Colin Falconer

— Aici nu poţi fi independent, Netanel.

Netanel se trânti în pat.

Împărţea camera cu Chaim şi alţi doi kapo, evrei germani, ca şi el. Acum, avea un pat doar pentru el, cu o saltea adevărată, o pătură caldă şi chiar şi cearşafuri. Era o mică bucătărie cu plită şi raft pentru mâncare. Mâncare! Li se dădea margarină şi gem, ca parte din raţiile lor. Primeau, de asemenea, adevărate comori, cum ar fi tutunul şi insecticidele, care puteau fi comercializate pe piaţa neagră sau la infirmerie, ca să obţină conserve de carne şi ouă proaspete. Nu se ordonase camuflajul de noapte, aşa că jucau şah mult timp după ce se dădea stingerea.

Ei patru erau privilegiaţi şi îşi atrăseseră ura celorlalţi, devenind, la rândul lor, duşmănoşi. Nu se înţelegeau decât între ei.

— I-am auzit azi vorbind pe doi ofiţeri SS, zise Chaim. Cineva a încercat să-l ucidă pe Hitler.

— Circulă întotdeauna fel de fel de zvonuri, spuse Alexandr.

— Nu părea un zvon. Spuneau că cineva a pus o bombă sub biroul lui. Rommel făcea şi el parte din complot.

— Rommel!

— Aşa spuneau.

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Netanel.

Chaim ridică din umeri.

— Nu ştiu. Oricum, Hitler n-a murit. Dar SS-iştii erau îngrijoraţi. Americanii şi englezii se îndreaptă spre est. Cred că în câteva săptămâni vor fi la Paris.

Se uită la Alexandr şi apoi la Netanel.

— Ştiţi, sfârşitul războiului va fi un moment foarte periculos pentru noi.

Se făcu linişte, în timp ce fiecare din ei se gândea la ceea ce era de neimaginat. O zi când comportarea lor va fi judecată după standardele unei lumi exterioare, de care uitaseră cu toţii.

Dar există o perspectivă şi mai întunecată, şi anume aceea de a fi judecaţi de ceilalţi prizonieri. În acest caz, ştreangul călăului ar fi blând pentru ei. Cine o să pledeze pentru mine? Se gândi Netanel. Doar Mandelbaum. Ceilalţi mă urăsc, aşa cum îi uram eu pe Orphan şi Mendelssohn. N-o să creadă nimeni că nu doar dorinţa de a se răzbuna justifica această trădare. De fapt, nici eu n-aş crede.

— Trebuie să plecăm de aici până atunci, zise Alexandr.

— Sunt de acord, spuse Chaim. Dar cum o să reuşim?

Se uită la tabla de şah şi îşi mută regele, luând regina lui Alexandr.

— Şah mat! Exclamă el.

Toamna se prelungi la nesfârşit, senină şi caldă, de parcă apropierea Aliaţilor ar fi izgonit iarna. Apoi, într-o zi, blânda linişte a lagărului fu zguduită de unda de şoc a unei explozii. Răsună din direcţia Birkenau-ului.

Puţin după aceea, Netanel auzi voci îndepărtate cântând Internaţionala în poloneză, germană şi rusă. Fură urmate, în mod inevitabil, de comenzi lătrate în germană şi de răpăitul înfundat al Schmeisser-urilor. Ţipete urmate de linişte.

În câteva minute, veştile înconjurară lagărul. Un grup de Sonderkommando aruncaseră în aer crematoriul.

Octombrie, şi zilele erau încă luminoase şi senine. Baloanele de baraj pluteau deasupra Munţilor Carpaţi ca nişte insecte monstruoase, iar clopotniţa de la Auschwitz – frumoasă imagine – biserica, se gândi Netanel, altă glumă de-a lui Dumnezeu – se zărea deasupra pădurii. Dar serile deveniseră reci. Nici apropierea Aliaţilor nu putea împiedica o ultimă iarnă la Auschwitz. Detaşamentul lui Netanel descărca cărămizi la fabrica de carbid. Munca era zdrobitoare, dar învăţase repede ce trebuia să facă. Nu i se părea greu să strige, să înjure şi să lovească oamenii între coaste cu bastonul de cauciuc, când îşi amintea de cuptoarele de gazare de la Birkenau şi de copiii aruncaţi în foc cu roaba, în pădurea Buna. Cineva trebuia să plătească şi ticăloşii aceştia nu erau pregătiţi.

