Marea evanghelie după ioan

Eu pun însă după aceea mâna Mea pe inima lui şi îi spun: „Prietene şi frate! Aici înăuntru păstrează-Mă şi nu îţi va lipsi niciodată puterea spre îndeplinirea faptelor alese! Da, în credinţa vie şi în dragostea deplină şi curată faţă de Mine şi în intenţia, să faci bine oamenilor în numele Meu, le vei porunci tu elementelor şi ele te vor asculta! Vânturilor nu le va fi neânţeleasă strigarea ta şi marea va recunoaşte concepţia ta. Şi unuia sau celuilalt munte îi vei putea spune: „Ridică-te şi aruncă-te în mare!“ şi se va întâmpla, aşa precum tu ai poruncit.

Dacă însă cineva va cere de la tine semne din cauza credinţei, atunci nu lăsa să se întâmple, ca celui care cere să i se dea un semn; pentru că cine nu vrea să recunoască adevărul din pricina adevărului şi dacă acesta nu-i este un semn îndestulător, pentru acela este mai bine, ca el să rămână în obirea lui; pentru că dacă el va fi silit printr-un semn să adopte adevărul şi totuşi nu face însă atunci conform învăţăturii, atunci este semnul o dublă judecată pentru el. În primul rând este el silit prin semn, să accepte adevărul ca fiind adevăr - dacă el îl recunoaşte pe acesta în orbirea lui ca fiind astfel sau nu-l recunoaşte - şi în al doilea rând trebuie el să decadă evident într-o judecată de pedeaspsă mai aprofundată în sine însuşi ca urmare a ordinii Dumnezeieşti, dacă el nu înfăptuieşte conform adevărului silit să-l adopte prin semn, fiind tot aia dacă el recunoaşte pe deplin adevărul ca fiind adevăr sau nu; pentru că reuşita semnului i-a oferit dovada care obligă. Şi aceasta este deja îndeajuns; înţelegerea sau neânţelegerea nu dezvinovăţeşte aici pe nimeni.

Pentru că dacă cineva spre adeverirea adevărului auzit doreşte aprig un semn şi spune: „Eu nu înţeleg, ce-i drept, motivul adevărului din cuvântarea ta, dacă însă conform dicţiei (felului), prin care îmi este dată o astfel şi o astfel de învăţătura, îmi este furnizat un semn ca fiind o veritabilă dovadă, atunci vreau eu să accept o asemenea învăţătură ca fiind deplinul adevăr!“ Aşadar, îi este atunci dat semnul celui care cere şi el nu poate trece peste faptul, de a accepta adevărul învăţăturii, dacă el îl recunoaşte pe acesta până la temelie ca fiind astfel sau nu; pentru că atunci se află aici semnul ca un garant de necontestat.

Pentru că însă orbirii lui nu-i este posibilă, să ajungă la temelia adevărului şi el ar putea ajunge după noţiunile sale prin urmarea învăţăturii de adevăr la confortabilităţi de viaţă prea însemnate şi niciodată pentru el obişnuite, de aceea gândeşte el în sine: „Este într-adevăr un sâmbure de adevăr în aceasta, pentru că, altfel, n-ar fi fost semnul posibil; dar eu totuşi nu înţeleg motivul şi dacă fac conform acestuia, atunci mă costă aceasta o minţire de sine îngrozitoare. De aceea mai bine n-o fac şi rămân la felul meu de trăit obişnuit, care, ce-i drept, se află aici fără semne ieşite din comun, dar, lăsând aceasta deoparte, este foarte plăcut!“

Uite, tocmai în aceasta sălăşluieşte atunci însă deja judecata de pedeapsă, pe care şi-a făcut-o însuşi cel care cere semnul prin semnul dat lui după cererea lui, care i-a furnizat dovada de nezdruncinat, împotriva căreia el nu poate oferi nici o dovadă contrarie; el însă, în felul pe dos al său de a vieţui apare atunci totuşi ca un om care combate adevărul veşnic şi îl respinge într-adevăr puternic, cu toate că el nu poate să alunge din cale semnul de neşters, care i-a fost oferit spre autentificarea adevărului, veşnic niciodată ca succesul pentru adevărul lui arătat ca niciodată existând. De aceea este în consecinţă cu neasemănat mai bine, să nu oferi niciodată un semn spre autentificarea adevărului!

