Colin Falconer

Yarkoni aşteptă până când Asher Ben-Zion termină de citit mesajul şi spuse:

— Un Sunderland britanic i-a zărit ieri la două sute de mile sud-vest de Famagusta. Au avut de înfruntat o mare zbuciumată, dar ne aşteptăm să sosească la Haifa pe la miezul nopţii.

— Câţi oameni are la bord?

— Cinci sute patruzeci şi şase.

Asher ridică din sprâncene.

— O mulţime de evrei.

— Mai mulţi decât am încercat să aducem vreodată. Trebuie să le arătăm britanicilor că nu ne pot opri. De fapt, trebuie să le demonstrăm, mai ales, arabilor.

Asher încuviinţă din cap.

— Şi dacă îi interceptează englezii?

— Căpitanului i s-a spus să aducă vasul la mal. Nu trebuie să se lase oprit de englezi sub nici un motiv. Trebuie să-i salvăm pe toţi şi să-i dispersăm cât mai repede în Haifa şi Acra. Au fost alertaţi toţi oamenii noştri.

Asher se gândi că acest sistem de comunicaţie era excelent. Staţia radio din biroul alăturat îl ţinea în legătură pe Yarkoni cu fiecare aşezare evreiască şi post de comandă al Haganahului de pe toată întinderea, de la Acra la Eilat.

— Cine va răspunde de operaţiunea pe uscat?

Yarkoni sorbi din cafea.

— Tu, îi răspunse el.

Asher încercă să-şi ascundă entuziasmul. În Haganah nu exista o ierarhie formală; oamenii îşi dobândeau autoritatea prin reputaţie şi experienţă. Până acum, se descurcase foarte bine.

— N-o să te dezamăgesc – zise el.

— Dacă o faci, îţi sparg capul – spuse Yarkoni.

Şi chiar vorbise serios.

Rab'allah.

Recepţia la aparatul de radio Phillips se deteriorase în cursul zilei. Se stârnise furtună dinspre Mediterană şi semnalul se întrerupea. Muzica arăbească – flautul şi toba – venea în valuri ca ritmul cicadelor, când aproape dispărea, când deodată se intensifica, devenind de-a dreptul asurzitoare.

Luptătorii Sfinţi din Iudeea erau aşezaţi în cerc, la fereastra cafenelei. Ploaia se scurgea pe jgheaburi şi covoarele miroseau a mucegai. Iarna era un anotimp blestemat. Copiii mureau, înecaţi de tuse, iar oile şi caprele se ascundeau în peşteri, la adăpost de ploile reci. Până acum, iarna nu aveau altceva de făcut decât să stea la taclale sau să facă copii care să-i înlocuiască pe cei dispăruţi.

Dar anul acesta era altfel; anul acesta, veneau evreii.

— Trebuie să luptăm – spunea Izzat pe un ton potolit. Aşa cum am luptat şi pe vremea Muftiului. Amintiţi-vă cum britanicii au vrut să ne împartă pământul şi să-l dea evreilor! Atunci am luptat şi aşa trebuie să facem şi acum.

— De s-ar întoarce Muftiul, zise cineva.

Muftiul dispăruse după război şi nu ştia nimeni unde se află. Se zvonise că ar fi într-o închisoare franceză.

— Muftiul face noi planuri, zise Izzat, sugerând că ştia mai mult decât voia să spună.

Oamenii strigară entuziasmaţi.

— Ai auzit ceva?

— Mă întâlnesc tot timpul cu şeicul Daoud.

— Muftiul trăieşte?

Izzat habar n-avea.

— Şeicul este în permanentă legătură cu el. Muftiul a transmis prin el un mesaj personal pentru bravii săi Luptători!

Se auzi un murmur de satisfacţie. Muftiul în persoană!

— Ne-a poruncit să continuăm jihad-ul şi să luptăm până la ultima picătură de sânge arab.

Vorbele lui avură efectul la care se aşteptase. Luptătorii se agitară şi-l înconjurară fascinaţi.

— N-o să las puşca jos până n-o să stârpesc toţi evreii din Palestina, zise unul din ei.