De fapt, era uşor să dispreţuieşti un Häftling. Înţelegea acum de ce SS-iştii o făceau cu atâta uşurinţă. Un om înfometat, cu spatele plecat sub greutatea cărămizilor stârnea fie silă, fie milă, or, aici nu există loc pentru milă. Aceşti evrei se lăsaseră încălecaţi; fiecare din ei se bazase pe compasiunea duşmanilor săi sau pe intervenţia prietenilor, la fel ca şi tatăl lui. În cele din urmă, fuseseră abandonaţi, dar nu ripostaseră şi îl trăseseră şi pe el în noroi. Începu să-i considere la fel de duşmani ca şi pe SS-işti.

Un Häftling se împiedică şi răsturnă cărămizile. Netanel alergă şi-l lovi cu bastonul în spate.

— Scoală-te, evreu împuţit!

Omul îşi ridică privirile; o faţă scheletică, cu barbă rară, cenuşie şi ochi gălbejiţi. Rânji, plecându-şi capul umil. Era Mandelbaum.

— Te rog, domnule Rosenberg.

— Scoală-te, ticălosule!

Netanel îl lovi din nou. De fapt, îl ajută. Îşi aminti cum o durere mai mare te făcea să uiţi de cele mici şi te obliga să continui.

Mandelbaum se ridică.

— Ia-le de jos!

— Zbieră Netanel.

Mandelbaum făcu un efort, dar căzu din nou în genunchi. Netanel se uită în jur; doi SS-işti îl urmăreau. Îl lovi a treia oară.

— Mandelbaum, pentru numele lui Dumnezeu, scoală-te!

— Şuieră el.

— Nu mai pot.

— Ridică-te, ticălosule!

Sună sirena. Sfârşitul zilei. Uşurat, Netanel îl lovi încă de două ori şi se întoarse aparent dezgustat că sirena pusese capăt micuţei lui distracţii. Cei doi SS-işti chicotiră şi se îndepărtară. Netanel se uită înapoi. Mandelbaum nu reuşise să se ridice nici acum. N-o să reziste peste iarnă. Va urma drumul pieirii.

Când se întoarseră în Appelplatz. Netanel observă că fusese înălţat un eşafod pe pajiştea din faţa pieţei. Deci! În seara aceasta va avea parte de distracţie.

Netanel îşi numără detaşamentul şi strigă numărul sergentului SS:

— Kommando 58, sieben und sechzig Häftling, Stärke stimmt!

— Plutonul 58, şaizeci şi şapte de prizonieri, număr corect.

Se aprinseră reflectoarele. Eşafodul era luminat ca o scenă. Şi acum, teatrul, se gândi Netanel. Un Häftling fu târât, dintr-o baracă din apropiere, de doi SS-işti şi împins pe treptele de lemn ale eşafodului. Avea faţa umflată şi vânătăi în jurul gurii şi ochilor. Nu putea să se ţină pe picioare fără să fie susţinut.

Maiorul SS Rolf Emmerich se sui pe platformă.

— Häftling 183 095 a fost condamnat la moarte din ordinul Înaltului Comandament Gestapo din Berlin pentru crime împotriva poporului german. În ultima lună, fracţiuni comuniste din cadrul lagărului au conspirat să saboteze proprietatea germană. În mărturisirea sa completă, Häftling 183 095 a recunoscut că a furat explozibile din Fabrica Union pentru trădătorii comunişti de la Birkenau. Înţelegeţi?

— Javohl! 40 – răsunară mii de voci.

Emmerich făcu semn spre gărzi. Târâră omul către trapă, îi trecură funia peste cap şi strânseră nodul.

— Tovarăşi!

— Strigă omul. Sunt ultimul!

Netanel îşi încleştă pumnii până când simţi unghiile în carne şi înghiţi în sec ruşinat. Da, cineva ripostase totuşi, se gândi el. Nu se duseseră toţi să moară în cuptoare fără să protesteze, ca nişte oiţe blânde. Dar calea aleasă de mine este mai bună. Dacă aş reuşi să scap de aici, aş dovedi că aşa este.

