Colin Falconer

— Tu! Exclamă Izzat, îndreptându-şi degetul tremurător la câţiva centimetri de faţa lui Majid, ca un cuţit aruncat într-un trunchi de copac.

Nu mai există nici o scăpare. Nu putea să înghită şi nici să respire. Toţi din cameră îl priveau plini de ură.

— Ai fost văzut la Poarta Damasc cu o femeie, o evreică. O agentă Haganah.

Clătină din cap, încercând să-şi recapete vocea, dar în zadar.

Îl înşfăcară de braţe. Încercă să se elibereze, dar erau prea mulţi. Îl apăsau pe picioare, pe piept şi pe stomac. Strigă de durere.

— Vă rog. Vă rog. Vă rog. Vă rog!

Cuţitul lui Izzat sclipi în lumină. Majid încercă să-şi imagineze durerea.

— Am putea să te împuşcăm, dar ar fi prea uşor. De când lucrezi pentru evrei, trădătorule?

Nu era în stare să vorbească, aşa că se mulţumea doar să clatine din cap dintr-o parte într-alta. Cineva îi înfundase o cârpă-n gură.

— Dezbrăcaţi-l! Porunci Izzat.

Majid leşină.

Izzat se aplecase peste el încruntându-se dezgustat.

— Treziţi-l!

Munir îşi vârî unghiile în urechile lui. Majid gemu.

— Mai întâi, o să-i tăiem degetele de la picioare, spuse Izzat.

Răsună un sunet metalic, de-abia simţit. Doar Izzat îl auzi. Când se uită, văzu ţeava unei puşti îndreptate spre capul lui.

— Daţi-i drumul! Zise Rishou.

Izzat clipi surprins. Rishou! Zayyad spusese că era pe moarte într-un spital din Ierusalimul de Est.

— Daţi-i drumul! Repetă Rishou.

Izzat îşi reveni imediat. Fără să-şi desprindă privirile de la Rishou, făcu semn celorlalţi care stăteau aplecaţi peste Majid.

— Noi suntem doisprezece, iar tu doar unul. Crezi că ai vreo şansă, Rishou Hass'an?

— N-o să afli niciodată, pentru că, dacă nu-i daţi drumul, o să-ţi zbor creierii.

Izzat ezită. Rishou părea palid. Probabil că pierduse mult sânge. De-abia se ţinea pe picioare. Poate că era mai bine să-l ţină de vorbă. Să aştepte să se clatine şi apoi să-i smulgă puşca.

— Fratele tău este un trădător, spuse Izzat.

— Parcă văd cum o să-ţi zboare capul de pe umeri şi o să-ţi aterizeze în colţul camerei, îi zise Rishou, încordându-şi degetul pe trăgaci.

Izzat îşi dădu seama că era un joc periculos. Rishou ar fi putut să leşine şi să tragă, sau ar fi putut să tragă înainte să se prăbuşească.

— Te-a trădat, Rishou! Din cauza lui vă aşteptau cei din Haganah în Piaţa Zion!

— Nici un Hass'an nu-şi trădează familia.

— A fost văzut la Poarta Damasc cu o femeie Haganah.

— Idiotule! Nu era Haganah, era o englezoaică, amanta lui! Dar dacă vrei trădător, uite-l! Exclamă el arătând în direcţia lui Munir. Întreab-o pe cămila asta băşinoasă de ce m-a lăsat sângerând pe aleea din Mea Shearim! Majid a fost cel care m-a găsit şi m-a dus la spital. Chiar sub nasul celor din Haganah! El este eroul! Iar Munir este trădătorul vostru!

— Nu te-am părăsit! Protestă Munir. Am plecat după ajutor!

— Ba ai fugit ca un câine!

Izzat pricepu că scăpase ocazia. Acum era prea târziu să-l întrebe pe Rishou de unde ştia că femeia de la Poarta Damasc nu era Haganah. În momentul de faţă, toţi îl priveau pe Munir. Ei bine, ghinionul lui. Un ţap ispăşitor era un ţap ispăşitor. Cineva trebuia să plătească pentru eşecul din Piaţa Zion.