Dar spre folosul oamenilor şi spre alte evlavii poţi tu să înfăptuieşti fără nici o provocare în secret semne, atât de multe câte doreşti tu şi aceasta nu-i va fi nimănui spre păcat şi mai puţin spre judecată. Dacă tu ai înfăptuit însă de dinainte semne spre folosul oamenilor, atunci poţi tu după aceea să le şi dai acelor oameni în cauză într-adevăr o învăţătură, dacă ei poartă în sine o cerinţă după aceasta; dacă ei nu poartă însă nici o cerinţă, atunci dă-le numai o avertizare serioasă faţă de păcat. Dar o învăţătură următoare nu le mai da; pentru că atunci te consideră aceia, care au fost ajutaţi, că eşti un doctor miraculos şi semnul nu mai are pentru ei nici o judecată silită şi următoare.

Toţi însă, cărora le-a fost dată puterea, să înfăptuiască semne în caz de nevoie, să urmeze devotaţi acest sfat al Meu, dacă ei vor să înfăptuiască într-adevăr bine.

Inainte de toate să se ferească însă fiecare, să înfăptuiască semne într-un fel care duce la aţâţare şi mânie! Pentru că fiecare semn poate şi trebuie înfăptuit numai pe temelia celei mai curate şi adevărate iubiri şi blândeţi; dacă el este însă înfăptuit în mânie şi furie, ceea ce este şi asta posibil, atunci îşi are şi iadul partea lui la aceasta şi un asemenea semn nu numai că nu aduce nici o binecuvântare, ci un blestem.

Deoarece Eu v-am dat însă vouă tuturor de mai multe ori învăţătura, ca voi să-i binecuvântaţi încă chiar şi pe aceia, care vă vor blestema, cu cât mai puţin trebuie să fie pregătit un blestem din partea voastră celor orbi în duh, care nu vă întâmpină cu nici un blestem, ci numai cu orbirea înfumurată a inimii lor!

Gândiţi-vă, deci, bine la aceasta şi procedaţi astfel, căci aşa veţi răspândi binecuvântarea peste tot, chiar dacă nu fără excepţie într-un mod duhovnicesc, dar totuşi trupesc, precum şi Eu însumi am făcut-o şi o mai fac încă totdeauna; pentru că deseori influenţează o binefacere curat trupescă la un sărac mai mult asupra inimii sale şi asupra duhului său decât o sută dintre cele mai bune învăţături de virtuţi şi este de aceea şi conform ordinii, ca la răspândirea Evangheliei să croieşti o cale în inima săracilor prin bine faceri corporale şi de-abia atunci să le propovăduieşti cugetelor sănătoase Evanghelia, decât să pui predica înainte şi după aceea să-i arunci pe ascultătorii săraci într-o judecată evidentă printr-un semn, deci - să-i arunci într-o săracie încă mai mare, decât era atunci prima lor săracie, privind pur trupul.

Dacă eşti tu chemat la un bolnav, atunci pune mâinile peste el înainte de predică, ca să-i fie mai bine; dacă el te întreabă atunci şi spune: „Prietene, cum ţi-a fost aşa ceva cu putinţă?“ , de-abia atunci spune: „Prin credinţa vie în numele Aceluia, care a fost trimis de Dumnezeu din ceruri pentru adevărata mântuire a tuturor oamenilor!“ - Dacă el te va întreba atunci mai departe de nume, atunci dă-i în baza capacităţii puterii sale de înţelegere aşa de multă învăţătură introductivă, ca el să înceapă să înţeleagă posibilitatea unei asemenea apariţii .

Dacă a ajuns el aşa de departe, atunci fă-i tot mai mult cunoscut în dreapta măsura. Dacă tu găseşti după asemenea conversaţii, că inima ascultătorului devine tot mai primitoare, atunci spune-i în sfârşit totul şi el va primi aceasta cu siguranţă şi va crede fiecare cuvânt al tău. Dacă însă îi dai tu dintr-o dată prea mult, atunci aceasta îi va zdrobi şi îi va zăpăci gândurile şi tu vei avea atunci cu el o bucată grea de treabă.