Se făcu linişte.

Apoi, pe neaşteptate:

— Tovarăşe, te salutăm!

Netanel se uită în jur, să vadă care idiot îşi semnase condamnarea la moarte. Omul ridicase mâna la frunte. Pe ridurile feţei sale înnegrite şi îmbătrânite apăruseră lacrimi.

Mandelbaum.

Rolf sări de pe platformă şi ajunse la el din câţiva paşi. Îl făcu să se îndoaie cu un pumn şi îl doborî la pământ cu al doilea. Apoi, îşi puse cizma pe gâtul lui Mandelbaum şi cercetă miile de feţe fantomatice.

— Mai este cineva amator?

— Întrebă el.

Înclinând din cap abia vizibil, Rolf dădu ordinul. Trapa se deschise şi prizonierul 183 095 atârnă în capătul funiei. Orchestra intonă un vals de Strauss şi prizonierii se răspândiră în timp ce omul îşi dădea duhul.

— Tu!

— Strigă Rolf.

Doamne Sfinte, se gândi Netanel. Se referă la mine.

Mandelbaum se zbătea sub cizma lui Rolf.

— Omoară-l!

— Zise Rolf.

Netanel rămase nemişcat pentru o clipă. Rolf îl urmărea atent. Se întoarse spre una din santinelele SS care stătea lângă eşafod.

— Dă-i bastonul!

Soldatul desprinse băţul de lemn de la curea şi-l puse în braţele lui Netanel.

— Este în plutonul tău – zise Rolf. Ucide-l sau te ucid eu pe tine!

Îşi luă piciorul de pe gâtul lui Mandelbaum.

Mandelbaum se rostogoli într-o parte, respirând întretăiat. Rolf se dădu înapoi.

Nu pot s-o fac, se gândi Netanel. Văzu cu coada ochilor că Rolf îşi desfăcuse tocul şi scoase pistolul Luger.

— Grăbeşte-te, kapo!

Mandelbaum este oricum ca şi mort. Nu mai are nici o şansă. Tot ce am făcut am făcut cu un scop. Pentru copiii din pădure, pentru tovarăşii mei morţi în Leichenauto. Nu pot muri până nu-i răzbun.

Ridică bâta.

Se uită în jos, la uniforma lui. Ca şi când ai strivi un pepene, se gândi el. Sucul se împrăştie peste tot. Bucăţi de Mandelbaum pe faţa şi cizmele lui Rolf.

— Lasă-l aici, pentru Leichenkommando – zise Rolf şi se îndepărtă.

Netanel îşi ridică privirile. O femeie se holba la el. Avea o banderolă albă pe mânecă: „LÄUFERKA”. Văzuse tot şi se pare că spectacolul la care asistase fusese absorbit ca o pată.

Marie.

În momentul acela, Netanel Rosenberg muri sufleteşte.

Santinela SS îi smulse băţul din mână şi îl şterse de uniforma vărgată a lui Netanel. Îl prinse la loc de curea şi-l urmă pe maiorul SS Emmerich.

Netanel se uită în jur. Marie dispăruse. Doar plutonul lui mai rămăsese în piaţă, cu ochii în pământ.

Linişte absolută.

— Ah, scumpa mea Marie, zise Rolf.

Stătea la fereastră şi fuma o ţigară.

Soldatul închise uşa şi Marie se aşeză pe marginea patului.

— Eşti palidă. Nu te simţi bine?

Clătină din cap.

— Ai văzut execuţia?

Îi făcu semn că da.

— Te-a cutremurat?

Nu-i răspunse.

— Tatăl tău a fost măcelar. Nu-i nici o diferenţă. Carne, atâta tot.

Marie inspiră adânc. Începuse să tremure.

— Ce s-a întâmplat? Pentru numele lui Dumnezeu?

O plesni peste faţă.

— Devii din ce în ce mai plictisitoare.

De-abia mai respira.

— Ce este? Pentru numele lui Dumnezeu, spune ceva!

Îşi plecă capul şi îi căzu părul pe faţă.

Herrgottsacrament! Se întoarse dezgustat şi îşi stinse ţigara în scrumiera de pe noptieră.