Majid continua să se zbată cu ochii ieşiţi din orbite. Ar fi fost plăcut să-l ucidă, se gândi Izzat. Îşi dorea mai ales inelul de pe degetul lui.

Păcat!

— Daţi-i drumul! Porunci el.

Luptătorii Sfinţi îl eliberară, iar Majid se ridică în picioare, îşi luă lucrurile şi alergă afară. Îl auziră vomitând pe alee.

Rishou ţinea în continuare puşca la tâmpla lui Izzat.

— Bagă de seamă, Ib'n Noussa, dacă te atingi de cineva din familia mea, te ucid, ai înţeles?

Apoi făcu semn spre Munir care se uita disperat prin cameră, încercând să găsească o cale de scăpare.

— Dacă ăştia sunt oamenii cu care te lauzi, atunci evreii n-au de ce să se teamă.

Lăsă puşca jos şi ieşi.

Rishou se împletici pe picioare şi fu cât pe ce să cadă. Îl înşfăcă pe fratele său şi-l trase spre maşină.

— Urcă-te la volan! Îi zise el.

Apoi se prăbuşi pe scaunul de lângă şofer, încercând să-şi învingă ameţeala. Făcuse un mare efort de voinţă să stea în picioare atâta timp. Rana din coapsă îl ardea ca un fier înroşit.

În timp ce se îndepărtau, auziră împuşcături. Când ajunseră pe culmea de deasupra satului al-Naqb, vaietele femeilor lui Munir se ridicau în noapte ca şuieratul tânguitor al djinului. Izzat îşi executase ţapul ispăşitor.

Majid vomită tot drumul spre Ierusalim.

Seic Jarrah.

Majid coti pe Bulevardul Nablus, în curtea vilei sale.

— Arăţi groaznic, îi zise el fratelui său. Ar trebui să te întorci la spital.

— Mai târziu. Acum trebuie să vorbesc, cu tine.

— Bine. Hai să bem ceva mai întâi. Trebuie să-mi întăresc nervii.

Mirham era în living-room cu copiii. Se uitară toţi miraţi la tatăl şi la unchiul lor. Majid era palid la faţă, tremura şi avea pete urât mirositoare pe haină. Cămaşa îi era ruptă. Rishou avea ochii roşii de durere şi epuizare.

Mirham ştia ce trebuie să facă fără să-i pună întrebări soţului ei. Se ridică şi ieşi cu copiii din cameră.

O casă frumoasă, se gândi Rishou. Covoare şi perne de mătase pe podea, un radio Phillips mare, într-o carcasă lustruită din lemn de nuc, vase frumoase, un Coran străvechi luminat într-un dulăpior de sticlă. Admirase întotdeauna gustul fin al lui Majid. Acum ştia cum obţinuse banii necesari.

Majid se duse la un dulap încuiat, scoase o cheie din buzunar şi aduse o sticlă de whisky cu etichetă neagră şi două pahare.

— Face bine la nervi, zise el.

Rishou clătină din cap.

— Eu nu vreau.

Sticla zăngăni de pahar când îşi turnă Majid.

Sorbi lichidul dintr-o înghiţitură şi îşi şterse gura cu o batistă.

— Când ai ieşit din spital?

— Astă-seară. Am plecat de unul singur.

— Slăvit să fie Allah.

— Da. Binecuvântat va fi numele Lui.

— Ştiai?

— Ali a venit la spital să mă prevină.

— Este un băiat bun.

Majid îşi turnă încă trei degete de whisky în pahar.

— Izzat este nebun. Este gelos pe noi, Rishou. De asta voia să mă omoare.

Îşi duse paharul la buze.

Rishou făcu doi paşi înainte, înşfăcă paharul şi-i aruncă conţinutul în faţă. Cu celălalt pumn îl izbi pe Majid în cap şi-l trânti pe jos.

Căzu pe spate, protestând.

— Ce faci frate? Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?

— Izzat a avut dreptate. Tu ai fost!

— Eşti la fel de nebun ca şi el!

— I-ai fi lăsat pe cei din Haganah să-ţi ucidă propriul frate!

— Sunt nevinovat, jur! Fie ca Allah să mă ardă în Ziua Focului dacă te mint!

— O să te prăjesc chiar eu! Urlă Rishou şi-l doborî la podea.

