Colin Falconer

Kapo zbierau şi-i loveau cu bastoanele de cauciuc, dar Netanel devenise de mult indiferent la strigăte şi bătăi. Mintea sa se concentra doar asupra raţiei. Încă o zi, încă o victorie câştigată.

Dar, după apel, bătu clopotul şi cineva strigă:

— Blocksperre!

Mendelssohn şi Orphan rânjeau la ei. Mendelssohn dădu fiecăruia o carte de identitate cu numele, vârsta, numărul şi naţionalitatea, tipărite sub vulturul SS, iar ajutoarele lui Orphan îi mânară spre barăci. Cuvântul era şoptit ca o molimă, din gură-n gură, printre rândurile de oameni speriaţi.

— Selecjwa!

— Selecţie!

— Acesta este sfârşitul pentru mine, zise Mandelbaum.

— O să fie totul bine, zise Netanel. Dă un sfert din raţia de pâine pentru un bărbierit, îl sfătui el. O să merite. Hai, mai ai încă timp.

Mandelbaum căută fotografia sub saltea. Dispăruse.

— Şobolanii mi-au mâncat băiatul, bolborosi el.

— O să fie bine, repetă Netanel.

Dar îţi venea greu să te uiţi la Mandelbaum când era dezbrăcat. Varicele de pe pulpe erau mai mari ca muşchii braţelor.

— O să fie bine.

Cuvinte de consolare erau repetate în jurul lor, în timp ce oamenii încercau să se încurajeze unii pe alţii.

— No să te aleagă pe tine. Tu nu eşti un Müsselman.

— Nu va fi rândul tău. Eşti încă sănătos şi puternic.

— Îi aleg doar pe cei bolnavi. Tu o să fii O. K.

— Am auzit că nu-i mai trimit la Birkenau pe cei aleşi. Îi duc înapoi, la Theresienstadt.

— Nu aleg evrei germani, doar polonezi.

— Vor alege un Număr Mare.

— Nu selectează Numere Mici.

Uşa barăcii se deschise şi Orphan se năpusti înăuntru.

— Gata, ticăloşilor, dezbrăcaţi-vă! Schnell, schnell! Veniţi aici cu cărţile de identitate în mână! Grăbiţi-vă!

Fură mânaţi în Tagesraum37, cu cărţile de identitate strânse între degete. Era o noapte rece şi înghesuiala ţinea de cald. Acum toţi ţineau cărţile de identitate deasupra capetelor, ca să nu le piardă sau să le mototolească.

Ca nişte copii de şcoală într-o excursie, se gândi Netanel.

Pe perete era o oglindă spartă. În ea, Netanel văzu o adunătură de schelete, cu capetele rase, mai mari decât corpul, cu feţele distorsionate de foamete şi frică. Zări un bărbat înalt, cu o cicatrice rozalie pe obraz, plin de bube. Îi părea cunoscut. Vreun coleg de şcoală, care se schimbase îngrozitor.

Ba nu, sunt chiar eu.

Doamne Sfinte, sunt chiar eu.

Dar nu se poate! Omul este un monstru, hidos şi diform, ca o arătare de gheto. Eu nu pot fi aşa.

Uşa de la Tagesraum se trânti de perete. Afară, reflectoarele din turnurile de pază transformaseră noaptea într-o mare fosforescentă. Îi aşteptau trei persoane: un maior SS, Mendelssohn şi Orphan.

Netanel îl recunoscu imediat pe maiorul SS. Era Rolf Emmerich.

— Sunt ca şi mort, murmură el.

Rolf arăta excepţional, un înger căzut în iad, înveşmântat în negru. Lumina artificială îi încadra faţa în umbre, ca un portret de Vermeer, conferindu-i o aură de perfecţiune eterică. Ochii îi sclipeau ca nişte safire, reflectând lumina fără s-o absoarbă, iar zâmbetul era blând, plin de beatitudine.

Mendelssohn stătea în dreapta lui, Orphan în stânga. Mai scunzi ca Rolf, îmbrăcaţi în uniformă de prizonieri, păreau nişte creaturi din lumea adâncurilor, meniţi să scoată în evidenţă întunecata splendoare a lui Rolf.