Aşa cum nu li se dă copiilor nou-născuţi de îndată o mâncare de om matur, care i-ar omorî, tot aşa nu-i voie cu atât mai puţin să li se dea imediat la început copilului duhoovnicesc o mâncare duhovnicesc bărbătească, ci numai una foarte potrivită duhovnicească pentru un asemenea copilaş, căci altfel vor fi ei omorâţi şi atunci este foarte greu, să-i reânviezi în duh. - Aţi înţeles şi aţi priceput bine voi toţi acum aceasta?“

Spun toţi cu inima emoţionată: „Da, Doamne, aceasta ne este acum aşa de limpede ca soarele în cea mai luminoasă amiază şi noi vom lua aceasta foarte devotat în consideraţie!“

Spun Eu: „Bine, atunci să merge la peştera, în care fariseii şi-au ascuns comorile lor; pentru că în peşteră mai este încă o peşteră şi noi vrem s-o cercetăm amănunţit. Luaţi însă făclii cu voi într-o măsură îndestulătoare şi tot aşa vin şi pâine; noi vom întâlni acolo fiinţe, care vor fi foarte flămânde.“
4. Vizitarea şi descrierea unei peşteri de stalagtite şi stalagmite.
Atunci porunceşte Kisjonah să se aducă toate. Baram, care încă nu se putea despărţi de noi, porunceşte şi el să se aducă de către oamenii săi proviziile de vin şi de pâine mai rămase. Jairuth şi Jonael, care nici ei nu se pot despărţi de Mine, Mă şi roagă, dacă au voie să ia parte la această expediţie.

Şi Eu spun: „Bineînţeles; pentru că voi sunteţi chiar necesari la aceasta şi Archiel ne va face slujiri bune de felul lui propriu! - Eu vă mai spun însă încă ceva şi aceasta este: Tocmai părăseşte Sicharul o deputaţie (delegaţie) de la duşmanul vostru cel mai mare şi vine încoace, pentru a vă convinge să vă reântoarceţi foarte acuşi; pentru că poporul s-a sculat împotriva lor şi l-a alungat deja alaltă-ieri pe preotul nou pus în funcţie. Şi acesta este în delegaţie. Ei vor ajunge încă astăzi seară aici, când noi îi vom prelucra puţin. Acum însă, să mergem la drum!“ - Vroiau însă şi femeile şi slujitoarele să fie prezente la această expediţie şi M-au întrebat din pricina acestui lucru.

Eu însă le-am spus lor: „Dragele Mele fiice! Acesta nu este un drum pentru voi; de aceea rămâneţi numai frumos acasă şi îngrijiţi-vă, ca noi să găsim seara o cină în măsură dreaptă!“ - Femeile s-au arătat mulţumitoare şi Maria şi s-au îngrijit de casă. Lydia s-ar fi dus, ce-i drept, cu foarte mult drag cu noi; dar deoarece ea a văzut, că aceasta nu era voinţa Mea, a rămas astfel şi ea acasă şi a făcut, ce făceau şi celelalte.

Noi însă ne-am dus pe cale, am ajuns în câteva ore la grotă sau peşteră şi am păşit de îndată în ea cu făclii aprinse. Atunci s-a mirat Kisjonah din pricina spaţiului mare şi din cauza a foarte interesantelor figuri de stalagmite şi stalagtite, care sunt în această peşteră într-adevăr cele mai remarcabile din toată Asia mică, care enumără o mare sumedenie de asemenea peşteri. Înfăţişări gigantice de tot felul păşeau aici în întâmpinarea privitorului timid.

Faustus însuşi, căruia altfel nu-i lipsea curajul de erou roman, fusese aici foarte descurajat şi spuse: „Aici ai putea fără voie să fii adus la părerea, că, sub pământ, trebuie totuşi un fel de zei să locuiască, care pot aduce la iveală asemenea înfăptuiri uriaşe prin puterea lor imensă. Aici sunt reproduceri de oameni, animale şi pomi; dar în ce mărime! Ce ar fi aici templele uriaşe şi statuile Romei faţă de acestea?! - Da, - acest foarte bine arab alcătuit! Într-adevăr, dacă am vrea şi am putea să ne urcăm până pe creştetul lui, o oră întreagă am avea de mers pe trepte în sus. El are la aceasta încă o poziţie şezândă şi mă ameţeşte dacă mă uit în sus la capul lui! Ah, aceasta este într-adevăr în cea mai deplină seriozitate peste toate măsurile demn de privit şi de cugetat! Este imposibil ca întâmplarea să fii făcut aceasta!? - Acesta este iarăşi un grup de războinici cu sabie şi suliţă! Acolo din planul adânc de fond ne surâde un foarte uriaş elefant; desenul nu lasă nimic de dorit! - Doamne, Doamne! Cum, cum s-au format totuşi toate acestea aşa de minunat?!“