— Cred că va trebui să facem ceva cu tine, draga mea. Cred că va trebui să te învăţăm să fii recunoscătoare.

Se duse la fereastră şi îşi aprinse o altă ţigară. Sună alarma aeriană. Înjură încet, apoi se aplecă şi stinse veioza. Scheiss! 41 Ruşii!

Acum îi auzea foarte clar – uruitul inamicului nevăzut. Îşi aruncă bombele în fiecare noapte, iar armatele lor se apropie zi de zi. Ruşii din est, americanii din vest. Ca o menghină care le storcea sângele.

Simţi pământul cutremurându-se la impactul primelor bombe şi văzu pentru o clipă o flacără portocalie pe cer. Şi încă una. Tot mai aproape. Se întoarse de la fereastră şi în clipa aceea se sparse sticla şi căzu pe podea. O auzi pe Marie ţipând. Când se ridică, zăcea cu faţa-n jos, suspinând. O răsuci. Era şocată.

Poate că tocmai de asta avea nevoie. De un tratament de şoc.

Reveni la fereastră. Una din bombe lovise rezervorul de acetilenă de la gară. Appelplatz fu luminată de un mănunchi de flăcări portocalii.

Nu mai era timp. Acestea erau ultimele zile. Venise clipa disperării, când trebuia să iei ce poţi şi să pleci.

Frauenblock era situat la al doilea etaj din clădirea administraţiei, după porţile principale. Gărzile SS aveau acces liber, ori de câte ori doreau; era de asemenea folosit de criminalii arieni, care îşi executau sentinţele ca Blockältester sau kapo. Erau răsplătiţi pentru bună comportare, permiţându-le să frecventeze bordelul o dată pe lună.

Domnul kapo Lubanski se apropie de biroul din capătul scărilor şi îşi aruncă recomandarea pe masă. Îşi vârî degetele mari la curea şi aşteptă. Supraveghetorul de la Frauenblock, un triunghi verde, ca şi el, îşi ridică privirile şi rânji.

— Domnule Lubanski, ce putem face pentru dumneavoastră azi?

Lubanski nu-i răspunse. Avea o figură dură, dăltuită parcă în piatră. Parcă îi venea greu să scuipe.

— Avem o prospătură – zise supraveghetorul.

— Altă târfă de jidancă din gheto?

Supraveghetorul ridică din umeri. Era nostim s-ăl aţâţi pe acest tip. Nebun de legat, bineînţeles. Complet verrükt.

— Nu, aceasta este o bună ariană.

— Ce caută o nemţoaică aici?

— Cui îi pasă? O să-ţi placă, Lubanski. Are încă destul foc în ea.

Lubanski încercă să nu-şi arate entuziasmul. Trebuia să se stăpânească. Mai ucisese târfe în Hamburg. Dar aici nu îndrăznea, nu o fiică a Reichului. SS-iştilor nu le-ar conveni.

* * *

Supraveghetorul auzi ţipete din camera de la capătul coridorului. Era obişnuit. Unele fete deveneau isterice când erau puse să facă lucruri neobişnuite.

Verifică să vadă cine folosea Camera. Lubanski! Bineînţeles! Spera că n-o să nenorocească fata prea rău. Devenise favorita unuia din SS, iar prospăturile erau destul de greu de găsit.

Pe măsură ce avansau ruşii, trenurile continuau să se reverse în gara de la Oswiecim, dar, acum, veneau dinspre est şi numai cei bolnavi şi neputincioşi alimentau cuptoarele de la Birkenau. După pierderile suferite în vară, Înaltul Comandament al Gestapoului începuse să privească problema evreiască din alte perspective; îşi dăduseră seama că evreii ar putea fi mai folositori Germaniei vii, ca forţă de muncă pentru fabricile de armament, paralizate de bombardamente.

În timp ce în lagăr se adunau tot mai mulţi deţinuţi, condiţiile se deteriorau pe zi ce trecea, chiar şi pentru privilegiaţi. Raţiile se reduseseră, iar scarlatina, difteria şi tifosul aduse de refugiaţi nu făceau deosebire între prizonieri şi SS-işti. Soldaţi, Häftlifige, Blockältester, ofiţeri, toţi erau seceraţi deopotrivă.