— Fie ca Allah să mă ardă în Ziua Focului dacă o să-mi găsesc odihna până n-o să-i arunc pe evrei în mare!

— Suntem alături de tine, Izzat! Ce doreşte Muftiul de la noi?

Izzat îşi coborî vocea.

— Acum, când s-a terminat războiul, evreii sunt pregătiţi să vină aici cu miile, cu zecile de mii!

Îl aprobară cu toţii. Citiseră poveştile din ziarul Falastine despre vapoare încărcate cu emigranţi, pregătite să străpungă blocada britanică şi despre bandele de evrei care aşteptau pe ţărmurile Europei să se reverse în Palestina.

— Britanicii se prefac doar că-i gonesc. Englezul paşă Bevin vrea să vină aici ca să nu se trezească cu ei în Marea Britanie. Nu aş avea mai multă încredere în englezi decât într-un beduin înarmat cu un cuţit pe întuneric! Trebuie să luptăm!

Răsunară murmure de aprobare.

— Am un plan, un plan pentru care însuşi şeicul Daoud şi-a dat binecuvântarea, fie ca Allah s-ăl binecuvânteze, un plan care.

Tăcură cu toţii când muzica fu întreruptă de vocea crainicului de la Radio Damasc. Începu să citească un raport despre lagărele de exterminare pe care britanicii pretindeau că le descoperiseră în Germania şi Polonia. Crainicul spunea că observatori arabi independenţi pretind că aceste lagăre nu există.

Vocea crainicului se estompă.

S-a transmis. Un plan minuţios. De către Diavolul Sionist. Simpatia lumii pentru. Invazia evreiască în Palestina Arabă.

Buletinul se termină cu ştirea că trei mii de imigranţi evrei fuseseră debarcaţi acum două nopţi lângă Acra.

Izzat privi feţele posomorâte din jurul lui, care-l priveau cu ochii sclipind în umbra amiezii. Niciunul din cei prezenţi nu se îndoia de posibilitatea unei astfel de conspiraţii şi nici nu subestima magnitudinea ameninţării cu care erau confruntaţi.

— Vedeţi., zise Izzat.

— Dar fotografiile? Protestă unul din ei.

De la sfârşitul verii, paginile ziarului Falastine se umpluseră cu pozele cuptoarelor germane de gazare. Atunci fusese un motiv de veselie.

— Oricine poate măslui o poză, zise Izzat. Este cel mai uşor lucru. Şi, în afară de asta, dacă poveştile ar fi adevărate, englezii şi americanii i-ar primi pe evrei în propriile lor ţări. Nu, este o înşelătorie.

Logica argumentului era imbatabilă.

— Spune-ne despre planul tău, zise cineva.

Izzat se aplecă desenând hărţi invizibile pe covor cu arătătorul.

— În fiecare dimineaţă, la ora opt, pleacă un autobuz spre Tel Aviv de la Poarta Jaffa. Este înţesat de evrei şi nu-i păzeşte nimeni. Putem să ne alegem un loc potrivit pentru ambuscadă. Va fi mai uşor decât să culegi smochine din pom. Vom avea o recoltă bogată – adăugă el pentru cei al căror curaj era domolit de zgârcenie.

— Dar cu englezii ce ne facem?

Izzat zâmbi ştrengăreşte.

— Lăsaţi-i în seama mea pe englezi.

Linişte. Părea promiţător. O mare lovitură dată evreilor, care se anunţa lipsită de pericol şi promitea să le ofere şi posibilitatea de a prăda autobuzul. De-abia aşteptau să se ducă acasă şi să-şi ungă puştile.

— Arată-ne cicatricea, îl îndemnă cineva.

Izzat se sculă şi îşi ridică hainele. Apoi se întoarse. Cicatricea roşiatică de pe fesă contrasta cu pielea arămie.

— Spune-ne din nou povestea!

Izzat se lăsă convins.

— Era în noaptea când am atacat cincizeci de călăreţi din kibuţ – începu el. Am ucis vreo doisprezece atunci şi le-am tăiat testiculele! Unul din ei zăcea lângă calul lui, prefăcându-se mort. Când evreii au rupt-o la fugă, i-am urmărit şi el m-a împuşcat din spate.