Spun Eu: „Prietene, priveşte acum îndelung la toate, ce se vor arată în faţa privirii tale şi nu întreba multe; explicaţia foarte naturală va urma după aceea. Vor mai apărea aici încă unele lucruri, care te vor transpune într-o mult mai mare minunare; dar nici despre acestea nu întreba! Când noi vom fi din grotă iarăşi în aer liber, vă voi lămuri vouă tuturor toate aceste lucruri.“

Noi mergem acum mai departe şi ajungem într-o hală foarte mare şi înaltă, care nu este însă întunecată, ci luminată foarte acceptabil; pentru că în această hală există mai multe izvoare de ţiţei, care au fost aprinse deja cu mulţi ani înainte de oameni, cărora le servea această grotă ca locuinţă şi au ars de atunci continuu foarte luminos cu flăcări variabil de puternice şi au iluminat parţial această hală mare, în timp ce în această hală cădea o lumină a zilei destul de puternică şi dintr-un punct al cupolei înalte printr-o ieşire destul de largă în aer liber, - şi era astfel această grotă, cum am spus, iluminată foarte satisfăcător.

Suprafaţa pământului acestei grote sau hală de grotă lăsa însă să se vadă tot felul de înfăţişări. Acolo erau şerpi pe jos, broaşte uriaşe şi tot felul de alte înfăţişări de animale formate pe de-o parte bine şi pe de-o parte rău şi numai pe jumătate, precum şi o masă mare de formări de cristale mici şi imens de mari în toate culorile, care oferea o privelişte nespus de surprinzător de frumoasă.

Atunci a spus Faustus: „Doamne, aici ar exista o podoabă împărătească într-un belşug, cum de una asemănătoare într-adevăr niciodată n-a visat ceva un împărat! Aceasta va fi însă cumva totuşi într-adevăr un fel de Tartarus, cum îl descrie mitologia grecească!? Porneşe încă numai Styx-ul, bătrânul Charon, cei trei judecători cunoscuţi şi nemiloşi ai sufletului Minos, Aekus şi Rhamadanthis, în sfârşit câinele cu trei capete Zerberus, după aceea unele furii şi la sfârşit chiar încă Pluto cu frumoasă Proserpina şi Qualentartarus-ul ar fi gata! Aceste multe focuri din pământ şi din ziduri, cele mii de forme ale înfăţişărilor de animale pe pământ - chiar dacă moarte şi pietrificate - şi încă o sumedenie de alte lucruri de tartarus dau mărturie numai prea tare, că noi suntem acum deja ori în însuşi Tartarus-ul sau totuşi cel puţin pe cea mai bună cale înspre acesta; sau, ceea ce mi se pare cel mai plauzibil: aceasta sau o altă grotă asemănătoare cu aceasta este cu siguranţă motivul pentru mitul grecesc al Tartar-ului!“

Spun Eu: „Ultima afirmaţie are multe părţi adevărate, chiar dacă nu sunt toate general valabile; pentru că clerul tot timpul cel mai şiret al tuturor popoarelor a înţeles în toate timpurile şi peste tot întotdeauna cel mai bine, să exploateze asemenea stări naturale spre propriul lor avantaj şi să le folosească în cel mai bun mod. Asemenea a folosit el şi în Grecia şi în Roma şi i-a dat atunci la aceasta încă fanteziei lor rele spaţiul de joc cel mai liber, prin care fireşte că popoare şi popoare au fost bătute late şi oarbe în acest timp şi încă continuu până la capătul lumii sunt bătute late şi oarbe - acuşi mai mult, acuşi mai puţin.

Atâta timp cât pământul va putea arăta imagini schimbătoare, atâta timp şi oamenii, care sunt orbi din diferite motive şi au frica de lumină în spirit, se vor gândi în fantezia lor la tot felul de imagini neclare şi le va dărui forţă şi efecte dumnezeişti, deoarece ei ca fiind nişte orbi nu vor putea reuşi să vadă adevăratele motive.