Şi, în fiecare noapte, veneau bombardierele.

Netanel se afla la depoul feroviar Buna când primul atac aerian din timpul zilei lovi câmpul. Auzi sirenele şi se uită instinctiv spre cer; când privi în jur, observă că plutonul lui fugise deja la adăpostul copacilor.

Nu avea altceva de făcut decât să le urmeze exemplul.

Tocmai ajunsese la liziera copacilor când prima bombă lovi cabina supraveghetorului şi pământul se cutremură sub picioarele lui. Lemn şi metal se răspândiră în iarbă, în jurul lui.

Continuă să fugă.

A doua explozie, apoi a treia.

Se aruncă în iarba moale cu faţa-n jos. Un container de benzină explodă într-o trombă de flăcări. Bombele începură să plouă pe calea ferată şi pământul se cutremura bum-bum-bum-BUM!

În timp ce privea, admira frumuseţea distrugerii, poezia ei. Flăcări, fum şi dezastru. Mormane de dărâmături. Resimţea plăcerea unui copilaş în faţa demolării.

Distruge, se gândea Netanel. Distruge tot.

Undeva, auzi un om chiuind de bucurie.

Plutonul lui, prizonierii lui, duşmanii lui, se aflau toţi în jurul lui, în iarbă, îşi dădu seama Netanel. Stăteau pe burţile lor umflate şi rodeau păpădie, ca să-şi astâmpere foamea, în timp ce ploua cu bombe. Mi-ar place să fiu ucis, se gândi Netanel. Curând, s-ar putea să aibă această şansă.

Dar au întârziat.

Sunt deja mort.

Viziunea care-i apăruse în noaptea când îl omorâse pe Mandelbaum nu fusese rezultatul imaginaţiei sale bogate. Chaim îi spusese că Marie Helder era Läuferka în lagăr de douăzeci şi două de luni. În tot acest timp fusese atât de aproape. Ticăloşii! O făcuseră să sufere doar pentru că îl iubea. O aduseseră aici ca să fie martoră în clipa când făcea pact cu diavolul. Dorinţa lui de supravieţuire dispăruse.

Acum rămăseseră doar morţii şi atâta tot.

Flăcările căii ferate se reflectau în ochii lui. Nu-l mai susţinea decât furia, pentru că furie era tot cei rămăsese acum, când toate celelalte emoţii umane fuseseră smulse din sufletul său.

Lubanski îşi desfăcuse cureaua cu care legase mâinile fetei de pat, lăsând-o să geamă şi să se rostogolească pe-o parte. Observă că era sânge pe saltea. Picăturile roşii îl excitară. I-ar fi plăcut să continue, dar supraveghetorul bubuia în uşă. Distracţia lui se terminase.

Sirenele continuau să urle. Se pare că ruşii bombardau din nou calea ferată. Era prima oară când atacau ziua. Probabil că se apropiaseră foarte mult.

Se îmbrăcă repede. Fata plângea cu capul în pernă. Când se va termina războiul şi se va întoarce la Hamburg, va plăti pentru una ca ea şi va face treaba aşa cum trebuie.

Maiorul SS Rolf Emmerich îşi ridică ochii de pe birou. Sergentul salută şi introduse prizoniera în cameră. Rolf spuse soldatului să se retragă, puse jos stiloul şi luă ţigările.

Îi tăiaseră părul. Ce păcat. O prefera cu părul lung. Paloarea feţei accentua vânătăile de la ochi şi buza era umflată şi crăpată în două locuri. Dar cel mai uimitor lucru era atitudinea ei. I se lăsaseră umerii şi îi dispăruse semeţia. Avea ochii roşii şi goliţi de orice expresie.

Rolf îşi aprinse ţigara şi se rezemă de scaun.

— N-ai nimic să-mi spui?

— Te rog, murmură ea.

— Ciudat. Atâţia oameni vor să se poarte frumos. Am auzit că şi tu te-ai purtat frumos. Dar poate fi un blestem, nu crezi?

— Te rog, Rolf.

— Nu arăţi prea bine. N-au avut grijă de tine. O să discut cu ei să vedem cum îţi putem îmbunătăţi condiţiile.

