de sânge. Nu vedea decât cu un singur ochi.

— Nu ştiu.

Netanel îi şterse sângele cu mâneca şi-i examină rana.

— Ai o tăietură deasupra pleoapei drepte şi alta pe frunte. Probabil, din cauza fragmentelor de piatră.

— Am, de asemenea, şi o mulţime de muşcături de ţânţari.

Asher se întoarse.

— Unde sunt ticăloşii?

Se trase după trunchiul unui copac şi cercetă şoseaua. Netanel se aşeză la cinci yarzi depărtare de el, cu revolverul sprijinit de braţ.

— Uite-i!

O umbră se strecură în jos, pe deal, înspre jeep. Încă o mişcare la stânga şi o mică avalanşă de pietre.

— Îi ciuruiesc pe ticăloşii ăştia – îi şopti Netanel.

— Aşteaptă până se apropie. Nu avem decât zece gloanţe. Hai să vedem mai întâi câţi sunt.

O figură se adăposti în spatele jeepului. Asher se ghemui în umbră. Omul părea îmbrăcat complet în negru. Nu semăna cu un arab.

Dar, dacă nu era arab, atunci ce era?

— Ai văzut?

— Murmură el.

— Doamne Sfinte! Exclamă Netanel.

Auziră şoapte undeva la stânga. Cuvintele pluteau duse de briza nopţii.

Vorbeau în ebraică.

Asher se ridică şi intona versurile celei mai sacre rugăciuni ale religiei sale.

— Shma Yisrael, Adonai Eloheinu, Adonai Ehaaaaaad!

Lungi ultima silabă, conform obiceiului, imitând ultima suflare a lui Ben Joseph Akiba, ucis de romani.

— O, Israel, Domnul Dumnezeu, Dumnezeu este Unul.

Vocea a răsunat în jur şi apoi a urmat o linişte deplină.

— Cine sunteţi? Strigă o voce în cele din urmă.

— Haganah! Dar voi? Irgun, Stern, ce anume?

Auzi pe cineva înjurând.

Asher se ridică, străbătând luminişul şi escaladă poteca uscată spre şosea. Un bărbat cu păr negru, rar şi cu ochelari se sprijinea de jeep, cu o mitralieră Sten în braţe. Purta pulover şi pantaloni negri.

— Sunt Asher Ben-Zion.

— Moshe Meodovnik.

— Irgun?

Meodovnik încuviinţă din cap.

— V-am luat drept soldaţi britanici.

Asher îl ignoră şi examină jeepul. Era ciuruit de gloanţe şi avea radiatorul spart. Apa se scurgea pe drum, ridicând un nor alburiu de abur. Asher urlă de furie şi dădu cu piciorul în cauciucuri.

— Păcat. Era un vehicul bun – zise Meodovnik.

— Îţi dai seama ce-ai făcut?

— A fost o greşeală. Se mai întâmplă.

Netanel îl urmase pe Asher.

— Ia-o uşor, Ash îi spuse el.

Acum apăruseră şi ceilalţi din banda Irgun. Erau în majoritate yemeniţi, remarcă Asher. Ţărani şi fanatici.

Asher îl lovi pe Meodovnik cu pumnul drept direct în bărbie şi-l trânti pe drum. Rămase acolo timp de câteva secunde, uluit, şi apoi întinse mâna după arma care se rostogolise lângă el. Dar, înainte să ajungă la ea, Netanel îi pusese deja revolverul la tâmplă.

— De ce nu vrei să ne liniştim?

— Sabra ticălos ce eşti, şuieră Meodovnik.

Ceilalţi soldaţi Irgun îşi îndreptaseră armele spre Asher. Nu se clintea nimeni.

Netanel trase piedica revolverului.

— Hai să spunem mai bine că a fost o zi proastă pentru toţi, şopti el în urechea lui Irguni.

Meodovnik ridică mâinile.

— Da. Să nu uităm că ne aflăm de aceeaşi parte a baricadei.

Îi zâmbi lui Asher, dar avea ochii plini de ură.

Netanel îşi coborî revolverul.

Meodovnik se ridică încet.

