Marea evanghelie după ioan

MAREA EVANGHELIE DUPĂ IOAN
VOLUMUL 2
Relevate de Domnul prin Jacob Lorber
Cuvânt înainte
(copiat din alta Carte data de Domnul , din Copilaria lui Iisus, pt. a stii cine a fost Jacob Lorber, n.Red.)
Editorul
Copilăria lui Iisus! - care inimă nu ar avea dorinţa să afle mai multe despre viaţa minunată a Mântuitorului, decât pot oferi scripturile biblice! ? Cât de mult am vrea să receptionăm înflorirea şi dezvoltarea acestui suflet unic dumnezeiesc şi omenesc! - În vechi timpuri, la începutul vieţii creştine comune, a existat o astfel de descriere a copilăriei şi a adolescenţei lui Iisus în aşa zisa „Evanghelia Jakobi minoris“, adică Evanghelia după Iacov. Aceste descrieri făcute de fratele Domnului circulau deja în primul şi al doilea secol prin comunităţiile ţării de răsărit şi de apus. Justin, martirul (decedat. 166), pare să le fi cunoscut şi Origines Pomeneşte de ele direct în (povestirile bisericii, vol. 1. , pag. 29, al. 4). - În sec. 4. după Hristos, au urmat cu certitudine Scripturi folosite de biserică prin şcolile de teologie şi la patriarhul din Alexandria şi Roma, dar Evanghelia lui Iacov a fost etichetată ca fiind inexactă pe acea vreme şi nu a fost primită în rândul celorlalte Scripturi sfinte - o condamnare, care a dezavantajat multe secole relevaţiile a lui Ioan, scrisoarea lui Iacov şi multe părţi diferite ale Noului Testament actual. - Părerile creştinismului despre Evanghelia lui Iacob au fost instabile până în noile timpuri. Realităţi găsim noi de exemplu, în aşa zisa Biblia de Berlenburg, care cunoaşte bineânţeles doar fragmente ale vechii Evanghelii. Prin urmare a fost dată din ce în ce mai mult uitării Scriptura şi în sfârşit, s-a pierdut totul în afară de câteva frânturi.
Aşa s-a întâmplat cu împortantele înştiinţări despre copilăria Domnului, până când într-o bună zi, pe 22. Iulie 1843, un om credincios german, misticianul şi văzătorul Jakob Lorber din Graz, Steiermark, care a recepţionat vocea clară a Duhului sfânt şi înştiinţarea, că acea Evanghelie a adolescenţei lui Iacov „de pe vremea, când a luat-o Iosif pe Maria la sine“, i se va mărturisi lui din nou şi prin acest fel să-i fie iar redat omenirii. „Iacob“, aşa i-a fost mărturisit în continuare, ca „un fiu a lui Iosif, a consemnat totul; dar cu timpul s-a deformat în aşa fel, încât nu s-a putut permite să fie scrise ca fiind adevărate în Scriptură. - Eu însă vreau să-ţi dau adevărata Evanghelie după Iacov, dar doar începând cu timpul care a fost menţionat mai sus. Iacov a inclus descrierea vieţii Mariei de la naşterea ei, cât şi cea a lui Iosif.“
Şi aşa a recepţionat învăţatul mesager al luminii cereşti prin vocea Duhului în inima sa 299 de capitole exacte şi minunat descrise a naşterii şi a copilăriei lui Iisus, care este de o aşa frumuseţe interioară şi de o putere, că nu poate nega nici o inimă, care poate nutri sentimente, provenienţa lor dumnezeiască şi adevărul acestei Scripturi valoroase. Creşterea şi înflorirea copilului Iisus sub tutela lui Maria în casa tatălui adoptiv Iosif, puşi în situaţia de a se refugia în Egipt şi întoarcerea acasă, în Nazaret, se derulează în faţa ochilor noştri. Noi trăim primele fapte minunate şi prezenţa Duhului dumnezeiesc în copilaş şi întâmpinăm cu mirare mare fapte neimaginabile în secretul sfânt al persoanei Iisus. Ne va da milostivirea, să recunoaştem în „Fiul” pe „Tatăl” şi în acelaşi timp pe Iisus „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt“.