Acum iată şi Styx-ul , marinarul Charon şi peste acesta în puţină depărtare un râu care nu poate fi prea adânc, care de fapt este doar un mic lac şi poate fi trecut în picioare în cea mai îngustă parte a sa, vezi tu în lumina slabă şi pe cei trei judecători ai tăi, câteva furii, pe Zerebus şi pe Pluto împreună cu Prosperina, - figuri, care par din depărtare aşa, dar din apropiere şi într-o lumină mai tare se aseamănă cu orice altceva, decât ce a făcut fantezia omenească din ele. - Dar acum să mergem, fără să-i oferim lui Charon plate de drum, pe jos peste Styx şi pe partea cealaltă ne vom uita cu atenţie la acel Tartarus.“

Noi trecem peste aşa zisul Styx în picioare într-o parte unde este mică apa şi intrăm în Tartarus printr-o crăpătură cât se poate de mică, care luminat prin făcliile noastre, se arată încet a fi o comoară mare, care nu a fost încă trădată de farisei şi prin Mine apare totul ce a fost încă ascuns la lumina clară a zilei.
5. Povestea comorilor găsite.
Faustus ridică mâinile peste cap şi îl cheamă de îndată pe Pilah la el, spunându-i aşa: „Nu ai ştiut tu, deoarece tu nu mi-ai dezvăluit nimic? - Vorbeste -, căci altfel nu îţi va fi bine!“

Spune Pilah: „Stăpânule! Nu am ştiut nimic de aceasta şi eu nu am mai intrat până acum niciodată atât de adânc în această peşteră! Cei bătrâni poate că au ştiut; dar ei nu au spus nimănui nimic, ca la sfărşit să le rămână pentru orice fel de închisoare bani de răscumpărare. Ia însă totul; spre munlţumirea Domnului este acum totul al tău!“

Faustus mă întreabă şi pe Mine dacă Pilah a spus adevărul şi Eu am confirmat spusele lui Pilah şi am spus spre Faustus: „Prietene, dacă cineva ar fi luat de soţie o fiică a unei case respectabile, atunci are tot dreptul ca el să aştepte zestre din partea ei. Tu ai avut multă treabă şi la împărţirea bunurilor nu a picat nici o parte pentru tine, - iar din această cauză ia tu întreaga comoară ca să fie pe deplin proprietatea ta; după evaluările pământeşti valorează o mie ori o mie de lire.

Dar cea mai mare valoare o au perlele acelea mari, deoarece fiecare dintre ele are mărimea unui ou de găină. O ladă întreagă, este plină de aceste perle mari şi de fapt fiecare dintre ele are o valoare de nepreţuit. Astfel de perle nu mai există acum pe pământ, deoarece nu mai există astfel de scoici pe lângă multe alte animale străvechi. Aceste perle nu au fost pescuite din mare, ci regele Ninias, numit şi Ninus, le-a găsit în pământ când a ordonat săpăturile, pentru a construi cetatea Ninive. Prin destinele nenumărate au ajuns deja de pe timpul lui David, dar cea mai mare parte pe timpul lui Solomon aici în Ierusalim; în aceasta peşteră au venit însă, când romanii au cucerit Palestina, dar de fapt atunci când ei au cucerit jumătate din Asia.

Preoţilor supremi care le este deja de mult timp cunoscută peştera, au strâns cele mai mari comori ale templului, atunci când au auzit de cucerirea romanilor şi au adus toate bogăţiile cu mare bucurie până aici. Leii de aur, care au purtat tronul regelui Solomon şi care în parte păzeau treptele acestuia, s-au îngropat în moloz şi praf când Ierusalimul a fost distrus pe timpul babilonilor, dar la refacerea care a urmat oraşului s-au găsit din nou şi li s-a dat preoţilor pentru a rămâne în templu. Toate acestea se află în mare parte aici; căci tot ce a fost de valoare şi ce s-a putut strânge în mare grabă, s-a adus aici pe timpul când romanii au năvălit ţara şi atunci când babilonii puternici au năvălit, iar părţi importante ale comoriilor din templu au fost duse în peşterea la Chorazin, cu toate că babilonii au mai găsit în templu destule cupe şi vasuri, care au fost după cuvânt binecuvântate pentru a sluji templului, care le-au dus cu ei în Babilonia. Ordonă oameniilor tăi, ca ei să scoată toate acestea afară din peşteră; după aceea să baricadeze Archiel intrarea acestei grote, ca să nu mai păşească vreodată un om în ea.“

Faustus le ordonă imediat slujitoriilor săi, să transporte toate comorile afară; dar când aceştia vor să ridice comoriile nu au destulă putere, să cuprindă multele lăzi mari şi foarte grele. Ei Mă roagă însă, ca să le dăruiesc puterea necesară!