Apoi se lovi de perete. Camera se învârtea cu el, iar durerea din picior îi dădea o senzaţie de leşin.

Majid încercă să se târască departe de el. Rishou îl prinse şi-l rostogoli pe-o parte.

— Te rog! Strigă Majid.

— Ascultă-mă! Şuieră Rishou cu pumnul ridicat.

Majid rămase liniştit.

— Eşti fratele meu şi n-o să-i las să te omoare. Dar, începând de azi, să nu îndrăzneşti să mai vorbeşti, sau să te arăţi în preajma mea! Ai înţeles?

— Jur că nu.

— Te rog! Nu mă insulta cu minciunile tale!

— Femeia! Ea ţi-a spus, nu-i aşa?

Rishou se întoarse.

— Care femeie?

— Evreica! Spioana Haganah! Mie mi-a spus că eşti unul din spionii ei. Ne-a minţit pe amândoi!

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, îi zise Rishou.

— Ţie îţi convine să faci pe sfântul şi cinstitul, frăţioare, dar cum crezi că a început această afacere? Cum crezi că ne-am îmbogăţit atât de repede? Informaţiile reprezintă o marfă pe care o vinzi şi o cumperi, la fel ca şi celelalte. Toţi din Ierusalim procedează la fel.

— Tu ţi-ai vândut şi ţi-ai cumpărat propria familie!

— N-am ştiut că o să fii în maşina aceea, jur că n-am ştiut! Cât despre ceilalţi. Cui îi pasă de Tareq, Munir şi tovarăşii lor? Crezi că i-aş fi anunţat pe cei din Haganah dacă aş fi ştiut că o să te duci acolo? Hai, pleacă, n-ai decât! Dacă vrei să rămâi un arab murdar şi desculţ tot restul vieţii, eu n-am nimic împotrivă! Nu va mai fi niciodată ca pe vremea tatei! Lumea s-a schimbat!

Vocea lui se îmblânzi.

— Avem o afacere bună, propriul nostru taxi. Ne descurcăm destul de bine. Am nevoie de cineva în care să am încredere. Pot să-ţi încredinţez o parte dintr-o afacere pe care am început-o.

— Ce afacere?

— Vânzarea de arme.

— Cui, arabilor?

— Da, arabilor.

— Şi mai cui? Celor din Haganah?

Majid nu-i răspunse.

Rishou scuipă pe covor.

— Nu mai am frate, zise el şi trânti uşa în urma lui.

Când plecă, Majid căzu în genunchi şi se rugă lui Allah, mulţumindu-i că-l salvase. Apoi luă sticla de whisky Black Label, se aşeză şi bău până-şi pierdu cunoştinţa.

Partea a şaptesprezecea.

PALESTINA, 1947

Rab'allah.

Toţi bărbaţii din Rab'allah erau strânşi în jurul radioului din cafeneaua lui Zayyad. Izzat era şi el acolo, cu câţiva din banda lui de la al-Naqb. Se lăsase o linişte apăsătoare. Oamenii vorbeau în şoaptă. Fumul narghilelelor şi ţigărilor europene plutea gros în aer. Radioul pârâia şi ţârâia, torturându-le aşteptarea cu muzică orientală.

Cine şi-ar fi imaginat că se va ajunge aici? Se gândi Zayyad. Era de neconceput ca străinii din alte ţări să hotărască soarta locurilor noastre sfinte. Îi stăpâniseră întotdeauna turcii sau britanicii, dar aceştia aveau responsabilităţi de cuceritori. Dar să laşi popoare de care nu mai auzise să decidă ce se va întâmpla cu ei reprezenta pur şi simplu o glumă şi o violare a drepturilor umane, imposibil de tolerat.

Naţiunile Unite – Zayyad nu era prea lămurit în privinţa identităţii lor, dar bănuia că se aliaseră cu America – îşi trimiseseră oamenii în Palestina ca să găsească o soluţie contra violenţei. Înainte să plece, anunţaseră că imigrarea va trebui reluată, la fel ca şi vânzarea pământurilor către evrei. Era clar că toţi oamenii importanţi se întorseseră împotriva lor. Ceea ce începuse acum câţiva ani ca un izvor, devenise un şuvoi şi ei se vor pierde printre evrei.

