Colin Falconer

Serviră pâine proaspătă, mazăre cu seminţe de susan şi usturoi, frunze de viţă aburite, umplute cu nuci şi stafide, boabe de grâu zdrobite şi fripte, ficăţei de miel, iaurt, roşii, ceapă, lapţi la frigare, dovleci, okra şi praz.

După aceea, Zayyad bătu din palme, iar fiicele şi nepoatele lui aduseră felul principal de mâncare: pui rumeniţi; cuşcuş; capete întregi de miel; testicule de miel garnisite cu ierburi, scorţişoară şi usturoi; cotlet de miel de primăvară cu garnitura de orez presărat cu şofran, mărar şi vişine; banane, pepeni şi struguri ca desert.

Stăteau cu picioarele încrucişate, în stil arăbesc, pe covoare. Elizabeth stătea cu picioarele într-o parte, de parcă ar fi fost călare. Era singura femeie prezentă şi Talbot îşi dădu seama că ceilalţi arabi din cameră se holbau la picioarele ei, imaginându-şi că sunt discreţi. Chiar şi Majid, fir-ar să fie. Elizabeth, aşa cum era de aşteptat, se arăta încântată. Nici nu părea să-i pese că-şi mototolise rochia.

Se aplecă spre el.

— Ţi-a plăcut să vezi cum mutilează copiii? Şopti ea.

— Încearcă să faci un efort, Elizabeth.

— Credeam că mă port încântător. Cât de prietenoasă ai vrea să fiu? Ai prefera să mă culc cu şeful de acolo?

Făcu semn în direcţia lui Zayyad.

— Nu, dar să nu crezi că o să te opresc.

— Foarte nostim, Henry.

Zayyad ştia că discută despre el. Zâmbi şi scoase cu arătătorul un ochi de oaie. Făcu un plescăit când ieşi din orbită. Apoi, îl întinse lui Talbot.

— Cred că preferă testiculele – zise Elizabeth.

Talbot luă „delicatesa”.

— Închide ochii şi gândeşte-te la Anglia!

— Spuse Elizabeth, ca să-l încurajeze.

Talbot înghiţi. Pentru rege şi patrie, se gândi el.

Iisuse Christoase!

Când se termină ospăţul, fetele lui Zayyad se bătură pentru onoarea de a-i spăla degetele. Elizabeth ridică din sprânceană şi se uită la soţul ei.

— Bănuiesc că ai ce admira aici, zise ea.

Fetele se întoarseră la bucătărie să aducă cafeaua, fiartă de două ori şi garnisită cu nucşoară.

Zayyad se întinse, se bătu cu mâna pe burtă şi râgâi.

— Dacă trage şi vânturi, o să te rog să mă conduci acasă.

Talbot n-o băgă în seamă.

Zayyad scoase o mică cutie încrustată cu pietre preţioase şi, spre uimirea lui Talbot, extrase din ea un băţ de haşiş. Majid îi dădu narghileaua şi Zayyad strivi câteva fragmente în vas. O aprinse şi i-o oferi lui Talbot.

Talbot se întoarse spre Majid.

— Spune-i, te rog, tatălui tău că îi mulţumesc, dar nu fumez.

Zayyad se gândi pentru o clipă.

— Du-te şi adu whisky – îi zise el lui Majid în arabă.

Era ascuns într-o lădiţă specială, în spatele hambarului, împreună cu armele.

După ce plecă Majid, Elizabeth se întoarse spre soţul ei.

— Cât timp trebuie să mai fim drăguţi cu aceşti oameni bestiali?

— O să plecăm în curând. Te deranjează bărbaţii?

— Cu excepţia fratelui lui Majid, mi se par toţi nişte troglodiţi.

Îşi scoase pudriera şi rujul. În cameră se făcu o linişte mormântală. Elizabeth îşi ridică privirile inocente şi-i zâmbi lui Rishou.

— Cred că de data aceasta ai cam exagerat cu îndatoririle tale diplomatice, Henry. Când voi ajunge acasă, va trebui să mă bag în baie şi să mă înmoi o săptămână. De aici unde o să ne mai trimită oare? În Borneo?

— Te rog să taci din gură, Elizabeth.

— Tu probabil că te simţi ca acasă. Nu cumva sodomia este un cuvânt arăbesc?