Eu însă îl chem pe Arhiel şi vorbesc: „Du tu toată aceste mizerie afară, şiisus să-l duci imediat spre Kis în magazia cea mare!“ - Într-o clipă au dispărut toate lăzile acelea grele şi Arhiel a fost într-o clipă înapoi, aşa că nimeni nu a putut observa că Arhiel a lipsit.

Spune după aceea Faustus: „Acest lucru este extraordinar! Slujitorii mei ar fi avut de lucru cu acele lăzi cu siguranţă trei zile - dar aici a fost vorba de o clipă de neobservat şi din toate acele multe lăzi nu se mai poate zări nici măcar una singură! La aceasta nu mai întreb eu posibilităţile acestei fapte; căci pentru aceasta este nevoie de gânduri dumnezeieşti, pentru a înţelege astfel de apariţii şi să le poţi evolua cu dreptate!“

Spun Eu: „Da, da, aici ai dreptate! Nu ar fi deocamdată nici pentru un om bine, dacă el ar înţelege totul, ceea ce el vede în faţa ochiilor. Căci este scris: ‘Dacă vei mânca din pomul cunoaşterii, atunci tu vei muri!’ Este de aceea şi mai bine, ca fiecare faptă miraculoasă să fie luată după aparenţele prin care se prezintă şi să se gândescă viu, că la Dumnezeu nu este imposibil nimic, decât să dorească explicaţii, din care nu înţelege nimeni nimic.

Este îndeajuns, că tu poţi vedea, că există pământul, care este în stare să poarte şi să hrănească oamenii! Dacă ai ştii tu, cum a fost făcut pământul, atunci şi-ar pierde pentru tine farmecul şi nu ţi-ar mai fi pe plac, dar ai avea o dorinţă, să explorez un alt pământ în toate amănuntele sale. Şi dacă ai descoperi că şi aceasta s-a înfiinţat aşa şi are tot acelaşi conţintul, iar aşa şi la al treilea, al patrulea şi la al cinci-lea, atunci nu ai mai vrea, să cercetez un al-7-lea sau al-8-lea pământ; şi atunci ai deveni leneş şi fără nici o dorinţă, ai desconsidera viaţa şi ai începe cu supărare să blestemi viaţa şi ora, care a început să te îmbogăţească cu această cunoaştere, - iar o astfel de stare ar fi o moarte curată pentru sufletul tău!

Dar pentru că după ordinea dumnezeiască este totul în aşa fel aranjat, că fiecare om cât şi fiecare suflet de înger cunoaşte toate lucrurile treptat şi atunci chiar numai până într-un anumit grad, de la natura dumnezeiască în sine ca şi în toate lucrurile create, atunci poate să înţeleagă, că îi rămâne dorinţa de viaţă care se dezvoltă şi dragostea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, căci doar prin aceasta el poate şi devine fericit. - Înţelegi tu un astfel de adevăr?“

Spune Faustus: Da, Domnul şi prietenul meu, eu înţeleg aceasta foarte bine! Şi de aceea nu mai vreau eu să te întreb pe Tine despre motivul acestor apariţii în grotă.“

6. Formarea şi prăbuşirea peşterei de stalagmite şi stalagtite
Spun Eu: „Aceasta nici nu este într-adevăr prea important. Dacă tu ştii aceasta sau şi dacă nu ştii, nu te va face mai sărac în viaţă sau mai bogat. Dar acest lucru poţi tu totuşi să-l ştii, că la asta n-a avut niciodată o mână omenească ceva de-a face, ci natura elemetelor singură a format aceasta ca din întâmplare. Munţii sug continuu o umezeală dizolvantă din aer; la aceasta vine deseori ploaia, zăpada şi ceaţa, care înfăşoară foarte des vârfurile rotunde cele mai de sus ale munţilor. Toate umezelile depuse pe munţi se scurg în cea mai mare parte prin pământul şi piatra munţilor şi acolo unde ajung ele peste un spaţiu interior gol, se adună ele în picături, care constau aproape pe jumătate din calcar dizolvat. Asemenea picături cad jos. Apa lor curată se scurge atunci ori şi mai mult în adânc, sau ea se evaporă într-un asemenea spaţiu. Dar masa de calcar cleioasă devine tot mai tare şi se formează în sfârşit prin continua sporire tot felul de forme, care arată asemănătoare acuşi cu o înfăţişare, acuşi cu o altă înfăţişare de pe pământ - acuşi mai mult, acuşi mai puţin. Şi în acelaşi fel s-a format aşadar şi toate înfăţişările în această peşteră într-un mod foarte natural, cu toate că pe lângă este şi de presupus, că, spre orbirea oamenilor slabi, servitorii lui Satan au contribuit însemnat la formarea mai bună a tot felul de înfăţişări asemănătoare cu cele omeneşti.