Acum, aceşti muktari de la Naţiunile Unite îşi anunţaseră intenţiile lor. Voiau să împartă Palestina în două, să dea evreilor câmpia Sharonului, Galileea şi Negevul şi să pună Ierusalimul sub propria lor jurisdicţie. Ierusalimul, al-Ques, Oraşul Sfânt! Fusese al arabilor de sute şi sute de ani. Cum să-l ia?

Cel puţin, Rab'allahul va fi cuprins în noul stat arab şi, dacă aceste ţări hotărau în favoarea divizării ţării, însemna că aşezarea de la Kfar Herzl va trebui abandonată. Dar ce fel de effendi o să-i conducă, se întrebă Zayyad?

Muzica se opri şi în cameră se făcu linişte. Naţiunile Unite votează rezoluţia privind împărţirea Palestinei. Comentatorul de la Radio Damasc începu să strige traducerea şi, pe fundal, auziră voci cântate, vorbind în engleză.

— Vom solicita naţiunilor să voteze în privinţa rezoluţiei referitoare la împărţirea Palestinei. Era nevoie de o majoritate de 2/3 ca să fie acceptată. Delegaţii vor răspunde prin: pentru, împotrivă sau abţinere.

Votul începea cu o ţară numită Afganistan. Fraţi arabi, strigă comentatorul.

— Afganistan votează împotrivă.

Dar celelalte voturi începură să curgă şi comentatorul deveni isteric. Australia, Belgia, Bolivia, Brazilia, Bielorusia, Canada, Costa Rica, Cehoslovacia, Danemarca, Republica Dominicană. Toate votară pentru. Unde se aflau ţările acestea? Se întrebă Zayyad. De majoritatea nici nu auzise vreodată. De ce să le spună ei cum să trăiască în Rab'allah?

— Egipt

— Egipt votează împotrivă şi este revoltat! Zbieră reprezentantul egiptean.

Era doar al treilea vot împotrivă.

Kibuţul Kfar Herzl.

În sufragerie, kibuţnicii se strânseseră în jurul radioului, la fel de încordaţi ca cei din Rab'allah; tensiunea, concentrarea şi frica se citeau pe feţele tuturor. Radio Ierusalim transmitea direct de la Lacul Succesului din New York.

Isaac se uita la bunicul său şi se întreba la ce se gândea oare. Rezoluţia era o sabie cu două tăişuri. Dacă Naţiunile Unite votau pentru divizare, vor avea, în sfârşit, un stat evreiesc, dar vor trebui să renunţe la kibuţul pe care-l construiseră în douăzeci şi doi de ani. Dacă se vota împotrivă, vor păstra kibuţul, dar viitorul lor va fi marcat din nou de violenţă, ură şi nesiguranţă.

Votarea continuă. Ecuador, Franţa, Guatemala, Haiti şi Islanda votară pentru. Însemna cincisprezece voturi pentru şi şase împotrivă, mai mult de majoritatea de două treimi de care aveau nevoie.

Reprezentantul Irakului se ridică în picioare.

— Irakul votează împotrivă şi nu va recunoaşte niciodată Statul Evreiesc! Va fi vărsare de sânge.

Liberia, Luxemburg, Olanda, Noua Zeelandă, Nicaragua, Norvegia, Panama, Paraguay, Peru. Toate votară pentru.

— Filipine.

— Filipine votează pentru divizare.

Peste zgomotul de fond se auzea vacarmul din sala Naţiunilor Unite, Isaac se uită la Yaakov.

— Ce s-a întâmplat? Îl întrebă el.

— Cred că am reuşit zise bătrânul.

Ierusalim.

Asher şi Marie stăteau împreună la masa din bucătărie, în apartamentul fetei de pe strada Ben Yehuda. Semnalul radioului era slab, dar se străduiau să audă. Polonia pentru, Turcia împotrivă. Apoi Ucraina, Uniunea Sud-Africană, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, toate votară pentru.

— O să reuşim, şopti Asher. Avem voturile! Cred că sunt de ajuns.

O voce pârâi în radio.

— Regatul Unit al Marii Britanii.