Fu întrerupt din contemplare de glasurile ajutorilor de kapo.

— Heraus! Heraus! Mach schnell, schnell!

Primul bărbat alergă spre Rolf – înţepenit şi scheletic – şi îi dădu cartea de identitate. Rolf i-o înmână lui Mendelssohn. Omul fu mânat înapoi în baracă, prin altă uşă. Totul se terminase în câteva secunde. Soarta lui, care o fi fost, se hotărâse deja.

Cine era viaţa? Mendelssohn sau Orphan?

Dura doar câteva secunde ca să se decidă asupra unui om. De fapt, se gândi Netanel, ce conta dacă Rolf făcea o greşeală. Ce importanţă avea dacă un om apt de muncă era trimis la gazare, iar unul bolnav era cruţat. Conta doar să scape de numărul necesar, pentru a face faţă noilor-veniţi.

Un bătrân înainta târşâind. Şchiopăta şi Netanel îi auzea respiraţia şuierătoare. Rolf rânji. Era clar ce voia să spună zâmbetul său. Dădu cartea de identitate lui Mendelssohn.

Deci aşa.

Mendelssohn era moartea.

Orphan viaţa.

— Adio, domnule Rosenberg, îi şopti Mandelbaum.

Mandelbaum fu împins înainte. Rolf îi luă cartea de identitate şi o izbi de mănuşa lui neagră. Nu ştia ce hotărâre să ia. Se uită peste umărul lui Mandelbaum şi păru să ezite. În clipa aceea, unul din ajutoarele de kapo îl apucă pe Netanel de braţ şi-l împinse înainte.

Rolf îşi ridică privirile şi ochii lor se întâlniră. Asta este, se gândi Netanel. Ori mă trimite la gazare, ori mă păstrează pentru alt chin, mai rafinat.

Netanel alergă ş-ii dădu cartea de identitate lui Rolf. SS-istul se uită la el. Nu dădu nici un semn că l-ar fi recunoscut. Absolut niciunul.

Când o să vadă cartea de identitate, o să ştie, se gândi Netanel. Dar Rolf nu se uită la cartea de identitate şi, în momentul acela, Netanel ştiu ce-o să se întâmple. Se va termina imediat.

Avea două cărţi în mână.

Două cărţi.

Bineînţeles, Mandelbaum! Rolf nu se hotărâse în privinţa lui Mandelbaum, iar ajutorul de kapo îl împinse prea repede pe Netanel înainte. Nu mai era nimic de făcut. Rolf se uita deja peste umărul lui Netanel, la următorul deţinut. Dăduse o carte de identitate în dreapta, lui Mendelssohn, şi alta în stânga, lui Orphan.

Netanel aruncă o privire. Orphan, viaţa, ţinea cartea lui Mandelbaum.

La început, fu cât pe ce să protesteze. Dar ce să spună? Stai puţin, ai făcut o greşeală? Să cerşească milă şi dreptate lui Rolf Emmerich, fiu de căruţaş şi maior în Schutzstaffeln? Aici nu existau greşeli. Trăiai sau mureai şi nu-i păsa nimănui.

Ajutorii de kapo îl mânau deja spre uşile barăcii. Nu mai simţea bastoanele de cauciuc care-l împungeau între umerii goi. Organizarea sa minuţioasă, lupta disperată pentru supravieţuire în lunga iarnă poloneză. Numărul lui Mic nu contaseră deloc. Mai bine s-ar fi aruncat în sârma ghimpată din prima noapte.

Şi totul numai din cauza lui Mandelbaum. Îi venea să plângă de ciudă. De ce să rabde atât, ca să sfârşească în asemenea hal?

Şi aş vrea, doar, s-o mai văd o dată pe Marie.

Netanel se aşeză pe pat şi nu se sinchisi să se îmbrace.

— O să te trimită într-un lagăr special – îi spuse Mandelbaum.

— Ce?

— O să te trimită într-un lagăr special. De data aceasta nu mai gazează oamenii. L-am auzit pe Mendelssohn spunând cuiva.

Netanel se uită la Mandelbaum. Zâmbea, chiar credea asta. Avusese un moment de luciditate şi acum înnebunise din nou.

— Crezi într-adevăr ce spune Mendelssohn?