Talbot sorbi cafeaua şi-i zâmbi lui Zayyad care-i făcu semn să mănânce mai multă baclava. Englezul îşi dorea să apară mai repede Majid.

— Aceşti oameni trăiesc ca nişte negri, Henry. Nu pricep nici în ruptul capului de ce guvernul britanic consideră că trebuie să le facă pe plac.

— Multe nu pricepi tu, Elizabeth; dar acum n-avem timp să le lămurim.

— Ei bine, nu uita că nu te-am dezamăgit, Henry. Nu ţi-aş fi ratat succesul diplomatic. Am urmat o şcoală bună, ţine minte. Pot să mă tăvălesc în noroi cu cei mai.

Majid apăru cu sticla de whisky.

Talbot ridică mâna.

— Nu, mulţumesc, Majid. Nu cred că-mi trebuie.

— Eu aş vrea un pahar – zise Elizabeth.

Zayyad stătea lângă Rishou şi-l privea pe Talbot îndepărtându-se la volan, pe drumul murdar dinspre Ierusalim. Era furios. Ştia când este tratat de sus. Îi oferise acestui englez şi soţiei sale toată ospitalitatea sa, iar ei îl trataseră, în schimb, ca pe un simplu beduin, un sălbatic. Se văzuse foarte clar, din atitudinea lor. Aceşti britanici erau lipsiţi de respect. De aceea îl sfătuise pe Rishou să nu le spună că vorbea englezeşte la fel de bine ca fratele său.

— Ce au comentat când Majid sa dus să aducă whisky-ul?

— Femeia vorbea despre noi, ca şi când am fi fost nişte oameni de nimic.

— N-am întâlnit în viaţa mea atâta neruşinare. Să-şi arate picioarele de parcă am fi fost eunuci. Iar effendi englez o lăsa.

— Se pare că se poartă frumos cu noi doar pentru că aşa doreşte regele lor de la Londra. Femeia se plângea la nesfârşit că îi ofensăm nasul.

Zayyad se strâmbă nemulţumit. Deci acesta este marele effendi Talbot despre care am auzit atâtea! Se gândi el. Aceştia erau prietenii Regelui George! Fie ca o cămilă leproasă să tragă vânturi în nasul lui! Fie ca Allah să transforme pântecul femeii sale într-un palmier şi să dea naştere la nuci de cocos păroase. Se întoarse spre Rishou.

— Ce-o să se întâmple când se va termina războiul şi nu vor mai avea nevoie să se poarte frumos cu noi?

Partea a zecea.

POLONIA, l943

Oswiecim.

Soarele se ridică rece şi alb pe un orizont cenuşiu, noroios. Azi era puţin mai cald decât ieri. Crivăţul nu le mai pătrundea prin haine în Appelplatz.

Era primăvară. Supravieţuise nouă luni la Auschwitz.

Începuse iarna ca Număr Mare, dar ajunsese în primăvară ca veteran, supravieţuitor, Număr Mic. Tatuajul de pe braţul său îl deosebea de ceilalţi. Era o fosilă vie, un dinozaur. Din grupul jalnic de oameni care fuseseră transportaţi în vagonul groazei din Ravenswald, rămăseseră doar el şi Mandelbaum.

Acum veniseră noile Numere Mari şi aveau pe cine să păcălească la raţiile de hrană. Numerele Mici puteau convinge Numerele Mari să plătească trei raţii de pâine pentru o lingură; Numerele Mici puteau convinge Numerele Mari că la infirmierie se dădeau pantofi de piele şi că vor avea grijă de supa lor până îşi făceau rost de o pereche; Numerele Mici ştiau când găleata era aproape plină în timpul nopţii după zgomotul pe care-l făcea atunci când era folosită; Numerele Mari se duceau să se uşureze când nu trebuia şi erau trimişi de santinela de noapte s-o golească.

Puteai deosebi foarte uşor un Număr Mare de un Număr Mic. Numerele Mari îşi opreau o parte din raţia de pâine de dimineaţă pentru mai târziu. Numerele Mici o mâncau pe toată la micul dejun, pentru că le era prea foame şi ştiau că stomacul gol era cel mai sigur loc unde puteau păstra comoara cenuşie fără să le fie furată.

Iarna trecută, Netanel învăţase să se organizeze.