Îi tremurau umerii.

— Nu mă trimite iar acolo.

Rolf rânji. Fusese prea blând, prea indulgent. Ar fi trebuit să procedeze aşa de mult.

— Nu ştiu, Marie. Acum am o nouă fată în casă. Se poartă foarte frumos cu mine.

— Te rog.

Oftă, ca şi când generozitatea i-ar fi secat propriile resurse.

— Ţi-am oferit prietenia, protecţia mea. Iar tu ai râs de mine.

Marie îşi ridică încet privirile.

— Te rog, nu mă trimite înapoi.

Ce minunat era s-o vadă în starea aceasta!

— Acum nu mai stă în puterea mea.

Marie căzu în genunchi.

— Aş face orice.

— Zău? O întrebă el uimit. Şi ce crezi că aş vrea, mă rog, de la tine? Ţi-am oferit prietenia şi încrederea mea, iar tu mai trădat. Tot ce voiam în schimb era prietenia ta.

— Îmi. Pare. Rău.

Bărbatul rânji.

— Vorbeşti serios, Marie?

— Am greşit. Nu mă trimite înapoi. Te implor, nu mă trimite înapoi.

Se îndreptă spre ea, o apucă de păr şi o obligă să-l privească.

— Spune că mă iubeşti.

— Te. Iubesc.

— Spune mai cu convingere.

— Te iubesc, Rolf!

Îi dădu drumul.

— Nu ştiu. Poate că acum este prea târziu.

— Te iubesc!

Ce schimbare! O lună în Frauenblock făcuse minuni. Păcat însă că lăsase şi urme fizice.

— Micuţa mea Marie, o să fac tot ce pot. Nu va fi uşor. Ai vrea să te întorci în fosta ta cameră?

Marie începu să plângă.

— Poţi să vii la mine la noapte. O să vedem dacă ai învăţat într-adevăr să fii recunoscătoare. Pe urmă o să mă hotărăsc.

Când alarma aeriană începu din nou, chemă garda s-o ia. Ticăloşii de ruşi. Ei bine, ajunseseră prea târziu. Obţinuse ce-şi dorea. Un simplu act de supunere la picioarele lui şi toate umilinţele trecutului fuseseră şterse cu buretele.

Ajunul Anului Nou.

Noaptea fără stele mirosea a zăpadă. Netanel stătea la fereastra camerei sale şi se uita la gardul de sârmă ghimpată. Nu era nimeni afară, absolut nimeni. Anul trecut, din clădirea SS-iştilor răsunaseră strigătele germanilor beţi, dar în seara aceasta era o linişte mormântală. Lagărul începuse să se golească; cei mai capabili muncitori fuseseră trimişi în Germania să lucreze la fabricile de armament.

Chaim se apropie. Luase nişte schnapps de la una din santinele. Turnă cafea fierbinte din ibricul de pe sobă în două căni de cositor şi picură nişte schnapps. Îi dădu lui Netanel una din căni şi veni lângă el la fereastră.

— Vor abandona lagărul foarte curând – zise el.

Netanel dădu din cap, fără să spună nimic.

Chaim sorbi din cafea.

— Sunt aici de doi ani şi jumătate. A devenit ca un cămin pentru mine.

Netanel se uită la el. Doamne Sfinte! Chiar vorbea serios!

— Vom face planuri.

— Planuri? Ce fel de planuri? Va trebui să aşteptăm ocazia şi când va veni, va trebui să ne mişcăm repede.

— Prefer să-i urmez pe SS-işti decât să rămân cu prizonierii.

— N-or să ne dea această şansă, Chaim, te rog să mă crezi.

Undeva din larg, o voce începu să cânte Internaţionala. Urmară alte voci. Mai întâi glasuri de bărbaţi, apoi şi de femei; erau pline de speranţă şi triumf. Cântecul se risipi în noaptea rece. Ceva se agită în cenuşa caldă de la Birkenau, se gândi Netanel. Din oasele carbonizate ale unora ca Amos Mandelbaum, ne vom ridica aidoma unei armate de fantome, iar anatema acestei armate va fi: Niciodată.