Asher sesiza furia şi dezamăgirea din glasul ambasadorului britanic:

— Guvernul Majestăţii Sale doreşte să se abţină.

— Statele Unite ale Americii.

— Statele Unite ale Americii votează pentru divizare.

Treizeci şi unu de voturi. Arabii aveau douăsprezece şi ar fi trebuit ca ultimele patru ţări membre să voteze împotrivă ca să-i oprească pe evrei.

— Yemenul votează împotriva divizării.

— Iugoslavia.

— Dorim să ne abţinem.

Asta era. Se terminase. Minunea se produsese. Aveau un stat.

Rab'allah

— Această nelegiuire nu poate fi tolerată! Zbiera comentatorul de la Radio Damasc. Armele arabe vor face ca acest aşa-zis plan de divizare să nu fie bun decât pe hârtie!

Se făcuse linişte în cafenea. Deprimarea se aşternuse asupra lor în timpul votării ca praful pe statui.

Izzat fu primul care rupse tăcerea.

— Este o conspiraţie a americanilor şi evreilor împotriva noastră! Strigă el sărind în picioare. Vom lupta împotriva lor până la ultima picătură de sânge arab!

Se năpusti afară. Nebunie generală. Ceilalţi Luptători Sfinţi se ridicară în picioare, cu pumnii ridicaţi, imitând protestul lui Izzat. Apoi îl urmară, zbierând blesteme.

Felahii se ridicară şi ei, speriaţi şi plini de ură în furia şi disperarea lor.

— Trebuie să smulgem cancerul sionist din sufletele noastre! Exclamă cineva.

— Îi vom arunca pe aceşti evrei în mare!

— Moarte evreilor! Îi vom ucide până la unul!

Se revărsară în piaţă.

Doar Rishou şi Zayyad rămaseră înăuntru.

— Insh'allah, murmură Zayyad.

Cineva trase cu puşca-n aer. În curând, atmosfera se umplu de împuşcături, ca şi când satul ar fi fost luat cu asalt. Rafalele erau acompaniate de strigătele bărbaţilor, sacadate ca o melodie:

— Moarte evreilor! Moarte evreilor!

Comentatorul de la Radio Damasc continua să-şi verse veninul împotriva rezoluţiei şi a evreilor. Rishou se ridică şi închise aparatul.

— Dacă cuvintele ar fi gloanţe, i-ar fi secerat demult pe evrei.

Zayyad îşi răsucea mătăniile între degete.

— Cum s-a întâmplat? Când au reuşit câţiva evrei să devină o asemenea problemă?

— Lucrurile nu se vor opri aici.

— Bineînţeles că nu. Dar mă tem de două posibilităţi. Mă tem că Muftiul va pierde dacă va declanşa războiul; şi atunci vom fi la mila evreilor. Şi mă tem, de asemenea, că Muftiul va câştiga şi atunci vom fi la mila Muftiului. Fie ca Allah să-l binecuvânteze şi să-l ajute, dar acest om n-are prea multă minte, iar vânturile lui sunt mai serioase decât vorbele. Îţi imaginezi cum ar fi să-l avem pe Izzat ca reprezentant al lui?

— De ce oare Allah ne trimite asemenea oameni pe cap? Suntem conduşi de nebuni, palavragii şi capete înfierbântate. Şi uite unde am ajuns.

— Este într-adevăr foarte greu să distingem voinţa lui Allah în toată această încurcătură.

— Ştii doar că irakienii, sirienii şi egiptenii ne-au promis ajutor.

— Atunci de ce îmi sună mie a ameninţare? Este ca şi când ai fi atacat de un câine turbat, izgonit apoi de un lup înfometat. Mă tem de ce-o să facă lupul după ce câinele nu va mai fi.

— Effendi au vândut pământul acelor evrei şi acum strigă în gura mare că au fost trădaţi. În realitate, noi am fost aceia care ne-am trădat.

— Între timp, Muftiul s-a stabilit la Cairo. Fie ca în Ziua Judecăţii de Apoi, Allah să-i aşeze un om gras peste testicule!

Împuşcăturile şi strigătele continuară ore-n şir. Rishou şi Zayyad ascultau, întrebându-se care diavol le va tortura satul în cele din urmă: înfrângerea sau victoria.