La masa de seară vindea jumătate din porţia sa de pâine pentru două castroane de supă. Din amestecul apos extrăgea puţinele bucăţi de legume şi apoi vindea supa altui prizonier pentru o jumătate de raţie de pâine. După aceea, repeta tranzacţia iar şi iar, câteodată de douăzeci de ori într-o seară.

În iarna aceea, îşi vânduse cămaşa de trei ori, pentru a obţine raţii suplimentare. De fiecare dată îl abordase pe Orphan şi-i ceruse alta în loc.

— Ce s-a întâmplat cu cămaşa, 81 305?

— Mi-a fost furată – zise Netanel. La spălător.

— Ai vândut-o.

— Nu, domnule, mi-a fost furată.

Orphan luă bastonul de cauciuc din cui şi-l bătu între umeri şi în coaste până când căzu la picioarele lui ţipând. Apoi, îi dădu altă cămaşă.

Netanel se gândi că preţul era rezonabil.

Supravieţuirea era mai importantă decât mândria, aşa că trebuia să renunţe la ea.

De exemplu, merita să-i lustruiască pantofii lui Orphan şi Mendelssohn pentru o porţie suplimentară de pâine.

Se oferi voluntar să aducă oalele cu cafea la micul dejun şi supa de duminică. Pierdea o jumătate de oră de somn, clătinându-se prin Appelplatz prin zăpadă şi vânt, dar merita, pentru că îi dădea ocazia să fure un nap, un morcov şi poate chiar un cartof de la bucătărie. Legumele se puteau mânca crude sau puteau fi schimbate la piaţa neagră, pe raţii suplimentare de supă.

Îi vânduse lui Orphan doi molari de aur pentru patru raţii de pâine fiecare. Orphan îi scosese singur dinţii cu cleştele. Netanel fusese uimit ce uşor îi ieşiseră din gingie. Foametea, remarcă Orphan râzând, oferă anumite beneficii. Dar el era prea amorţit de durere să-i răspundă.

Această tranzacţie îi oferi altă posibilitate de Organisierung. Putea să-i dea Unui Număr Mare două raţii de pâine pentru un dinte de aur; dacă Häftling-ul ezita, îi oferea două şi jumătate, poate chiar trei. Atunci îl ducea la Orphan care-i scotea dintele, plătea preţul convenit şi-i dădea lui Netanel contravaloarea standard de pe piaţa neagră din lagăr – patru raţii.

Era un comerţ profitabil, deşi Netanel ştia că Orphan primea câte douăzeci de raţii pentru fiecare dinte de la Meister – cel de la depou.

Dar indiferent cât de bine se organiza, nu reuşea să scape de senzaţia de foame. Răbda frigul, munca şi bătăile, dar foamea îl dobora.

Foamea devenise umbra lui care-l urmărea şi-l tortura zi de zi. Nesfârşita foame.

Câteodată, noaptea, îi privea pe ceilalţi prizonieri cum dorm. Îi vedea cum îşi ling buzele şi îşi mişcă fălcile, anticipând un dejun imaginar. Era îngrozitor să-i urmărească, pentru că ştia foarte bine ce înseamnă aceste viziuni; le avea şi el noapte de noapte. Când se trezea dimineaţa, durerea lor rece nu-l părăsea încă. Era ca un adolescent care visa încontinuu să facă dragoste.

În visele sale, simţea mirosul heringului fript în tigaie; pipăia cu limba o felie însiropată de tort, vedea sucurile, care se scurg dintr-o friptură de vacă. Dar halucinaţiile nu se realizau niciodată. În vis se făcea că cineva îi smulgea furculiţa din mână sau îl striga pe nume, sau îi fura farfuria. Nu-şi potolea foamea niciodată, nici măcar în imaginaţia lui.

Foamea făcea să i se învârtească intestinele şi să ghiorăie ca într-o tobă goală.

Foamea îi topea grăsimea de pe coaste şi îl făcea să arate ca un cadavru.

Foamea îi lăsa băşici pe tălpi, care nu se mai vindecau niciodată.

Foamea îl făcea să-l doară capul în fiecare dimineaţă şi să simtă o senzaţie de leşin noaptea.

Foamea îl făcea să nu se gândească la nimic altceva decât la raţia următoare.

Foamea îl împiedica să gândească.