— De ce ar minţi?

— Ca să-şi uşureze munca. Şi fiindcă îi place.

— O să fie bine, vei vedea. De data aceasta nu mai gazează oameni.

— Mai du-te dracului şi lasă-mă odată în pace, Mandelbaum.

Rahatul. Încearcă să nu fie prea vesel că el o să trăiască şi eu o să mor. Ei bine, de ce nu? Şi eu aş fi fericit în locul lui. Dar nu sunt. Urmează să fiu gazat. Şi îmi vine să-l sfâşii, pentru că este numai vina lui.

— Împart raţia. Vei primi o porţie dublă. Nu-i grozav?

Porţie dublă, se gândi Netanel. Să dea porţie dublă unui mort. Grozav, auzi! Mandelbaum vorbea serios. Crede cu adevărat că ar trebui să fiu recunoscător.

— Va fi bine, domnule Rosenberg.

Ar fi vrut să-l lovească, să-i astupe gura, dar îl părăsiseră puterile, aşa că se îmbrăcă, luă vasul şi-i ceru lui Mendelssohn porţia dublă promisă.

Când sună deşteptarea a doua zi de dimineaţă şi garda de noapte trecu printre paturi murmurând: „Wstvac” Netanel nu se mişcă. Mandelbaum sări din pat, se îmbrăcă repede şi alergă la spălător. Ajutorii de kapo îl ignorară pe Netanel. De fapt, încetase să mai existe.

Pentru prima oară de când sosise la Auschwitz avea patul numai pentru el. Se putea întinde pe salteaua de paie, fără să simtă în oase marginile de lemn. Acum, în aceste ultime momente în iad, se delecta cu lucruri pe care altădată nici nu le remarcase.

Sentimentele sale variau între exaltare şi groază. Când se simţea uşurat că viitorul său fusese hotărât în sfârşit, când intra în panică, îngrozit de gândul morţii.

Baraca era tăcută, goală, cu excepţia celor care dormeau şi îşi aşteptau moartea, ca şi el. Se simţea ca o fantomă. Lumea se învârtea în jurul lui, dar el nu mai făcea parte din ea. Putea observa, dar nu putea fi văzut.

Afară, foştii săi tovarăşi de suferinţă tremurau în beznă la apelul de dimineaţă. Privi în linişte umbrele palide, în timp ce zorile se strecurau pe podeaua de ciment. Pentru ce această grabă? De ce ziua era atât de nerăbdătoare să înceapă?

* * *

Veniră la jumătatea dimineţii.

— Achtung! 38

Se dădură jos din pat, iar Orphan şi ajutorii de kapo îi aliniară. Mendelssohn stătea la o masă pliantă, lângă uşă. Oamenii din primul rând îi arătară tatuajul de pe braţ, iar el îi bifă pe foaia scrisă la maşină.

— O să ne gazeze, domnule Blockältester?

— Îl auzi întrebând pe unul din ei.

— Nu, nu, veţi fi duşi în alt lagăr. Vă dau cuvântul meu. Jur pe mormântul mamei!

De-ai putrezi în iad, Mendelssohn!

— Se gândi Netanel.

Leichenauto era o furgonetă mare, vopsită în gri, cu un coş de metal care ieşea din acoperiş. Din cauza lipsei de combustibil, transportul din lagăr fusese adaptat să funcţioneze şi pe bază de lemn, şi pe bază de benzină. Şoferul SS stătea la volan şi privea drept înainte.

— Urcaţi-vă! Mai repede!

— Strigă unul din ajutoarele de kapo, împingându-i de la spate.

Mă duc la moarte, se gândi Netanel. Moarte. Nu i se părea reală, presupun că nu pare reală nimănui. Nimeni nu se gândeşte că o să moară într-adevăr.

Era câte o bancă pe fiecare din laturile furgonetei. Netanel se aşeză. Nu vorbeau şi nu se uitau unii la alţii. Uşa se închise şi îi lăsă în semiîntuneric. Netanel îşi dădu seama că totul se făcuse cu ajutorul unui singur SS-ist. Un criminal german şi câţiva evrei vânduţi, şi întreaga noastră naţie îşi pleacă capul şi se lasă exterminată.