— Dacă ne-aţi fi informat în legătură cu operaţiunile voastre, nu s-ar fi întâmplat aşa ceva, îi spuse el lui Asher.

Apoi se întoarse, urmat de ceilalţi.

— Şi cum o să ajungem la Ierusalim? Strigă Asher după el.

— Încercaţi s-o luaţi pe jos.

Asher se uită la Netanel care-şi întinsese braţele într-un gest de resemnare. Asher se ridică pe capota jeepului şi îşi luă capul în mâini. Bietul Henry Talbot.

Dealul Sfatului Rău.

Talbot se uită la ceas. Şase şi zece minute. Contemplă aleea care ducea la poarta principală, observând cum se alungeau umbrele. Se simţea ciudat de calm; sau poate că îl epuizase tensiunea nervoasă. Ziua i se păruse cât un secol, o sută de ani de agitaţie, cu atenţia fixată pe trecerea inexorabilă a timpului, marcată de limbile ceasului.

Şi în cele din urmă, nu fusese salvat.

Se deschise uşa şi apăru Chandler.

— Mai eşti aici, Henry? Ştii, este timpul să te duci acasă.

— Mai am ceva de rezolvat.

Chandler încuviinţă din cap.

— Vrei să treci mâine-seară pe la mine, cu Elizabeth, să bem ceva? Am invitat şi familia Rogerson.

— Da, cu plăcere, zise Talbot automat. La ce oră?

— Pe la opt. Este bine?

— O s-o anunţ pe Elizabeth.

Se închise uşa. Talbot se întoarse la fereastră. Cei din Haganah îl trădaseră. Of, Doamne! Ce-o să mă fac acum?

Oraşul Nou.

Pe Marie o dureau ochii de oboseală. Se uită la ceas. Aproape două dimineaţa; lucra de peste şaptesprezece ore. Micuţul birou era înghesuit şi plin de fum de ţigară, iar unicul bec nu dădea suficientă lumină. Cineva îi adusese o cană cu cafea, dar era prea obosită s-o bea. Tastatura maşinii de scris plutea dinaintea ei.

Când termin – îşi spuse ea – o să mă duc acasă şi o să dorm două zile.

Directorul Histadruth-ului îşi pusese întregul personal la dispoziţia Haganah-ului în dimineaţa ceea. Aveau de bătut la maşină liste cu nume şi adrese, copiate de pe negative fotografice. Membrii Haganah, presupunea Marie. Fiecare dactilografă avea o oglindă, ca să poată citi negativele. Era groaznic şi pentru ochi, şi pentru nervi.

Marie se apucă de ultimul set de negative. Îi era din ce în ce mai greu să se concentreze, imposibil să baţi la maşină aşa de repede, fără să faci vreo greşeală.

RONSKI, Shlomo.

Vârsta:

Adresa:

Strada HaHavazelet, nr. 16

Ierusalim.

Oraşul Nou.

Rezervă Haganah.

ROSEN, Michael.

Vârsta:

Adresa:

Apartament 8

Str. Ben Yehuda, nr. 120

Tel Aviv.

Membru Stern.

ROSENBERG, Netanel.

Vârsta:

Adresa:

Apartament 6D.

Strada HaNasi nr. 213

Rehavia.

Palmach: comandant de pluton.

ROSENTHAL, David.

Marie se opri şi se uită la ce dactilografiase.

Netanel.

Îşi aminti de ultima oară când îl văzuse la Casa din Pădure, când îi dăruise Steaua lui David din argint.

Netanel.

Până la urmă îl regăsise.

Talbieh.

Soarele se ridica deasupra oraşului, alungând umbrele asupra Muntelui Măslinilor. Vocea muezinului răsuna pretutindeni din minaretul Al-Aqsa.

Allahu Akbar, la illaha Allah, Alsalat Khayr min alnaum!

Dumnezeu este cel mai mare, nu există alt Dumnezeu decât Dumnezeu, iar rugăciunea este mai bună decât somnul!

Pentru cei care pot dormi, se gândi Talbot.

Asculta cum se trezesc cei din gospodărie; clinchetul tacâmurilor în sufragerie, hârşâitul măturii în curte, mirosul cafelei prăjite în bucătărie. Ritualul zilnic pe care-l ignorase întotdeauna îi părea preţios în acest unic moment singuratic.