Foamea.

Odată, el şi Mandelbaum stăteau lângă baracă, în zăpadă şi îşi mâncau pâinea şi cafeaua de dimineaţă. Mandelbaum primise mai multă pâine şi Netanel nu reuşea să-şi ia ochii de la codrul cenuşiu din pumnul omului.

Mandelbaum îl urmărea şi el.

— Vrei să negociem?

Lui Netanel nu-i venea să creadă. Idiotul.

— Bine – zise el şi îi întinse raţia.

Acceptă preţul şi Mandelbaum îi smulse mâncarea. Se uitau unul la altul.

Netanel îşi dădu seama că fusese înşelat. Acum avea raţia mai mică. Oare cum reuşise Mandelbaum să facă asta?

— M-ai înşelat – zise Mandelbaum.

Mandelbaum întinse raţia. Netanel i-o smulse şi-i dădu cealaltă bucată de pâine.

Se întâmplase din nou. Mandelbaum avea din nou bucata mai mare. Se uitau unul la altul, uimiţi.

— Vrei să facem schimb încă o dată? Zise Netanel.

— Ce rost are? Tu iei întotdeauna bucata mai mare.

Îşi mâncară raţia în linişte, uluiţi şi doborâţi de iluzii. Halucinaţia era un fenomen obişnuit; alt chin cu care trebuiau să trăiască. Mai existau şi altele la Auschwitz.

Odată i se păruse chiar că o zărise pe Marie.

Doar pentru o clipă. Era într-o duminică şi primise ordin să cureţe gardul. SS-iştii îl deconectaseră de la curent, aşa că reuşise să îndepărteze cadavrul, iar apoi, cu soldatul în spatele lor, o luară printre şirurile de sârmă ghimpată, adunând murdăria împrăştiată de vânt.

Gardul separa lagărul de clădirea administraţiei SS şi de barăci. Netanel îşi ridică privirile la un moment dat şi văzu o fată ieşind grăbită din birourile Gestapoului.

— Marie!

— Şopti el.

— Schnell, mach schnell!

— Strigă SS-istul şi-l lovi cu patul puştii în spate.

Netanel se aplecă să-şi continue munca. Când îndrăzni să privească din nou, dispăruse în ceaţa cenuşie şi îngheţată de la Auschwitz şi îşi dăduse seama că fusese altă iluzie, alt chin invocat de demonii din mintea sa.

Raţia de seară fusese distribuită cu o oră în urmă, dar câţiva Müsselmani rămaseră pe vine pe podea răzuind castroanele cu lingura, în căutarea unei bucăţele uitate din greşeală. Un bătrân evreu care fusese odată medic într-un spital din Varşovia se plimba printre paturi, oferindu-se să îngrijească răni la picioare şi bătături pentru o jumătate de raţie de pâine. În alt pat, un bărbat care fusese croitor la Lublin muncea de zor cu acul lui, asigurându-şi o porţie suplimentară de hrană. Mendelssohn apăru în uşă.

— Cine are pantofi rupţi?

— Strigă el.

Oamenii se năpustiră să ajungă primii la ieşire. Doar primii douăzeci şi ceva vor primi saboţi noi. Restul vor trebui să aştepte altă ocazie. Ce diavol încarnat putea să găsească atâtea modalităţi de tortură pentru o simplă pereche de saboţi?

Peste câteva minute, sună alt clopot şi santinela de noapte se aşeză pe un scaun lângă uşă, în timp ce luminile scăzură în intensitate.

Mandelbaum se ghemui în patul lui, ca să nu-l vadă nimeni cum scoate fotografia fiului său din paie.

— Şobolanii mi-au mâncat băiatul – şopti el.

— Mai bine pe el decât pe tine.

— I-au ros jumătate din faţă. Când va dispare, se va termina cu totul. Voi fi gata de crematoriu.

— Nu vorbi aşa – îi spuse Netanel.

Dar avea dreptate. În ultimele luni parcă nu mai era Mandelbaum pe care îl cunoscuse el. Devenise un Müsselman. Când îşi scotea cămaşa puteai să-i numeri coastele. Se transformase într-un schelet. Netanel remarcase că îi puteai număra până şi oasele de la cutia craniană. Dar cel mai rău era mirosul; Mandelbaum încetase să se mai spele. Netanel se gândea că aşa îi selectau SS-iştii pe cei buni de crematoriu – după miros.