Cu fragmentele din vechea biblie de Berlenburg - ţinând cont de aceste texte care au fost schimbate şi descompuse - se pot observa exprimările care sunt exterm de asemănătoare. Şi aşa dovedeşte conţinutul, că povestea adolescenţei lui Iisus ne-a fost redată din nou prin robul lui Dumnezeu Jakob Lorber şi este o diplomă veche creştină şi de o valoare inegalabilă.

Cine a fost deci acest om ales, care a fost înstărit cu o asemenea capacitate de a reda faptele? - Este foarte important de ştiut mai multe despre el. Şi aici se va putea atrage atenţia la descrierea scurtă a vieţii lui Jakob Lorber, care a fost lăsată lumii prin prietenul vechi şi confidentul marelui văzător, care a fost poetul austriac şi K. K. secretarului de stare civilă Karl Gottfried Ritter von Leinen. - Din cele scrise sustragem noi:
Jakob Lorber s-a născut în anul 1800 la Jahring, în Steiermark de jos, ca fiul unei familii de ţărani germane. Din partea tatălui cât şi a mamei curgea în venele sale sângele de ţăran german. - Jakob, cel mai mare dintre trei fiii, a avut voie să studieze pedagogia, dar s-a întors după treminarea cu succes a studiului „prin care a devenit profesor“, spre o veche pasiune de a sa, care a fost muzica. El stapânea mai multe instrumente, dar cel mai bine vioara, iar în această artă a primit lecţii de la Paganini. Concertele cu succes i-au făcut în curând un nume bun în oraşul natal Graz şi i-a adus prietenia celor mai buni locuitori, adică dirijorul Anselm Hüttenbrenner, a primarului din Graz Andreas Hüttenbrenner şi a secretarului stării civile K. G. Ritter von Leinen (biograful său).
În primăvara anului 1840 a primit Lorber oferta unui post promiţător de dirijor în oraşul mult vizitat şi comercial Triest. Bucuria, de a avea în sfârşit o poziţie asigurată de viaţă şi un venit garantat, a fost mare. Dar providenţa a fost altfel. Bărbatul, a cărui gânduri se ocupau mai ales în acea vreme cu lumea invizibilă şi cu întrebările despre Dumnezeu şi eternitate, a fost pus la încercare şi pentru a se decide printr-o metodă cât se poate de ciudată.
Despre această întâmplare măreaţă din viaţa sa, poveşte el mai târziu prietenilor săi: El, Lorber, în data de 15, martie1840, la ora şase dimineaţa, a terminat cu rugăciunea de dimineaţa şi a fost pe punctul de a se ridica din pat, când în stânga înăuntru în piept, în locul inimii a auzit cât se poate de clar o voce, care îi spunea: „Ridica-te, i-aţi stiloul şi scrie! ” - Lorber, a ascultat aceasta chemare imediat, a luat un stilou în mâna şi a început să scrie ceea ce auzea în interiorul sau cuvânt cu cuvânt pe hârtie. A fost începutul unei lucrari „Creaţia lumii spiritelor şi cea a simţurilor şi istoria omenirii” sau „Gospodaria lui Dumnezeu“. - Şi primele propoziţii extraordinare ( un exemplu despre harul vocii interioare dumnezeieşti) suna astfel:
„Cine vrea să vorbească cu Mine, acela să vina la Mine şi Eu îi voi pune în inima un răspuns. - Dar doar cei curaţi, a căror inima este umila, vor auzi tonul vocii Mele! - Şi cine Mă prefera înaintea lumii, cine Mă iubeste, ca o mireasa blânda care îşi iubeste mirele, cu acela vreau Eu ca să mă duc braţ la braţ. El Mă va vedea tot timpul ca un frate şi aşa cum L-am văzut Eu pe el deja de o eternitate, încă înainte de a fi el.“

Jakob a recunoscut profund mişcat vocea care a cuprins viaţa şi pe Acela, de la care venea ea. - El a recunoscut vocaţia şi lucrarea sa, a lăsat deoparte slujba din oraşul monden Triest şi şi-a dedicat din acea clipa toată viaţa scrisului, adică ceea ce îi dicta lui vocea aceea interioară. Necăsătorit, sărac şi fără pretenţii, a trăit aceasta vocaţie până la sfârşit, iar existenţa şi-a menţinut-o cu ore de muzică şi darurile de dragoste a bărbaţilor şi a femeilor din cercul lui de prieteni şi din puţinul său era tot timpul pregătit să le dea altora care erau mai săraci decât el.