Leichenauto porni din loc. Se uită în colţ. Nu era foc pe grătar. Deci, azi foloseau benzină.

Cineva începu să se roage.

— Nu vă este ruşine? Zise Netanel cu voce tare.

Nu-i răspunse nimeni.

Nu va şti nimeni niciodată, zise Netanel. Vom muri şi nimeni nu va cunoaşte suferinţele noastre. Ne mână ca pe vite şi nu ripostăm nici măcar o dată. Vor omorî toţi evreii din lume şi nu se va opune nimeni.

Vorbea de unul singur.

— Cineva trebuie să supravieţuiască! Trebuie să existe o răzbunare! Trebuie să existe o mântuire pentru noi.

Linişte.

Sunt morţi deja, se gândi el. Au murit la selecţie.

— N-am vrut să fiu evreu, ei m-au făcut? Cum puteţi muri aşa? Cum o să vă găsiţi odihna pe lumea cealaltă?

Se uita la coşul din colţul furgonetei. Poate aş putea încăpea înăuntru, se gândi el. Ei bine, nu. Nu pot, adică Netanel Rosenberg n-ar putea să-şi vâre trupul solid într-un spaţiu atât de mic. Dar bărbatul pe care l-am văzut în oglinda din Tagesraum ar putea.

— Jur că o să mă răzbun pentru voi toţi – zise el.

Mai târziu, se întrebase dacă observase vreunul ce făcuse. Se vârâse în sobă, ridicându-şi braţele deasupra capului şi împingându-şi capul şi umerii.

Nu putea să respire. Funinginea îi intra în nas şi-n gât, dar îşi înfrânse panica. Continuă să împingă, până ajunse cu picioarele pe grătar. Atingea cu vârfurile degetelor marginile sobei.

Va aştepta până când se vor opri, hotărî el. Apoi, o să iasă.

Trebuia să respire întretăiat. Nu te înecai dacă nu respirai prea multă funingine deodată. Nu prea era aer, dar ajungea.

Se simţea ciudat de calm. Aştepta.

Furgoneta se opri. Linişte, apoi zgomot de cizme. Netanel îşi trecu degetele pe buza burlanului şi se trase în sus. Destul spaţiu ca să-şi îndoaie puţin genunchii şi să nu i se vadă picioarele.

Degeaba, nu putea să se ţină; braţele lui erau prea slăbite. Poate dacă se sprijinea în genunchi şi-n coate.

Auzi santinela SS strigând:

— Heraus! Heraus! Los! Los! 39

Aşteptă să audă tropotul cizmelor pe podeaua furgonetei şi strigătele lor triumfătoare când îl vor scoate din ascunzătoare.

În schimb, auzi cum se trântesc uşile.

Şi acum ce-o să facă?

Prostule, se gândi el. Prostule! Ce ai câştigat? Câteva ore? Nu poţi deschide uşa din interior, aşa că nu văd cum o să scapi! Şi unde să fugi? Întreg Auschwitz-ul este o închisoare!

Ieşi din sobă şi se ghemui într-un colţ.

Afară, gărzile SS zbierau instrucţiuni victimelor. Răsună izbitura înfundată a patului unei puşti în oase.

Motorul furgonetei prinse din nou viaţă.

Şi acum ce-o să facă?

Leichenauto se opri. Netanel auzi şoferul dându-se jos din maşină, închizând uşa şi îndepărtându-se. Încă o uşă trântită şi apoi linişte.

Dusese Leichenauto la garaj, se gândi Netanel. Sunt în clădirea SS-ului. Încercă uşa disperat.

Înşelase moartea. Dar cu o singura zi.

Căscând, caporalul SS Dieter Overath deschise uşile Leichenauto-ului. Avea sub braţ un morman de surcele. Era iarăşi lipsă de benzină şi primiseră instrucţiuni să folosească din nou lemn. Înjură. Ura lemnele. Îi murdăreau uniforma cu funingine din burlane şi nici motorul nu funcţiona bine. Trebuia să aprindă focul şi să-l alimenteze cu lemne tot timpul. Când puneai benzină, învârteai doar cheia şi porneai.

Se urcă în spatele Leichenauto-ului şi fu cât pe ce să se scape pe el.