— Voia să-ţi tragă un glonte în cap şi a greşit ţinta!

Se întoarseră cu toţii. Era Zayyad.

Izzat îşi trase hainele în jos. Era alb la faţă de furie.

— Ai venit să ne conduci în jihad-ul nostru, Abu Wagil?

— Care război sfânt? La tine numai ambiţia este sfântă.

— Pentru mine, Palestina este sfântă! Nu fac decât să continui lupta începută de marele martir Wagil Hass'an, fiul tău.

Făcu semn spre micul altar din colţul cafenelei şi spre portretul îngălbenit care atârna acolo.

Zayyad studie feţele din jurul lui Izzat. Câţiva oameni erau din al-Naqb, iar restul din propriul lui sat. Majoritatea erau felahi ori idioţi ca Tareq.

— Ce faceţi aici?

Nu-i răspunse nimeni. Autoritatea mea asupra lor începe să slăbească, se gândi el. Miros disperarea lor. Li s-a îmbibat în piele ca sudoarea.

— Cafeneaua s-a închis. Duceţi-vă acasă.

Nu se mişcă nimeni.

— Toţi! Afară!

Se împrăştiară. Până la urmă nu rămase decât Izzat.

— De ce oare ascultă pe idioţi ca tine? Se întrebă Zayyad cu voce tare.

— Pentru că nu vor să-şi vadă pământul furat, femeile violate şi copiii trecuţi prin baionetă.

— Vorbeşti ca Muftiul.

— Muftiul vorbeşte pentru noi toţi.

— Când Muftiul deschide gura, vântul îi zboară limba.

— Şi ce-ai vrea să facem, Abu Wagil? Să stăm şi să-i lăsăm pe evrei să ne alunge în deşert.

Ce să le spună?

— Se gândi Zayyad. Izzat avea dreptate, într-o zi vor trebui să lupte. Dar ca să lupte bine, oamenii aveau nevoie de conducători capabili, nu de ucigaşi şi oportunişti în haine de clerici. Aveau nevoie şi de arme, care să nu le explodeze în mâini.

— Dacă pui în primejdie satul acesta, îţi tai degetele de la picioare, unul câte unul şi ţi le vâr pe gât, zise el. Şi acum, ieşi afară!

După ce plecă Izzat, se trânti pe divanul de lângă fereastră.

Rishou, Rishou, Rishou. Ce-o să mă fac?

SS Eretz Israel.

Furtuna se domoli destul ca să permită celor suficient de curajoşi să înfrunte valurile şi să iasă pe punte. Marea cenuşie se zbuciuma înspumegată. Netanel se apucă de parapet, inspirând aerul sărat şi îngheţat. Simţi un gust amar în gură şi închise ochii să-şi înghită răul care-l epuiza.

Când îi deschise din nou, se trezi uitându-se la profilul supt al Blockältester-ului Mendelssohn.

Se rezemase de parapet, la câţiva metri depărtare, mai slab şi mai palid decât îl ştia Netanel când era stăpânul Blocului 51, dar nu încăpea nici o îndoială. El era. Se priviră pentru o clipă, recunoscându-se reciproc şi apoi se uitară în altă parte.

Netanel era prea uimit să reacţioneze. Continua să se uite fix la mare. Ruşinea şi ura îi reveniră încet, o dată cu amintiri crude şi dureroase, care îl făcură să geamă cu voce tare.

Ar trebui să-l denunţ! Se gândi el. Aş fi instrumentul pedepsirii sale. O să spun tuturor de pe vas cine este şi ce-a făcut la Auschwitz, iar ei or să-l ia şi or să-l arunce în mare.

Dar îşi aminti imediat; cum să-l denunţ pe Mendelssohn când şi eu sunt vinovat, la fel ca şi el? Nu mai ai dreptul să acuzi, când şi tu însuţi ai fost un kapo. Ai sângele lui Mandelbaum sub unghii. Vă aveţi la mână unul pe celălalt.

Se uită mult timp la întinderea mare de apă rece şi cenuşie, iar când îşi ridică privirile puntea era pustie, Mendelssohn dispăruse.