Aproape 25 de ani până la moartea lui Lorber, la 24 august 1864, a vorbit acea voce, cu aceeaşi seriozitate drăgăstoasă şi intensitate, exact identice cu prezicerea lui Iisus în Evanghelia lui Ioan, cap. 14, 21 şi 26, la acel „slujitor umil a lui Dumnezeu“. - Unui prieten i-a scris Lorber despre aceasta:
„Referitor la vocea interioară, cum se aude aceasta, nu pot spune de mine numai faptul, că, cuvintele veşnic clare şi sfinte a Domnului le aud tot timpul în regiunea inimii ca un gând cât se poate de limpede, luminate şi curate, ca nişte cuvinte pronunţate. Nimeni, nici acela care este foarte aproape de mine, nu poate auzi vreun glas. Pentru mine însă suna acest glas milostiv mult mai limpede şi mai tare decât orice sunet material.“
Prin scrisul autentic celor auzite (meritul mare îl are mai ales Anselm Hüttenbrenner care s-a ocupat de strângerea şi de publicarea lor) s-au format cu timpul sub stiloul lui Lorber importante Scripturi care cuprind 25 de volume. Aici sunt scrise aceastea după formarea lor:
Gospodăria lui Dumnezeu (3vol. ); Saturn; Soarele natural; Soarele spiritual (2vol. ); Copilăria lui Iisus; Schimbul de scrisori între Iisus şi Abagarus; Epistola laodiceană a apostolului Paul; Pământul şi luna; Episcopul Martin (conducerea în lumea de apoi); Robert Blum (conducerea în lumea de apoi); Scena de trei zile (Iisus la 12 ani în templu); Daruri cereşti (2vol. ); şi în sfârşit încoronarea: Marea Evanghelie după Ioan (o profundă relatare, completarea povestirilor a celor trei ani de învăţare a lui Iisus, 10 vol. ).
Cel mai important la apariţia Jakob Lorber, care a avut darul privirii spirituale, sunt învăţăturile minunate care reies din lucrările sale. - Este într-adevăr o înţelepciune dumnezeiască atotcuprinzătoare, care se ocupă pe toate planurile vieţii şi a întrebărilor vizibile şi invizibile şi nenumăratele secrete ale gândirii omeneşti luminate din punctul de vedere înalt şi spiritual.
Pentru a spune aceasta pe scurt: Lorber oferă în dezvoltarea şi privirea desavârşită privirea spirituală a lumii şi explicaţiile pământului, după care, la eliberarea credinţei vizibile (materialism), ştiinţa şi întregul sentiment de viaţă al lumii actuale pe toate planurile recunoaşterii.
Lucrarea „Copilăria lui Iisus” a fost scrisă de Lorber în perioada 22 iulie 1843 până în 1844, în localitatea Graz. - Prima publicare a urmat la cererile cercului de prieteni din Graz şi a doctorului german, cercetătorului şi a poetului Justinus Kerner, Weinsberg, în anul 1852 prin filozoful naturii şi a celui ce a înfiintat tratamentul spagyrisch doctorul Ch. F. Zimpel la editura Schweizerbarth din Stuttgart. - Această tipărire este identică cu cea care a fost publicată de Zimpel. Originalul scris de Lorber se află în Graz. Pentru o înţelegere mai bună am alăturat acestei noi tipăriri un registru a faptelor în ordine alfabetică.
Să găsească această lucrare, care a îmbucurat deja atâţia oameni, încă foarte mulţi prieteni!