Boarea fetidă a hamsiin-ului care sufla dinspre deşert învolbura frunzele smochinului.

— Încă o zi fierbinte, ar fi spus Chandler.

Apoi auzi un sunet neaşteptat; scrâşnetul unui vehicul oprit în faţa casei; paşi prin curtea pavată, ceva aruncat în uşă. Apoi paşi care se retrăgeau şi uruitul unui motor.

Peste câteva minute, apăru Moussa cu o servietă.

— Cineva a lăsat asta la uşa din faţă, effendi Talbot.

— Mulţumesc, Moussa, zise Talbot.

Luă servieta şi o deschise. Pe deasupra dosarelor găsi un plic pe care scria „TALBOT”, cu litere roşii de tipar. Îl desfăcu.

Înăuntru era o carte poştală care-l înfăţişa pe el şi pe Majid. De ea era prins negativul şi o notiţă scrisă de mână: „Ne pare rău”.

— Şi mie la fel, zise Talbot cu voce tare.

Rupse fotografia şi negativul în bucăţele mici şi se duse spre uşile duble, care dădeau în curte. Aruncă bucăţile în aer, lăsându-le să plutească, purtate de hamsiin.

Rehavia

— Moshe Meodovnik, zise Sarah. Este un emigrant rus care a venit aici cu familia în 1928. Profesor de matematică şi de multe alte lucruri. A fost arestat de britanici în 1938, pentru port ilegal de arme de foc şi a fost condamnat la cinci ani închisoare. În 1941 i s-a oferit posibilitatea să-şi execute sentinţa sau să lupte în Brigada Evreiască. S-a remarcat în bătăliile din Africa de Nord şi Italia. După război, l-am invitat să se alăture trupelor Haganah, în calitate de comandant regional. A preferat însă organizaţia Irgun Zvai Leumi.

— N-am fi putut să-i anunţăm?

— Nu colaborăm niciodată cu Irgun. Oficial i-am repudiat.

Ibricul fluieră în bucătărie.

— Mai vrei cafea?

Se ridică şi se duse în bucătărie. Asher termină de mâncat ouăle, se şterse la gură cu şerveţelul şi-l aruncă pe masă dezgustat. Bandele Irgun şi Stern erau ca nişte copii bastarzi pentru Haganah – radicali şi exageraţi, periculoşi pentru toţi, inclusiv pentru Haganah.

— Şi acum ce-o să se întâmple?

— Până la noapte, fiecare comandant regional va avea câte o copie după acest dosar. Avem chiar copii după dosarele Irgun şi Stern. Acum sunt de partea noastră.

— Oare.?

— Într-o săptămână, toate informaţiile pe care le au britanicii despre noi vor fi inutile. Cât despre noi, ar fi mai bine să ne facem bagajele şi să plecăm de aici chiar azi.

— Şi cu Talbot ce-o să se întâmple?

Sarah nu-i răspunse. Asher se scărpină sub plasturele de pe ochi şi de pe frunte. Căldura îl enerva.

Sarah se întoarse cu o cană de cafea proaspătă.

— Probabil că o să-şi petreacă restul zilelor în închisoare. Şi va trebui să-mi mulţumească mie pentru asta.

— Nu este vina ta. De fapt, nu este vina nimănui. Ba nu, singurul vinovat este Meodovnik!

— Nu ajută la nimic să ştim asta!

— Uite, Sarah.

— Bun, o să-mi smulg părul şi o să-mi pun cenuşă-n cap. Dacă ar fi s-o iau de la început, aş proceda la fel. Sper că nu se aşteaptă nimeni să fiu mândră pentru asta.

Turnă cafea.

— Acţiunea aceasta a salvat Haganah.

— Dacă am fi înapoiat servieta la timp, l-am fi salvat şi pe Henry Talbot.

Îi acoperi mâna cu a lui.

— Îmi pare rău.

Avea lacrimi în ochi.

— Este foarte ciudat, dar începuse să-mi placă. Părea un om blând şi degaja un umor macabru. Mă simt vinovată.