Furtuna se îndepărtase; soarele apunea în spatele lor pe un cer senin. Acum, puntea se umpluse de oameni care de-abia aşteptau să vadă Palestina. Mulţi din tovarăşii de călătorie ai lui Netanel erau supravieţuitori ai lagărelor de concentrare germane, la fel ca şi el. Pentru fiecare din ei, vederea Pământului Făgăduinţei avea o semnificaţie mistică, aidoma curcubeului pe care-l zărise Noe după Potop. Însemna că supliciul lor se sfârşise.

Acum, erau în jur de vreo trei – patru sute pe punte – se gândi Netanel. Doar cei prea slăbiţi de răul de mare rămăseseră în cabină. Feţele din jurul lui erau trase şi fantomatice în lumina verzuie a amurgului. În ciuda frigului, unii bărbaţi erau în cămaşă, fericiţi să simtă aerul rece după duhoarea sufocantă de sub punte. Toţi aveau numere tatuate pe încheieturi şi antebraţele albe ca marmura.

În timp ce scrutau zările, rugându-se să zărească ţărmul înainte să se întunece, avură câteva viziuni.

Omul de lângă el se întoarse şi-i zâmbi. Netanel nu-şi putea da seama câţi ani avea – treizeci, patruzeci, cincizeci, greu de spus la veteranii lagărelor. Îi lipseau doi dinţi.

— Am ajuns în sfârşit acasă – zise el în germană.

— Anul acesta la Ierusalim – spuse Netanel, parafrazând ruga de Paşte.

— Eşti german?

— Înainte de război am locuit lângă München. Dar tu?

— Frankfurt. Dar am trăit în Belgia din 1936. Părinţii mei m-au trimis acolo să scap de nazişti. Poţi să crezi aşa ceva? Familia aceasta a avut grijă de mine timp de trei ani. Ce oameni buni! El era poştaş!

— Ce s-a întâmplat?

— Propriul lui frate l-a denunţat la Gestapo. Ai mai auzit aşa ceva? N-am reuşit să aflu ce s-a întâmplat cu ei.

Netanel se uită la încheietura lui.

— Unde te-au trimis?

— La Maidanek. Am stat cincisprezece luni acolo.

Făcu semn spre dinţii lipsă.

— Un kapo mi-a făcut-o. Cu patul puştii. Un evreu la fel ca mine. Îţi vine să crezi?

Îi întinse mâna.

— Mă numesc Chaim. Toată lumea îmi spune Hymie. Pe tine cum te cheamă?

Netanel se gândi la varul său Chaim, îngheţat într-un vagon, undeva în Polonia.

— Rosenberg. Netanel Rosenberg.

— Cunoşti pe cineva în Palestina?

Netanel clătină din cap.

— Vărul meu locuieşte la Tel Aviv. A plecat din '34 cu întreaga familie. I-am spus că este nebun. „Cum o să trăieşti într-un asemenea loc?” Îţi vine să crezi?

— Niciunul din noi nu putea să prevadă ce-o să se întâmple.

— Îl cheamă Uri, Uri Aisenberg. Are un restaurant pe strada Dizengoff. Ar trebui să-l cauţi. Poate o să-ţi găsească ceva de lucru.

Se auzi un strigăt, urmat de altele. Arătau cu toţii într-un punct. La orizont, spre est, se zărea o fâşie galbenă, ca o linie trasată de un creion.

— Palestina – zise Hymie, reverenţios, de parcă ar fi rostit o rugă.

Pe măsură ce se apropiau de coastă, dunele galbene de nisip din Golful Akko şi pinii verzui, întunecaţi de pe Muntele Carmel din Haifa începură să se contureze pe fundalul cenuşiu.

Soarele coborî la asfinţit, iar razele sale aurii le arătau drumul spre casă.

Apoi, se făcu noapte. Navigară mai departe prin bezna amară, către sclipirea portocalie a rafinăriilor din Haifa. Veteranii lagărelor se întoarseră în cabine să se încălzească, aşteptând să treacă ultimele orele, înainte să ajungă, în sfârşit, acasă.