— Herrgottsacrament! Acolo era un evreu!

În pielea goală, acoperit cu funingine. Stătea ghemuit într-un colţ, negru de sus şi până jos, cu albul ochilor ieşind în evidenţă ca luna pe cerul nopţii. O fantomă! O fantomă gazată, care se întorsese să-l bântuie.

Scăpă grămada de lemn.

— Calmează-te, Dieter, îşi spuse el. Oricine poate vedea că evreul este viu; foarte viu şi foarte speriat. Dar ce căuta în Leichenauto?

— Cine eşti?

— Şuieră el. Ce cauţi în furgoneta mea?

Omul se holba la el.

Funingine. Herrgottsacrament, burlanul!

— Nenorocitule, ce-ai de gând cu mine?

Evreul nu-i răspunse.

Ce-o să facă? Putea să ia puşca din cabină şi să-i tragă un glonţ în cap. Dar ce-o să-i spună maiorului? Dacă afla Emmerich, l-ar fi putut transfera pe frontul de Est, aşa cum păţise funcţionarul colonelului. Evreul fusese bifat pe formulare, deci se presupunea că era mort. Acum nu mai putea să-l ducă înapoi la Birkenau fără actele necesare. L-ar fi reclamat. Sigur, nu era greşeala lui, ci a idiotului care proiectase aceste furgonete afurisite, dar lui Emmerich n-o să-i pese.

Trânti uşile şi le încuie. Ce Dumnezeu să facă cu el?

Leichenauto se opri pe o stradă, în apropiere de Appelplatz. Overath sări din maşină. Se uită în jur grăbit, să se asigure că nu-l urmărea nimeni, şi deschise uşile din spate.

— Ieşi!

— Şuieră el. Mai repede, mişcă-te, rahatule!

Se urcă, îl apucă pe Netanel de braţ şi-l aruncă afară din furgonetă. Netanel alunecă pe spate în noroi. Mai bine să cadă beleaua pe capul altuia, se gândi Overath.

— Rahat de evreu, de ce mi-ai făcut asta?

— Şuieră el.

Închise uşile şi se sui la volan. Se îndepărta, rugându-se lui Dumnezeu să nu afle maiorul Emmerich.

Barăcile erau goale.

Netanel se duse la duşuri şi îşi îndepărtă funinginea, apoi se întoarse la barăci şi se aşeză în pielea goală pe marginea patului, aşteptând să se întoarcă ceilalţi. Erau o familie săracă, iar Mendelssohn şi Orphan erau părinţi cruzi, dar asta era tot ce avea.

Nu se mişcă şi nu vorbi nimeni. Nici măcar nu se uitau la el.

— Bună, Mandelbaum – zise Netanel. Mandelbaum se aşeză în vârful patului şi îşi mâncă raţia, de parcă el n-ar fi fost acolo.

— Mandelbaum? Sunt eu, Rosenberg.

— Pleacă, îi şopti Mandelbaum.

Netanel se ridică şi se aşeză la coadă, să-şi ia raţia. În clipa aceea, oamenii încetară imediat să se mai împingă şi se dădură la o parte să-i facă loc. Ca de obicei. Mendelssohn şi Orphan împărţeau supa şi pâinea. Când îl văzură, începură să şuşotească între ei. Netanel îşi arătă numărul lui Orphan.

— Următorul – zise Orphan.

— Dar, domnule kapo.

— Următorul!

Sunt un om mort, se gândi Netanel. Pe un mort nu-l vedeai. Nu-i vorbeai şi nu-i dădeai să mănânce. Nu ştiu ce atitudine să aibă faţă de mine. Dacă recunosc că nu sunt mort, s-ar putea să cadă vina pe ei şi să fie pedepsiţi. Aşa că se prefac că sunt invizibil.

Nu-mi rămâne de făcut decât un singur lucru.

Nişte zori murdare, gălbenite, câmpuri cenuşii, triste, dincolo de sârma ghimpată. Chaim zări un om în pielea goală împleticindu-se prin Appelplatz. Nu-l recunoscu. Se plesni cu mânerul biciului în palmă şi se duse să-l întâmpine. Probabil era un evreu care înnebunise. O să-l aranjeze el.

— Chaim!

— Herrgottsacrament!