Băură cafeaua în linişte. Simţ al umorului, se gândi Asher cu tristeţe. Ei bine, bietul de el, o să aibă mare nevoie de această trăsătură de caracter.

Dealul Sfatului Rău.

Henry Talbot ajunse la Reşedinţă la ora opt. Maşina lui Chandler era trasă deja la intrare. Moussa îl duse până în dreptul scării şi Talbot coborî cu servieta strânsă în mâna dreaptă. Intră înăuntru.

Poate că mai avea o şansă.

Urcă scările de marmură până la al doilea etaj şi se îndreptă spre biroul sergentului.

— Talbot!

Se întoarse. Era Chandler.

— Bună dimineaţa, domnule. Pare o zi fierbinte.

Chandler era negru la faţă şi plin de sudoare. Ţinea în mână o uriaşă batistă albă. Străbătea repede coridorul, urmat de doi soldaţi îmbrăcaţi în uniforma regimentului Royal Suffolks.

— Talbot.

Chandler stătea acolo; mărul lui Adam îi ieşea în evidenţă.

— Am vorbit cu Elizabeth, spuse Talbot foarte calm.

Chandler părea că nul aude.

— Ce ai în servietă, Henry?

— Dosarele lipsă, domnule.

Chandler îi smulse servieta din mână şi o deschise, îi verifică conţinutul şi o puse sub braţ. Făcu semn celor doi soldaţi care îl însoţeau.

— Mă tem că aceşti oameni vor trebui să te aresteze.

Talbot încuviinţă din cap.

— Da, înţeleg.

Chandler arăta ca şi când ar fi fost gata să izbucnească în plâns.

— Cum ai putut să faci aşa ceva?

— Presupun că la fel cum aţi ignorat oameni ca Rolf Emmerich.

— Este tot ce ai de spus?

Talbot se simţea liniştit, îi venea să râdă cu voce tare, uşurat că se terminase odată. Ce mai contează? În douăzeci şi patru de ore îşi aruncase realizările de-o viaţă, dar acum nu i se mai părea o pierdere teribilă.

— Mai este ceva, domnule.

— Da?

Chandler îşi încordă buzele.

— Asta înseamnă cumva că n-o să mai fiu numit prim secretar?

Rehavia.

Trecuse atât de mult timp. Oare se schimbase? Ce-o săi spună? Dacă îşi găsise altă femeie?

Ajunsese acasă la ora patru în dimineaţa aceea, epuizată, cu ochii roşii de nesomn. Se aşezase în bucătărie şi băuse ceaşcă după ceaşcă de cafea, văzând cum se lumina de ziuă; apoi, alergase pe străzi, căutând un taxi.

— Strada HaNasi 213, Rehavia.

Blocurile semănau toate între ele. O luă la fugă pe scara de piatră până la etajul al doilea, obosită şi înfricoşată. Când ajunse la uşă, nu mai avea curajul să dea ochii cu el. Aşa că se ascunse sub scară să aştepte. Parcă îi înţepenise creierul în loc.

Nu ştia cât stătuse acolo, când auzi zgomote în spatele uşii. Un bărbat îmbrăcat în cămaşă albă, şort albastru de doc şi sandale, alergă pe scări, sărind câte două trepte deodată. Când trecu pe lângă ea, ieşi din umbră.

Ajunsese deja la primul etaj când sesiză mişcarea. Se opri şi se întoarse.

Nu era sigură.

Avea părul tuns scurt şi presărat cu fire albe. O cicatrice îi desfigura o parte din faţă şi era neras de două zile. Slăbise şi pielea îi stătea întinsă pe oase.

Încercă să-şi amintească.

Netanel, Netanel al ei. Păr blond, frumos aranjat. Proaspăt bărbierit, ochi albaştri, imaculat în costumele sale de stofă şi pantofi negri, lustruiţi. Un chip de Adonis, bine întreţinut.

Se uitară unul la altul.

Bărbatul începu să urce scările.

— Netanel? Şopti ea.

Se opri la jumătatea distanţei dintre ei.

— Doamne Sfinte.

Se făcuse cenuşiu la faţă.

Fata îi întinse braţele.

— M-am întors de la universitate, zise ea.