Bietigheim, Württemberg

Şederea lui Iisus împreună cu ai Săi în Kis şi Nazaret

Evangh. după Matei. Capitolul 13 (continuarea)

1. Despre pedepsirea răufăcătorilor.
Noaptea târziu ajung comorile din peştera lui Kisjonah, care conţineau aur, argint şi o masă grea de pietre prelucrate şi neprelucrate de mare valoare; căci trei livre aveau diamantele prelucrate şi aproape şapte livre cele neprelucrate, tot atâtea pietre de rubine, încă atâtea smaragde, hiacinte, safire, topase şi ametiste şi aproape patru livre tari ca bobul de mazăre erau perle strălucitoare. Aurul cântărea peste douăzeci şi cinci de mii de livre şi argintul cântărea de cinci ori mai mult.

Când Faustus priveşte această bogăţie enormă, îşi loveşte mâinile peste cap şi începe să vorbească: „O Doamne! Eu, ca fiul unuia dintre cei mai bogaţi patricieni din întreaga Romă am avut ocazia, să văd în faţa ochilor bogăţiile acestui pământ; dar aşa ceva nu a zărit ochiul meu până acum! Intrece toţi faraonii şi legenda despre Krösus, care la sfârşit nu a mai ştiut ce să facă cu atâtea bogăţii şi la sfârşit se spune, că şi-ar fi construit într-adevăr un palat din aur curat, dacă învingătorul nu i-ar fi luat aurul acela mult.

Dar spune Tu, o Doamne, căruia îi sunt cunoscute toate lucrurile, mie, care sunt un sărac păcătos, cum a fost posibil ca aceşti doisprezece slujitori ai lui Satana să ajungă la astfel de comori! Într-un mod cât de cât onorabil nu este posibil acest lucru şi într-un timp atât de scurt nu se poate! - Deci prin urmare, cum a fost posibil aceasta?“

Spun Eu: „Prietene, nu-ţi mai face griji acum! Nu merită erfortul, să pierdem atâtea cuvinte din cauza acestor murdării satanice. Că nu este ceva limpede în toate treburile acestea, de acest lucru tu poţi fi convins. Prin ce mii de metode ruşinoase au strâns şi au furat aceşti pui de vipere, aceşti şerpi, ar fi prea multe de spus, dacă s-ar povesti totul cuvânt cu cuvânt.

Că sunt nişte răufăcători de talie joasă, de aceasta sper că nu vei mai avea tu nici un dubiu; dar pentru că ei sunt ceva mai mult decât nişte răufăcători, despre aceasta nu trebuie să ştie vreun om un cuvânt. Ei au meritat după legile Romei deja de zece ori pedeapsa cu moartea, doar din cauza faptului, că au atacat caravanele imperiale, care transportau dările; şi aceste jafuri, pe care noi putem să le vedem în faţa noastră prin aceste bogăţii, nu este cu nimic mai bun, chiar dacă nu este vorba de dările imperiale.

Dacă prin urmare ai şti toate, atunci îţi este totuşi imposibil să-i omori mai mult decât o singură dată. Tu poţi să-i torturezi mai tare, dar la ce bun? Dacă tortura este mai tare - ca să vorbesc pe înţelesul vostru - , atunci ea este în scurt timp mortală şi dacă tortura este mai puţin aspră şi este mai îndelungată, deci, prin aceasta prinzonierul nu mai simte prea mare lucru decât ca şi tine, atunci când te deranjază o muscă; căci cei ce se tem de moartea sigură a corpului lor şi chiar dacă sufletul lor este materialist, acesta se retrage în cele mai adânci odăi şi începe de la sine să se desperindă de corp, în care nu mai poate sta, iar trupul devine la această ocazie imun la dureri. Tu poţi după aceea să chinui un astfel de trup, prin ce metodă vrei tu, căci el va simţi doar puţin sau nimic din toate acestea. Dacă tu pricinuieşti învelişului sufletului o mare durere deodată, atunci sufletul nu va suporta aceasta mult timp, ci se va rupe mult şi după aceea vei putea tu să chinui şi să frigi un asemenea trup mort şi el nu va mai simţi nimic din pedeapsă.