Kibuţul Kfar Herzl.

Sunetul râsetelor, muzicii şi cântecelor ajunse la Yaakov din sala viu luminată. Afară, stelele sclipeau ca nişte diamante pe catifeaua neagră a cerului. Aici, se gândi Yaakov, viitorul îţi pare mai puţin cald, sigur şi confortabil.

Auzi o mişcare în spatele lui.

— Ce faci aici de unul singur, abba?

Era Sarah.

— Ah, Sarah! Toată viaţa am visat această clipă! Propriul nostru stat! În sfârşit, un loc numai pentru evrei. Dar.

Ridică din umeri, incapabil să-şi exprime în cuvinte tristeţea care-l cuprinsese.

— Dar va trebui să părăsim kibuţul.

— Am pus umărul la ridicarea lui. Când am venit aici, l-am creat din mlaştini şi deşert.

— Vei construi altul. O s-o iei de la început.

— Când eşti tânăr, ţi se pare mult mai uşor s-o iei de la început.

— Merită orice sacrificiu ca să ai propria ta ţară.

— Ştiu. Şi totuşi. Îmi pare rău şi pentru arabi. Meshuggah, da? Am luptat împotriva lor toată viaţa. Şi, cu toate acestea, nu pot să nu mă întreb cum se simt oare.

Sarah se gândi la Rishou. Probabil că acum o ura mai mult ca oricând.

— Dar tu, Sarah, îi spuse Yaakov, ce-o să-ţi rezerve viitorul după evenimentele din seara aceasta?

— Mă gândesc mereu şi eu.

— Am observat. L-ai mai văzut pe Asher în ultima vreme?

Clătină din cap.

— Ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat între voi?

— Nu ştiu, abba. Poate că n-ar fi trebuit să mă căsătoresc niciodată cu el.

Yaakov ridică din umerii lui masivi.

— Erai însărcinată cu Isaac. Ce altceva ai fi putut să faci?

Într-adevăr. Yaakov şi Asher doriseră această căsătorie. Iar ea se supusese dorinţei lor, spre binele tuturor.

— Ţi-a spus ceva despre noi?

— Doar eşti fiica mea. Se aşteaptă ca explicaţiile să vină din partea ta.

Bunul şi loialul Asher. Merită o fată mai bună ca mine, se gândi ea.

— Nu-l mai iubesc.

Yaakov îşi luă o figură jignită. Nu poate să mă înţeleagă, îşi spuse ea. De fapt, n-a putut niciodată.

— Este un băiat bun, Sarah.

— Este fiul pe care nu l-ai avut niciodată. Probabil, fiul care ar fi trebuit să fiu eu.

Yaakov o mângâie pe păr.

— Să nu mai spui asta niciodată. Nu mi-aş fi dorit să fii altfel decât eşti.

Îşi lipi obrazul de mâna lui. Cum să-i spună adevărul tatălui ei după atâtea minciuni? Poate altă dată. După ce-o să se termine totul.

Auziră amândoi împuşcăturile din direcţia Rab'allahului. Ştiau ce însemnau. Viitorul se grăbea să înainteze prin întuneric.

— Hai să intrăm înăuntru, îi spuse Yaakov. Probabil că se întreabă cu toţii unde suntem.

Ierusalim.

Pe strada Ben Yehuda şi pe Bulevardul King George V, bărbaţii şi femeile alergau bătând la uşi.

— Avem un stat! Avem un stat!

Un Chevrolet vechi se fâţâia pe stradă sunând din claxon. Se deschiseseră ferestrele şi oamenii se revărsau pe trotuarele îngheţate, în pijamale şi halate.

Proprietarul depozitelor de vinuri Carmel Mizrachi deschise magazinul şi rostogoli un butoi în mijlocul drumului, să împartă băutura gratis mulţimii. Ba chiar cineva se urcă pe capota unei maşini blindate britanice şi oferi două pahare soldaţilor englezi. Se deschiseră barurile şi restaurantele. Rabini bărboşi, sabras cu mustăţi negre, răsucite, vânzători în pijamale, studenţi yeshiva cu pălării negre şi bucle în părţi, toţi stăteau împreună şi toastau.