Este de aceea mai bine, ca o asemenea grotă care avantajează foarte mult superstiţia întunecată să fie făcută inaccesibilă pentru toate timpurile următoare. Şi astfel să mergem acum iarăşi afară în aer liber, ca Archiel-ul să-şi îndeplinească sarcina lui cu această peşteră!“

Faustus îmi mulţumeşte adânc pentru această explicaţie şi spune: „Mie îmi este această explicaţie cu atât mai limpede de înţeles, pentru că eu am auzit una ca aceasta - chiar dacă mai mult ca o ipoteză (presupunere) - deja rostită de la cunoscătorii romani ai naturii. Dar şi propoziţia de adăugare despre contribuţia lui Satan este foarte valoroasă; pentru că duşmanul vieţii nu va lăsa cu siguranţă asemenea lucruri nefolosite şi urmările rele se află în trei părţi ale lumii în faţa ochilor noştri! Toate acestea îmi sunt acum limpede ca soarele; dar numai legătura unui lucru cu asta nu pot să înţeleg aşa de bine, - şi acesta este fericirea lui Dumnezeu!

Spune-mi, ce fel de plăcere poate avea aşadar Dumnezeu, căruia trebuie să-i fie cunoscut veşnic mereu la fel şi pătrunzător motivul cel mai din interior a toată făptura, la viaţa Lui proprie şi de nedistrus?! Poate, oare, o asemenea claritate necesară şi foarte egală să-I satisfacă plăcerea Lui, care ar trebui totuşi să-l omoare de fiecare dată de atâta plictiseală, fără să se poată vreodată cumva schimba din Sine însuşi?“

Spun Eu: „Uită-te aici la oameni! Aceştia sunt plăcerea lui Dumnezeu, dacă ei devin în ordinea Lui, c e e a ce ei sunt destinaţi să devină. În ei găseşte Dumnezeu iarăşi cei de o seamă cu El şi creşterea lor continuă în cunoaşteri de tot felul şi astfel în toată dragostea, înţelepciunea şi frumuseţea este fericirea şi plăcerea de nedistrus a lui Dumnezeu! Pentru că tot, ce cuprinde nemărginirea, există numai din pricina micului omul şi nu există veşnic nimic, care n-ar fi aici numai din cauza micului om. - Acum ştii tu şi acest lucru! Dar acum să ieşim din această peşteră, ca Archiel să poată îndeplini cât se poate de curând însărcinarea lui!“

Noi ne grăbim acum afară din grotă şi ajungem acuşi la sfârşitul acesteia. Când noi toţi ne aflăm în afara grotei, îi fac lui Archiel un semn şi în acel moment se întâmplă o bubuitură puternică şi intrarea foarte spaţioasă se arată acum ca un perete înalt de granit, prin care cu osteneală uşoară într-adevăr nici un muritor n-ar putea pătrunde spărgând, chiar dacă el şi-ar propune aceasta cât se poate de serios. Pentru a face însă intrarea aşa zicând pe deplin imposibilă, fusese, după ce noi ne-am îndepărtat de la locul intrării cam la o depărtare de trei mii de paşi, îndeplinită o mutare a solului pământesc, în aşa fel, că locul de intrare anterior a fost mişcat în sus la o înalţime de peste o sută de ori a înălţimii omului faţă de solul pământesc accesibil, care a fost împins în adânc şi ar fi trebuit acum să ai o scară înaltă de peste o sută de ori înălţimea omului, pentru a ajunge peste zidul vertical abrupt în sus la fostul loc de intrare, - ceea ce ar fi fost însă atunci totuşi fără roade, pentru că intrarea însăşi a devenit cel mai tare şi abrupt zid de piatră.