Eu nu sunt pentru pedeapsa cu moartea, pentru că aceasta nu ar fi de folos nici celui omorât şi mai puţin nu ar avea nici un scut sau o bază a dreptăţii; căci pe unul ai omorât - şi o mie ţi-au promis în schimb moartea! Dar să-l pui pe un hoţ sub o nuia de bătaie şi să nu stea o clipă aceasta liniştită, până când nu se instalează o îmbunătăţire, acest lucru îl aprob Eu din ordinea necesară dumnezeiască! O nuaia de bătaie folosită la timpul potrivit, este un lucru mai bun decât banii şi cel mai bun curat aur; căci prin nuiaua de bătaie se retrage tot mai mult sufletul de la materie şi se întoarce în sfârşit spre duhul său. Şi dacă a înfăptuit acest lucru nuiaua, a salvat sufletul de scufundarea sa şi prin aceasta l-a salvat pe întregul om de moartea veşnică.

De aceea, nu trebuie ca un judecător să-l pedepsească nici pe cel mai mare criminal cu moartea trupească după ordinea lui Dumnezeu, care nu foloseşte la nimic, ci tot timpul el să pedepsească cu nuiaua după gravitatea faptei. Dacă face aceasta, atunci este el un judecător al oamenilor spre cer, dacă însă nu face aceasta, - este un judecător pentru iad şi de la Dumnezeu nu va primi în veci răsplata; ci: pentru acea împărăţie pentru care i-a condamnat pe oameni, de la aceeaşi împărăţie să-şi primească răsplata! - Acum ştii tu destule şi lasă ca, comorile să fie păstrate! Mâine vor sosi şi acelea din Chorazin şi atunci să fie trimise şi împărţite aceste murdării diavoleşti. - Dar acum să mergem în sala de mâncare; căci cina este deja de mult pregătită! Într-adevăr, întreaga poveste este deja obositoare, iar timpul Mă împinge deja spre Nazaret!“

Spune Faustus: „Doamne, că te supără aşa de tare întreaga poveste, înţeleg eu mult prea bine; dar ce se poate face, dacă aşa stau lucrurile? Pe lângă aceasta te rog eu, Domnul meu şi cel mai mare şi mai bun prieten, ca Tu să nu pleci mai repede decât mine de aici; căci, în primul rând, nu mai pot face nimic fără tine, şi, în al doilea rând, m-ar apuca o plictiseală îngrozitoare în absenţa Ta, cu toate că este alături de mine şi draga mea soţie! De aceea te rog eu pe tine, să nu părăseşti mai repede acest loc, până când nu se va termina cu totul această poveste supărătoare! Cu ajutorul Tău, eu sper ca totul să fie gata până mâine la amiază!“

Spun Eu: „Foarte bine! Dar Eu nu mai vreau să văd nimic din acest aur şi nici pe acei unsprezece farisei; căci îmi este mai multă scârbă de toate acestea decât de un hoit.“

Spune Faustus: „Acest lucru se va rezolva!!“
2. Iuda Iscarioteanul ca hoţ de aur.
Noi intrăm acum în cameră, respectiv în sala de mâncare, unde ne aşteaptă o adevărată cină. Noi însă nu terminăm bine cu cina, când doi slujitori îl aduc pe Iuda Iscarioteanul în sală şi îi spun judecătorului suprem, că acel ucenic, sau ce era el, a vrut să ia câteva livre de aur, dar l-au prins asupra faptei, i-au luat aurul şi l-au adus aici ca să fie tras la răspundere.

Iuda stă plin de ruşine în sală şi spune: „Eu nu am avut de gând, să iau acest aur, ci am încercat doar câteva bare ca să văd, dacă sunt într-adevăr aşa de grele, cum se spune; dar aceşti derbedei m-au prins imediat şi m-au adus aici ca pe un hoţ periculos! - Eu te rog de aceea Faustus, ca această pată să se ia deasupra mea!“

Spune Faustus (spre slujitori): „Lăsaţi-l să meargă! Este un ucenic al Domnului şi eu îl voi scuti din acest motiv; (spre Iuda:) tu însă nu te mai atinge, mai ales pe timp de noapte - doar dacă tu eşti un taxator imperial - de bare de aur, căci altfel tu vei fi pedepsit după lege ca oricare hoţ! L-ai înţeles tu bine pe judecătorul suprem Faustus?“