— Lochayim!

La ora două dimineaţa străzile se umpluseră de oameni şi petrecerea era în toi. Femei în capoate, Hassidimi în haine de gabardină, ortodocşi cu jachete peste pijamale formaseră un cerc uriaş şi începuseră să danseze hora. Marie şi Asher se alăturară şi ei.

Netanel rătăcea prin mulţime, cu mâinile în buzunarele paltonului. Cum pot fi atât de fericiţi? Se întreba el. Nu-şi dau seama că-i vor ataca arabii? Nu ştiu că va fi război?

Apoi îşi aminti de ce venise în Palestina şi înţelese motivul bucuriei lor. Oamenii aceştia găsiseră, în sfârşit, un loc care le aparţinea, un loc unde, nu puteau exista Hitleri sau indicator care să spună „Juden verboten”53, unde nu vor mai vedea camioane pregătite să-i transporte spre camerele de gazare.

Dacă vor trebui să lupte, vor avea cel puţin un zid de care să-şi sprijine spatele.

Sărbătoririle se terminară brusc. Mahmureala era neplăcută.

Sarah privi pe fereastra autobuzului spre Centrul Comercial, acum o ruină, cu străzile brăzdate de furtunele pompierilor, cu magaziile dărâmate. Tensiunea se simţea pe străzile cenuşii şi se reflecta pe feţele posomorâte ale oamenilor, arabi şi evrei deopotrivă. Era un oraş înspăimântat.

În ultimul an, situaţia se înrăutăţise. Oraşul fusese împărţit treptat de sârmă ghimpată; peste tot se ridicaseră bariere pe străzi şi soldaţii britanici îi percheziţionau pe toţi. Dar, de când se adoptase rezoluţia în favoarea divizării Palestinei, se instaurase o adevărată teroare. În fiecare zi răpăiau armele în Cartierul Montefiore şi răsuna ocazional şuieratul unei bombe. Oamenii se aventurau foarte rar afară din casă după lăsarea întunericului.

Acum, steagurile albastre atârnau de felinarele de pe strada Ben Yehuda ca nişte baloane dezumflate. Fuseseră înlocuite rapid de afişe de mobilizare, care ordonau fiecărui evreu între şaptesprezece şi douăzeci şi cinci de ani să se înscrie în armată.

La o zi după votare, un autobuz al Companiei Egged fusese atacat lângă aeroportul Lydda. Se înregistraseră douăsprezece victime – cinci morţi şi şapte răniţi. Puţin după aceea, se primiseră rapoarte din Haifa despre oameni ucişi cu pietre, înjunghiaţi sau împuşcaţi şi se auzise de revoltele din Jaffa.

* * *

Înaltul Comitet Arab organiză o grevă generală de trei zile. În întreg Ierusalimul, negustorii arabi îşi închiseseră magazinele şi îşi pictaseră obloanele ca să se deosebească de cele ale vecinilor evrei. Îşi vopsiseră semiluni dacă erau musulmani şi cruci dacă erau creştini.

Se trăgea în ambulanţele evreieşti care se îndreptau spre Spitalul Hadassah şi se aruncau cocktailuri Molotov în cafenele şi sinagogi. O mulţime, înarmată cu bâte şi bare de fier, ieşi din Oraşul Vechi pe Poarta Jaffa şi mărşălui pe Bulevardul Princess Mary spre Centrul Comercial. Soldaţii britanici stăteau şi priveau cum erau arse şi prădate magazinele şi cum erau bătuţi proprietarii lor; alţii erau hăcuiţi cu cuţitele. Membrii Haganah care încercau să intervină erau arestaţi de britanici pentru port ilegal de arme.

Ceea ce promiseseră arabii, devenise realitate. Nu va exista un stat evreiesc fără vărsare de sânge.

Şi de-abia începuse.

Sediul Haganah se afla într-un gimnaziu din Rehavia, la un sfert de milă de Bevingrad şi de Cartierul General Britanic al CID-ului. Comandantul Haganah pentru Ierusalim stătea într-un mic birou, înconjurat de hărţi, cu biroul plin de comunicate şi rapoarte ale serviciului de spionaj.