Când Faustus şi toţi ceilalţi prezenţi văd o asemenea schimbare cu acest loc al muntelui, spune Faustus către Mine: „Doamne şi prietene! Cu adevărat, eu nu mă mai pot stăpâni acum! Apariţiile devin prea creator de mari; ele se află deja la o depărtare de o veşnicie de orizontul meu de cunoaştere! Eu acum într-adevăr nu ştiu, dacă mai trăiesc, sau dacă visez! Se întâmplă aici lucruri aşa de ciudat misterios minunate, că stai aici la însuşi cea mai mare luciditate ca unul pe deplin beat şi de-abia mai eşti în stare să diferenţiezi în propria conştienţă, dacă aparţii de genul masculin sau de cel feminin. - Aici, uită-te numai la acest zid îngrozitor de piatră! Unde fusese acesta înainte, când noi merseserăm pe drum foarte agreabil în grotă pe o potecă de picior destul de bine de păşit?

Şi ceea ce este însă de fapt încă cel mai ciudat lucru la această întâmplare, constă în aceea, că la toată schimbarea a mai multe mii de fălci de sol nu este de descoperită nici o urmă de vreo distrugere cu forţa. Treabă arată totuşi exact aşa, de parcă aici de la facerea lumii n-ar fi fost niciodată schimbat ceva!? Adevărat, dacă aici ar fi lucrat o mie de oameni pe o perioadă de o sută de ani, atunci este cu semnul întrebării, dacă ei ar fi putut să mişte numai din loc o asemenea masă în aşa fel, ca un asemenea zid de piatră, care are per total o înălţime de aproximativ cincizeci de lungimi de om şi o lăţime de mai mult de o oră, deci să fi fost astfel pus liber, precum el se află acum liber aici, de la care nu era de descoperit nici o urmă încă cu puţine momente înainte, să nu menţionăm un asemenea fel purtător care nu arată nici cea mai mică urmă de o asemenea distrugere! Aceasta este de neauzit în cea mai deplină seriozitate! Eu sunt acum numai curios, ce fel de înfăţişare a feţei vor face cei mulţi marinari, dacă ei vor găsi, în locul împrejurimii dese de pădure de dinainte, acum acest zid uriaş! - Mulţi nici măcar nu se vor putea orienta, unde se află ei; şi mulţi se vor uita la aceasta ca boul la o poartă nouă, cu care el încă nu este obişnuit!“

Spun Eu: „De aceea vă spun vouă tuturor, ca voi să tăceţi despre acest lucru şi nici măcar femeilor voastre să nu le înştiinţaţi nimic de asta; pentru că Eu de aceea nu le-am lăsat să meargă şi de această dată cu noi, pentru că ele la întâmplări ieşite din comun în ciuda a toată interzicerea nu pot să câştige niciodată de la limbile lor ascultarea tăcută. De aceea să nu spuneţi nici voi nimic femeilor voastre despre întâmplările ieşite din comun, care s-au întâmplat aici! Voi puteţi într-adevăr să le descrieţi înfăţişarea grotei şi să le şi faceţi menţionare despre comorile nou găsită; dar mai departe să nu cumva să spuneţi o altă silabă!“ - Toţi jură solemn acest lucru şi noi urmăm după aceea calea noastră spre Kis foarte liniştiţi şi ajungem acolo tocmai la asfinţitul soarelui. Aici ne vin fireşte femeile şi slujitoarele lăsate acasă în mare număr în întâmpinare şi nu pot întreba îndeajuns de repede, toate întâmplările minunate ce le-am fi trăit natural. Dar ele primesc răspunsul, că este încă prea devreme, pentru a întreba şi la toată această treabă nu este nimic altceva decât preluarea unei comori încă tăinuite de către farisei. Cu acest răspuns se lasă mulţumite femeile curioase şi nu mai întreabă de alte multe lucruri mai departe.

Noi însă ne ducem apoi de înadată la cină, unde toţi, care fuseseră cu noi, n-au avut nici o mâncare de prânz şi deveniseră deja foarte însemnat de flămânzi şi îşi doreau de aceea deja foarte tare o cină bogată.

7. Faustus găseşte comorile în depozit bine ordonate şi supravegheate.
După cina acuşi consumată de-abia a mers Faustus la îndemnul Meu în marea magazie, pentru a verifica, dacă comorile aduse de Archiel din grotă la Kis ar fi în ordine. Toate erau aici în cea mai bună ordine lângă o mare carte de însemnări a toate comorile distincte împreună cu arătarea preţului, cum ele fuseseră găsite în grotă. Faustus îi întreabă pe paznici, cine a făcut aceste însemnări.