Spune Iuda plin de ruşine: „O Doamne nici măcar nu am avut de gând să fur ceva, ci doar am vrut într-adevăr - la momentul nepotrivit - să-i fac proba unei bare de aur şi să-i ştiu greutatea.“

Spun Eu: „Du-te şi caută-ţi un loc unde să dormi! Căci de această boală, prin care mor toţi hoţii, boală pricinuită de către mâna lui Satana, vei muri şi tu în scurt timp; căci tu ai fost, eşti şi vei rămâne un hoţ! Atâta timp cât te înspăimântă legea ascuţită, rămâi tu după faptele evidente, un om şi nu un hoţ; dar în inima ta tu ai devenit deja de multă vreme un hoţ! Dacă tai astăzi toate legile, atunci tu vei fi primul care va pune mâna pe comorile de afară; căci inimii tale îi sunt străine legile de dreptate şi de bunăcuviinţă. Păcat de capul tău, că sub el nu bate o inimă mai bună! - Du-te acum să dormi şi mâine să fii mai lucid decât astăzi!“

Cu această dojană pleacă Iuda cu mare ruşine din sală în odaia sa de culcare se pune în pat şi se gândeşte aproape două ore, ce ar putea să răspundă, la ceea ce Eu i-am spus; dar el nu găseşte în inima sa nici o cale, deoarece aceasta îşi ridică setea de aur în permanenţă şi el adoarme aşa. - şi noi mergem să ne odihnim, deoarece ultimele două nopţi am fost foarte ocupaţi. Dimineaţa însă nu s-a lăsat mult aşteptată.

Când Faustus a vrut să se întoarcă din nou pentru a mai trage un somn de dimineaţă, ajung şi cei ce au transportat comorile din Chorazin, îl trezesc şi el trebuie să meargă afară din cauza slujbei sale, ca să se uite la acele bogăţii, să le taxeze şi să le primească. Atunci când şi-a terminat lucrul, suntem şi noi toţi în picioare şi micul dejun, care constă din peşti proaspeţi şi bine pregătiţi, se află deja pe multele mese din sala principală. Faustus vine obosit de lucru înăuntru în sala de mese alături de tânăra sa soţie şi se pun lângă Mine.

După terminarea micului dejun, unde nu a lipsit vinul bun, Îmi povesteşte Faustus, că lucrul său de dimineaţă, care cu toată silinţa sa ar fi durat mai multe săptămâni, este terminată şi toate sunt trimise spre locul destinaţiei lor. Toate documentele erau în ordine pe masa din odaia mare de slujbă şi scrisorile de însoţire erau şi ele gata. Comoara din peştera lui Kisjonah este bine împărţită şi documentele de însoţire la fel, ca şi dările pe lângă comoara mare din templu din Chorazin şi toate acestea erau aşa expediate; doar că în odaia de slujbă a sa se mai aflau unelte de dulgher şi nici un stăpân nu s-a anunţat încă la ele.

Spun Eu: „Acolo jos, la capătul mesei, lângă mama Maria, sunt doi fii ai lui Iosif, pe nume Joses şi Jöel; celor doi le aparţin acele unelte! Acestea le-au fost luate ca garanţie împreună cu mica casă din Nazaret şi toate acestea ei trebuie să le primească înapoi!“

Spune Faustus: „Doamne, totul vor primi înapoi, chiar şi casa! Pentru aceasta eu garantez! O Domnul meu şi prietenul meu! Ce probleme mi-au făcut până acum acesţi negri; dar legea proastă i-a încurajat şi cu cea mai bună voinţă nu puteai să îi prinzi de după ceafă. În fată ochiilor mei au comis cele mai groaznice nedreptăţi şi cu toată puterea pe care o aveam eu, nu puteam să fac nimic; dar aici i-a lăsat în drum Satana şi eu am acum un caiet în mâinile mele, de care ar putea să tremure aceşti indivizi ca frunzele uscate de pe pomii din pădure, atunci când se formează o mare furtună! Înştiinţarea spre guvernatorul Cireniu este o capodoperă, pe care el o va legaliza şi o va trimite împreună cu toate dările spre Roma. Din Tir, Sidon şi Cezarea ajunge vasul imperial cu douăzeci şi patru de vâsle şi cu un vânt bun chiar şi cu pânze bune în doisprezece zile lângă coasta romană şi de acolo este ca şi cum s-ar afla deja în mâinile împăratului! Bucuraţi-vă, în doisprezece zile, la ceea ce vă va aştepta, voi negrilor! Libertatea voastră se va îngrădi într-un mod ciudat!“