Haifa.

Trei bărbaţi şi o femeie stăteau la o masă întro cameră micuţă, deasupra unui restaurant din strada He-Haluz. Ploaia bătea în fereastră, scurgându-se pe sub pervaz şi formând o băltoacă la picioarele lor. Rămăşiţele unui dejun alcătuit din omletă şi salată erau împrăştiate pe masă, printre pahare şi o sticlă de vodcă, nedesfăcută.

Asher îi privi pe ceilalţi.

— Tocmai am primit mesajul de la căpitanul vasului Eretz Israel. Îi va lăsa la mal pe oaspeţii noştri la ora zece, în noaptea aceasta, lângă satul Quiryat HaGefen.

Bărbatul din stânga lui Asher, David Shapira era îmbrăcat în uniforma kaki a sergenţilor din Poliţia Supranumerară Evreiască. Bătu cu arătătorul în masă.

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Trebuie să-i ascundem aici şi în Acra înainte de ivirea zorilor.

Vorbi şi celălalt bărbat, pe nume Uri Ben-Carmel. Ca şi Asher, nu purta uniformă, dar, ca director local al Companiei de Transport Egged, juca un rol vital în cadrul Organizaţiei Haganah.

— O să pregătesc patru autobuze şi am să caut să conving câţiva şoferi de la Solel Boneh să vină cu camioanele la punctul de întâlnire.

— Pe câţi poţi garanta?

— Îl întrebă Asher.

— Cel puţin şase. Ar mai fi încă trei, dar.

Ridică din umeri.

— Spun că au familii şi se tem.

— Ce ai mai aranjat?

— Avem cel puţin douăzeci de taxiuri. Toţi, membri Haganah pe care ne putem baza.

— Şi dacă se întâmplă ceva?

— Zise poliţistul.

Asher le spuse despre telexul pe care-l interceptaseră de la Cartierul General CID din Ierusalim.

— Înseamnă că vor fi acolo – zise Shapira.

Asher înălţă din umeri.

— Da, presupun că sunt. Dar la bordul vasului se află, de asemenea, o echipă Haganah. Vor avea grijă ca oamenii să ajungă pe plajă, indiferent ce se întâmplă. După aceea, este treaba noastră.

Ben-Carmel luă o înghiţitură de vodcă.

— Chiar şi aşa este aproape imposibil să-i aducem la Haifa şi Acra în noaptea aceasta. Vor fi blocaje peste tot.

— Da, poate că va fi nevoie să-i cazăm la kibuţurile din Kfar Atta şi Kfar Yassif.

Ceilalţi rămaseră tăcuţi.

— Va trebui să organizăm ceva ca să-i ţinem ocupaţi pe englezi – zise Asher.

— La ce te-ai gândit? Îl întrebă Shapira.

— Este evident că trebuie să-i oprim pe britanici să ajungă la punctul de întâlnire. Dar, mai întâi, trebuie să ne asigurăm că nu vor veni în forţă. Aici, vom avea nevoie de tine, Rebacca.

Rebecca Orenstein încuviinţă încet din cap. Era o fată solidă, cu câteva fire de mustaţă deasupra buzei de sus. Purta şorţ kaki şi bluză de doc şi stătea cu picioarele desfăcute şi mâinile pe masă, ca un bărbat. Dar, când vorbi, vocea ei caldă şi plăcută contrasta cu înfăţişarea.

— Am pregătit doisprezece Palmaciniki. Trebuie doar să ne dai de ştire.

Fetele din Haganah se bucurau de acelaşi tratament ca şi bărbaţii. Multe făceau parte din Palmach, ramura militară de elită a organizaţiei.

— Ce armament aveţi?

— Pistoale-mitralieră Sten, treisprezece puşti, zece arme de mână de diverse calibre şi două aruncătoare de mine de cinci milimetri.

— Câtă muniţie?

— Poate pentru trei atacuri, din păcate, Ash.

— Grenade de mână?

— În jur de douăsprezece.

Asher zâmbi.

— Suficient. Mai bine decât să aruncăm cu pietre.

— Am făcut şi asta.