— Şopti Chaim.

Se uită la cicatricea pe care nebunul de Lubanski i-o făcuse vărului său.

— Netanel!

— Ajută-mă!

— Dar unde-ţi sunt hainele? Ce s-a întâmplat cu tine?

— Ajută-mă, o să fac orice. O să le arăt eu ticăloşilor ăstora. Ajută-mă!

Chaim zâmbi.

— Vrei să devii kapo, nu-i aşa?

— Aş intra şi-n SS dacă ar fi nevoie. Nu mă lăsa să mor. Trebuie să dau un sens acestei lupte.

— Nu contează decât să supravieţuieşti, Netanel. Atâta tot.

— Ajunge. Deocamdată.

Chaim zâmbi.

— Ei bine, vom vedea.

Făcu semn spre Birkenau. Un fum sinistru, maroniu se ridica la orizont, deasupra pădurilor.

— Au început devreme. Cunoscuţii tăi cumva?

Netanel clătină din cap.

— Din clipa aceasta, nu mai cunosc pe nimeni.

Partea a unsprezecea.

POLONIA ŞI GERMANIA, N-o să uite niciodată, cât va trăi, mirosul verii lui 1944. Când arde, carnea umană emană o duhoare înecăcioasă, dulce şi greţoasă în acelaşi timp. Vremea era fierbinte şi uscată, cerul se înroşise, iar apusurile erau lungi, rozalii şi minunate. Fumul coşurilor deveni stindardul sufletelor pierdute care coborau din tren în batalioane zdrenţăroase.

Fabrica morţii era alimentată zi şi noapte cu vagoane întregi de evrei din Ungaria şi Italia şi cu ţigani din România. Majoritatea nu ajungeau să cunoască Auschwitz-ul aşa cum îl cunoştea el; stăteau în lagăr doar până când erau număraţi, gazaţi şi arşi. Tot ce mai rămânea ca dovadă a trecerii lor era câte o valiză ruptă, pe peron, sau o păpuşă uitată pe o bancă.

Dar asfinţiturile celor care asistau la asemenea monstruozităţi erau splendide.

Curând, crematoriul ajunse la capacitatea maximă şi nu mai reuşi să-i ardă pe cei gazaţi. Netanel fu pus să aibă grijă de Arbeitskommando trimis să sape şanţuri adânci în pădurile de deasupra Birkena-ului. Când terminară ce aveau de făcut, SS-iştii sosiră cu camioane pline cu cadavre. Chiar şi lui Netanel îi venea greu să respire, deşi, după doi ani de Auschwitz credea că se obişnuise cu orice duhoare.

Detaşamentul lui Netanel fu pus să arunce corpurile în tranşee şi să le îmbibe cu benzină. Apoi un sergent SS aruncă un chibrit.

O vâlvătaie neagră se ridică sute de picioare spre cer.

Totuşi, trenurile continuau să vină. Toată noaptea, în fiecare noapte, stătea pe patul său şi auzea vagoanele scârţâind. Coşmarul părea să nu aibă sfârşit.

Se afla în pădure cu detaşamentul său şi privea flăcările scuipate din alt şanţ cu cadavre, când un camion SS cenuşiu opri pe cărare, mai în jos. Doi sergenţi SS săriră jos.

Unul din ei scoase o roabă din spate.

Înăuntru se aflau vreo douăzeci de copii.

— Cine vrea să facă o plimbare? Strigă unul din sergenţi.

Era un bărbat solid, vesel, roşu la faţă, cu păr blond. Un bun tată german, se gândi Netanel.

Copiii se luptară între ei care să meargă primul.

Omul râse, luă o fetiţă şi o aşeză în roabă.

— Ţine-te bine!

— Strigă el.

Alergă în jos, pe pantă, iar fetiţa – nu are mai mult de cinci ani, se gândi Netanel – ţipa entuziasmată.

Bărbatul o duse peste culme, dispărând din privirile celorlalţi. Se îndrepta spre şanţul în flăcări.

— Doamne Sfinte, murmură Netanel.