Spun Eu: „“Prietene! - Eu îţi spun: nu te bucura prea devreme! O cioară nu îi va scoate ochii altei ciori! Nu le va merge prea bine celor unsprezece în spatele zidurilor! Ei nu vor muri, dar vor fi închişi pe viaţă în odaia veşnică de căinţă! Dar în scuza deschisă spre Roma ei vor fi spălaţi atât de curaţi ca lâna şi se vor cere de abia atunci alte scrisori de la tine, iar tu vei fi foarte ocupat, să răspunzi tuturor întrebărilor din Roma. Nu se va întâmpla nimic cu tine; dar de o încurcătură anume nu vei scăpa tu, dacă nu te vei descurca cu martorii şi cu celelalte semne ale dreptăţii. Eu ţi-l las de aceea aici pe Pilah; el îţi va face lucruri bune. Îmracă-l însă repede în ţinuta romanilor , ca el să nu fie recunoscut de ceilalţi colegi staţionaţi! Căci Eu un lucru îţi pot spune: Satana nu şi-a instruit nici pe departe regimentul aşa de bine ca acest pui de şarpe. De aceea, fii tu pe lângă blândeţea ta de porumbel la fel de viclean ca un şarpe, căci altfel nu vei ajunge cu o astfel de specie la capăt!“

Spune Faustus: „Mulţumiri veşnice pentru acest sfat! Dar acum să facem ceva mai amuzant, după ce s-a terminat acest lucru cu bine aici!“

Spun Eu: „Foarte bine! Eu mi-am terminat lucrul; doar să-l mai aşteptăm pe Kisjonah, care îşi va termina şi el în curând treaba cu finanţele sale!“

3. Folosirea dreaptă a puterii miraculoase şi a puterii de vindecare.
După o perioadă scurtă de timp vine Kisjonah, ne salută pe noi pe toţi în cel mai blând şi prietenos-drăgăstos mod şi spune după aceea: „Prietenul meu nesfârşit de îndrăgit Iisus! - Astfel Te numesc eu însă numai în exterior; pentru că Tu ştii, ce şi cine îmi eşti Tu în inimă. - ţie singur îţi am de mulţumit toate acestea! Numai o mică sumă de cinci mii de livre în total am tăiat eu bine voitor din cartea de datorie a săracului cetăţean Kanas şi Tu ai lăsat să mi se dea pentru aceasta cincizeci de mii de livre fără valoarea neestimată a celorlalte comori, care sunt probabil pe încă o dată aşa de valoroase! Eu îţi făgăduiesc însă solemn şi pe dragostea mea nemăsurată faţă de Tine, că eu voi folosi toate acestea spre binele săracilor şi împovăraţilor şi să devină deci din murdăria această a diavolului la sfârşit totuşi încă aur pentru cerurile lui Dumnezeu!

Eu nu le voi da, ce-i drept, aurul şi argintul acesta oamenilor în mână, pentru că acesta este într-adevăr o otravă pentru inimile slabe pământeşti ale oamenilor; dar eu le voi procura adăpost şi posesie celor fără adăpost şi posesie cu pământuri fără taxe de impozit şi le voi da animale şi pâine şi haine. Fiecăruia însă, pe care eu îl voi ferici, îi va fi propovăduit cuvântul tău şi i se va face cunoscut numele Tău, ca el să ştie într-un mod viu, cui trebuie el să-i mulţumească pentru toate acestea şi că eu nu sunt nimic decât numai un slujitor rău şi trândav! - Tu, o Doamne, întăreşte-mă însă întotdeauna, când eu voi sluji în numele Tău! Dacă aş dori însă vreodată, să mă îndrept numai cu un gând înspre lume, atunci lasă să devină slabe toate puterile mele, ca eu să fiu conştient, că sunt un om slab şi nu sunt în stare să înfăptuiesc nimic din propria mea putere!“