— Bine. Uri, tu te vei ocupai de transport. Este lămurit. Shapira, vom avea nevoie să-i ţii în loc pe englezi între Haifa şi punctul de întâlnire. Iar tu, Rebecca, mă tem că va trebui să te rog pe tine şi pe Palmacinikele tale să atacaţi fortul britanic de la En Josef.

SS Eretz Israel.

Vasul scârţâi şi se clătină izbit de un val.

Netanel stătea în hamacul lui, ascultând vibraţia motoarelor şi discuţiile pline de entuziasm ale celor din jur. Acum, când se apropiaseră de destinaţie, înviaseră cu toţii. Uitaseră de frica şi disperarea lor din timpul furtunii.

Deodată, auzi o voce strigând în germană, un glas dur, poruncitor. Oare n-o să se termine niciodată cu aceste coşmaruri?

Apoi, o auzi din nou.

Nu era în imaginaţia lui. O auziseră cu toţii.

Acum distingea şi cuvintele.

— Vă vorbeşte căpitanul Sunderland al Marinei Maiestăţii Sale. Aţi pătruns ilegal în apele Protectoratului Palestinei. Venim la bord. Dacă nu opriţi imediat motoarele, vom fi obligaţi să deschidem focul.

Vibraţiile crescură. Măriseră viteza.

Netanel sări din pat şi alergă pe coridor.

Puntea era scăldată în lumina reflectoarelor. Netanel îşi duse mâna la ochi. Distinse o siluetă pe nava britanică de patrulare, la mai puţin de un sfert de milă de port.

— Eretz Israel, vă previn pentru ultima oară. Dacă nu vă supuneţi, vom deschide focul.

Eretz Israel continua să înainteze în viteză. Şalupa de patrulare se îndrepta direct spre el.

Oamenii se năpustiră pe punte. Un ofiţer alergă dea lungul parapetului, spunândule să se întoarcă în cabine.

Netanel auzi un pocnet în metalul de deasupra capului, de parcă cineva ar fi aruncat cu monezi. Deodată, femeile începură să ţipe. Zăceau deja trei trupuri pe punte.

Se stârnise panica.

Lui Netanel îi trebuiră câteva minute să priceapă ce se întâmpla. Şalupa de patrulare trăgea în ei.

Se aruncă cu faţa-n jos.

Uruitul motoarelor ajunsese la apogeu, făcând vasul să tremure. Şalupa de patrulare Vickers trase din nou. Gloanţele plouau pe punte, ricoşând din toate părţile.

Trebuie să cobor, se gândi Netanel. Dar scara era plină de oameni. Văzu o femeie ţipând, strivită în aglomeraţie.

Netanel se uită peste parapet. Căpitanul lui Eretz Israel se îndrepta exact către şalupa de patrulare care se afla acum la mai puţin de cincizeci de yarzi depărtare.

Alt răpăit de mitralieră înfipse gloanţe în carena vasului. Prea sus ca să primejduiască viaţa celor de pe punte. Ferestrele de la cabine se făcură ţăndări.

Se încleştă, aşteptând să se ciocnească de şalupă.

Dar nu se ciocniră.

Netanel se uită înapoi şi văzu şalupa de patrulare despicând valurile negre. Căpitanul striga la ei prin portavoce, dar Netanel nu mai distingea cuvintele. Erau astupate de şuieratul vântului şi de răpăitul mitralierelor Vickers.

Două corpuri zăceau pe burtă, în beznă, la câţiva metri depărtare. Dintr-unul se scurgea un şuvoi negru în canalul de evacuare. Reflectorul şalupei de patrulare se roti din nou, luminând puntea şi feţele morţilor. Unul din ei era Mendelssohn.

Iar celălalt Hymie.

Poţi să-ţi imaginezi aşa ceva?

— Se gândi el.

En Josef.

Fortul britanic Tegart domina coasta, cocoţat în vârful unui deal, la o milă nord de oraş. Rebecca ştia că nu era păzit temeinic. Englezii nu se aşteptau să fie atacaţi în propriul lor fort.