Închise ochii. Dar în noaptea aceea, în patul lui, îi răsunară în urechi strigătele fetiţei şi ale celorlalţi copii care o urmaseră. Îi sfâşiau sufletul. În clipa aceea, îi jură în gând fetei ucise că va trăi şi va avea grijă ca asemenea monstruozităţi să nu se mai repete.

Netanel luă de pe masă jumătatea de pâine, şi ascunse în palmă câteva ţigări. Pe piaţa neagră a lagărului, dacă pâinea însemna bani, ţigările erau valută forte.

Chaim juca şah cu Alexandr; Shlomo dormea în patul lui. Netanel ieşi pe uşa din spate şi aşteptă în umbră. Peste câteva minute, auzi mersul târşâit al unui Häftling.

— Mandelbaum?

— Domnule Rosenberg.

— Ţine!

Îi dădu pâinea.

Mandelbaum îşi înfipse imediat dinţii în ea. Netanel aşteptă; înţelegea acest fel de foame. Chiar şi acum când putea organiza totul, nu uitase. Că atunci când ai fost sărac, chiar dacă într-o zi te îmbogăţeşti, consideri orice risipă ca pe o blasfemie.

— Ce mai faci, Mandelbaum?

— Ieri a fost altă selecţie.

— Ştiu. Te-ai descurcat, nu?

Înfulecă altă bucată de pâine.

— Mă tem să nu facă vreo greşeală.

— Se întâmplă foarte rar. Oricum, în curând o să se termine. Englezii şi americanii sunt în Franţa.

Mandelbaum continua să mănânce.

— Ai auzit ce s-a întâmplat cu Orphan?

— Da, am auzit.

Gestapoul îl prinsese vânzând dinţi de aur lui Meister Lentner de la depou. Dinţii de aur, bineînţeles, erau proprietate germană, recuperată înainte de gazare, când respectivul proprietar nu mai avea, oricum, nevoie de ei. Era ilegal să-i comercializezi. Dar, Orphan scăpase de ştreang. Se arătaseră foarte miloşi şi îl trimiseseră la minele de cărbuni din Silezia.

— Când se va termina, o să-l caut şi o să-l scuip în faţă – zise Mandelbaum.

Terminase aproape toată pâinea.

— N-o să-l mai vezi – spuse Netanel.

Durata de viaţă a prizonierilor din minele de cărbuni nu depăşea trei luni.

Mandelbaum băgă în gură ultima bucată de pâine şi se sprijini de baracă satisfăcut. Când suferi tot timpul, îşi aminti Netanel, o clipă de alinare se transformă într-o sublimă formă de extaz.

— Dumnezeu să te binecuvânteze, domnule Rosenberg.

— Ţine – zise Netanel.

Îi dădu ţigările.

— Poţi cumpăra orice cu ele pe piaţa neagră. Dar, mai întâi, vezi dacă nu poţi să-l îmbii pe Mendelssohn ca să te repartizeze într-un detaşament mai uşor.

Mandelbaum ascunse ţigările în haină.

— Să nu spui nimănui de unde le ai.

Mandelbaum se apropie de el. Ce rău puţea!

— Când o să se termine totul – zise el – o să mă duc la fiul meu în Palestina.

— Ce-o să faci în deşert? Poţi să te întorci cu mine la Ravenswald.

— N-o să te întorci nici dumneata acolo, domnule Rosenberg. Niciunul din noi nu se mai poate întoarce acum.

— Ba nu, te înşeli, se gândi Netanel. Eu am de ce să mă întorc. Trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu Marie.

— Vino mâine-seară. Poate mai fac rost de nişte pâine.

Mandelbaum se îndepărtă. Era un prăpădit, un Număr Mic, care supravieţuise doi ani ca Häftling. Chiar şi Mendelssohn îl respecta acum. Prizonierilor le inspira mirare şi poate chiar speranţă. Supravieţuise datorită lui Netanel. Reprezenta absolvirea vie a lui Netanel pentru că îşi trădase semenii.

Chaim îşi ridică privirile de pe tabla de şah.

— Ar trebui să fii atent.

Netanel nu-i răspunse.

— SS-iştii nu trebuie să afle că te porţi blând cu un Häftling evreu.

— După apelul de dimineaţă, o să-l lovesc la fel de tare ca şi tine. Dar ceea ce fac noaptea cu pâinea mea mă priveşte.