Rolf Emmerich auzi şi el cântecul. Damnaţiunea presupune nebunie, se gândi el, o stare de euforie, ca la beţivi. Ce bune erau astfel de momente ca să-ţi dezlănţui pasiunile. Deja de trei ori în noaptea aceasta.

Deci acum s-a terminat şi voi savura sfârşitul, cu toată amărăciunea lui apetisantă. În ultima clipă, voi face aranjamente ca să-mi salvez pielea, dar acum o să mă prefac că nu-mi pasă. Am parte de o libertate absolută; puţini oameni ştiu despre ce este vorba. Am trăit doisprezece ani de vise patriotice şi m-am săturat până-n gât. Ca orice luptător, o să-mi aduc aminte întotdeauna de această mare campanie a vieţii mele.

Marie adormise. Rolf aprinse veioza şi ea îşi deschise brusc ochii, înspăimântată. Până nu demult, crezuse că s-ar putea să-i arate până la urmă puţină afecţiune. Dar era în zadar. Poate că era mai bine aşa. Dacă l-ar fi iubit vreodată, s-ar fi plictisit de mult de această obsesie. Şi ce însemna viaţa fără obsesii?

O studie cu un ochi critic. Bărbierul lui îi tunsese părul aşa cum trebuia. În Frauenblock i-l ciopârţiseră doar, iar vânătăile nu dispăruseră încă. Trase cearşaful. Slăbise. Poate că o să-i facă rost de nişte ajutoare de la Crucea Roşie.

O parte din el îşi dorea ca avioanele ruseşti să se întoarcă. Îi plăcea să facă dragoste în timpul bombardamentelor. Apropierea pericolului îl excita.

— Spune-mi că mă iubeşti, zise el şi se sui peste ea.

— Te iubesc, murmură fata.

— Roagă-mă să fac dragoste cu tine din nou.

— Te rog, Rolf.

— Spune-o mai cu convingere.

— Te rog, Rolf, fă dragoste cu mine!

Bărbatul îşi mişcă şoldurile.

— Învăluie-mă cu braţele şi picioarele tale.

Gemu şi se agită sub el. Era o bună actriţă, se gândi el; ştia să se prefacă şi asta era tot ce conta. Invazie şi cucerire. Era unica plăcere a vieţii.

Era un revolver în mijlocul mesei.

Marie n-o cunoştea pe cealaltă fată. Avea păr blond şi ochi albaştri şi ar fi fost frumoasă dacă n-ar fi avut hidoasele cearcăne vineţii sub ochi, dovadă a chinurilor pe care le îndurase. O privea pe Marie pe sub pleoape ca un câine bătut.

Rolf îşi aprinse o ţigară şi se sprijini de pervazul ferestrei.

— Este evreică – îi spuse lui Marie. Îţi vine să crezi? Au adus-o aici din ghetoul din Poznan. O evreică! Păr blond, ochi albaştri, dar evreică! Mă întreb ce ar avea de spus Julius Streicher?

Marie se uită la fată şi apoi la pistol.

— Se numeşte Rebecca – zise Rolf. Are şaptesprezece ani. Este cealaltă fată în casă a mea. Sper că nu eşti geloasă.

Marie îşi drese glasul.

— De ce m-ai adus aici?

Bubuitul artileriei îndepărtate zgudui geamurile.

— Auzi, Marie?

— Ruşii.

— Da, ruşii.

Se uită pe fereastră.

— Vor sosi aici din clipă-n clipă. Armata a pierdut. Nu mai vrea să lupte. N-ar fi trebuit să invadăm Rusia. A fost singura greşeală a führerului. Sunt prea mulţi, ticăloşii ăia.

Marie nu-şi putea desprinde privirile de la revolver.

— Într-o oră, eu, împreună cu câţiva ofiţeri vom pleca de aici. Din păcate, nu mai avem decât un singur loc disponibil şi nu ştiu pe cine să iau cu mine.

De fapt, nu era tocmai adevărat. Dacă aveau de gând s-o şteargă înaintea restului trupelor, vor avea nevoie să escorteze „urgent” la Berlin „un prizonier foarte important”. Doi prizonieri ar fi un răsfăţ inutil, când atâţia ofiţeri de-abia aşteptau să plece. Îşi îndreptă atenţia spre cele două fete.