Trei runde de grenade erau ca şi când ai fi aruncat smochine într-o maşină blindată, dar, dacă puteau proiecta grenadele direct în zid, ar putea stârni panică timp de vreo oră. Era important să dea impresia celor din garnizoană că aveau dea face cu un atac concertat.

Se cuibări într-o râpă, sub ziduri şi făcu semn spre două Palmacinike să aducă aruncătoarele de grenade. Ploua torenţial şi cizmele lor se afundau în noroi.

Calculul traiectoriei era o chestie de noroc. De la această distanţă, n-ar fi prea greu, hotărî ea. Aş putea arunca o portocală în santinela de pe zid dacă aş avea un aruncător ca lumea.

Fixă cu mâinile ei arma şi sărută preţioasa grenadă de 5 mm înainte s-o bage înăuntru. Sperase că o să participe la un atac serios, pe viaţă şi pe moarte, dar presupunea că merită, oricum, să ajute 500 de compatrioţi evrei să ajungă în Palestina.

Pocnetul grenadei răsună în linişte.

Erupse o flacără albă, urmată de o explozie răsunătoare. O sirenă se declanşă dincolo de ziduri. Soldaţii britanici strigară speriaţi şi un ofiţer începu să împartă ordine.

La o sută de yarzi spre dreapta, o mitralieră Sten răpăi în zid. Răsunară şi alte împuşcături în beznă. Palmacinikele ei se înşirară în jurul fortului. Dacă ştiau să drămuiască muniţia şi să se mişte cu grijă, puteau fi confundate cu o armată.

Qiryat HaGefen.

Asher stătea pe plajă, scrutând întunericul. Încerca să zărească vasul SS Eretz Israel. Luna apărea şi dispărea după nori, îngreunându-i misiunea. Ploaia îi lipise părul de faţă. Picături de apă i se scurgeau pe bărbie.

Când luna apăru din nou, îşi ridică binoclul şi distinse silueta vaporului la nord de golf. Sclipea ceva în dreptul ei. Probabil că era patrula engleză care semnala ţărmul.

Lăsă binoclul şi înjură pe înfundate.

— Ce este? Îl întrebă Ben-Carmel.

— S-a dus prea mult către nord. Se apropie în mod periculos de recif.

Asher alergă la maşină şi luă lampa Aldis. Trebuia să-i prevină înainte să fie prea târziu.

Şoseaua Haifa.

Căpitanul Tom Hughes de la Direcţia a 6-a Aeropurtată trase jeep-ul către şirul de maşini aliniate, cu mâna apăsată pe claxon. În cele din urmă, se opri, se dădu jos şi se uită în direcţia reflectoarelor, uimit şi enervat. Era un tip din Yorkshire şi nu se obosea să fie politicos.

— Ce dracu' se întâmplă aici?

Drumul era complet blocat. Două camioane se răsturnaseră pe-o latură. Le înconjuraseră maşini de poliţie şi de salvare. Oamenii se strânseseră curioşi, uitându-se la camioanele avariate şi amestecându-se printre personalul medical.

Un poliţai în uniformă kaki alergă prin ploaie şi salută elegant:

— Sergent David Shapira de la Poliţia Supranumerică. Evreiască. Îmi pare rău că nu vă puteţi continua drumul, căpitane. Mă tem că a fost un accident!

— Luaţi dracului astea din drum!

— Încercăm să deblocăm şoseaua cât mai repede.

— Pe dracu'!

— Tună Hughes.

Va dura ore-n şir până să iasă din acest haos. Îi punea răbdarea la grea încercare. Mai întâi, trebuise să-şi trimită jumătate din trupele sale la En Josef, unde colonelul care răspundea de fort – îl cunoştea pe tip, era complet idiot şi londonez pe deasupra – raportase că se afla sub asediul unei forţe superioare numeric.

Şi acum porcăria asta.

Hughes, îl dădu la o parte pe poliţistul mic de statură şi îşi făcu loc prin mulţime. Un bărbat zăcea pe spate lângă camion, cu faţa acoperită de o masă de sânge. Celălalt şofer era prins încă în cabina lui şi doi poliţişti încercau să-l scoată de acolo.