— Sophie a murit, micuţa mea Ruth a murit şi ea. Cum pot face asemenea lucruri cu copiii?

— Nu au murit – se auzi Netanel spunând. Le-au dus în lagărul de femei de la Birkenau, împreună cu soţia ta. Ai spus-o chiar tu.

— Nu, s-a terminat. Sunt pregătit.

Netanel se uită la patul de deasupra lui şi încercă să găsească un motiv pentru care să-l menţină în viaţă pe Mandelbaum. De ce era aşa de important pentru el? Se întreba el. Fiindcă era singura lui legătură cu Ravenswald-ul. Şi cu cel care fusese odinioară. Pentru că îl cunoşteam după nume, înainte să devenim toţi nişte numere.

Sau pentru că, dacă nu l-ar mai dispreţui pe Mandelbaum, s-ar dispreţui pe sine.

— Ascultă, am auzit ceva azi. Soldaţilor nu le place ce se întâmplă aici. Chiar şi ei s-au săturat de atâţia morţi. Unii dintre ei au de gând să întoarcă armele împotriva comandanţilor lor şi să ne elibereze.

— Nu, domnule Rosenberg, n-o să ne ajute nimeni. Or să ne omoare oricum, mai devreme sau mai târziu. De ce să mai aşteptăm?

Deci nebunul s-a trezit la realitate, se gândi Netanel, iar eu fac parte din batalionul de nebuni care trăiesc din vise. Clopotul îi întrerupse gândurile, anunţând ora de culcare.

Marie îl aşteptă pe funcţionar să răsfoiască în dosarul cu ordine. Degaja un aer important, ca şi când ar fi fost vorba de o corespondenţă secretă, înmânată de führer în persoană. Se uită la ea cu priviri hămesite. Uniforma de Läuferka – curieră – n-o avantaja, dar într-un loc ca acesta, se gândi funcţionarul,.

— Rămâi aici până vin – zise el.

Apoi duse hârtiile în biroul alăturat şi închise uşa în urma lui.

Marie înconjură masa şi trase sertarul de la dulap. Ştia ce caută. Douăzeci şi trei de femei din Blocul 41 de la Birkenau fuseseră alese pentru crematoriu. Trei dintre ele erau membre ale funcţionarilor lagărului. Scoase rapid cărţile lor de identitate şi le înlocui cu altele ascunse în buzunarul ei. Aparţineau unor femei gazate cu cinci luni în urmă.

Făcuse această operaţiune de douăzeci de ori până acum. Ca Läuferka avea voie să circule prin lagăr, ducând ordinele de la clădirea centrală a administraţiei la blocurile din jur, care se întindeau pe distanţe de câţiva kilometri, presărate cu posturi de pază şi puncte de control. Îndatoririle ei îi ofereau acces la unele informaţii secrete.

Când se întoarse funcţionarul, stătea la birou unde o lăsase când plecase din cameră. Nu observase sudoarea care strălucea pe fruntea ei.

— Asta a fost tot, îi zise el.

Simţi că o studia în timp ce se îndepărta. Un porc, se gândi ea. Un simplu funcţionar SS şi se poartă de parcă ar fi Göring. Într-o zi mi-ar place să-ţi spun de câte ori am operat în preţioasele tale dosare în timp ce tu te fâţâiai în biroul colonelului. Dar presupun că nu va exista niciodată această ocazie.

Într-o zi o să mă prindă şi o să mă împuşte. Atunci de ce o fac? Aş fi putut să fiu gazată la Birkenau sau aş fi putut să sufăr chiar acum de foame, alături de celelalte schelete rase-n cap; în schimb, am o cameră doar pentru mine şi mâncare suficientă. O aristocrată în iad.

Văzuse de curând un ziar german pe un birou şi fusese uimită de ce citise: „retrageri tactice” pe frontul rusesc; „regrupări de trupe” în Africa de Nord. Pierdeau. Războiul se va termina curând. Hitler va trebui să negocieze. Poate că armata va încerca să scape de el. Coşmarul va lua sfârşit în cele din urmă!

Atunci, de ce mai risc?

Pentru ce mi-a făcut Rolf, se gândi ea. Ca să-l fac să plătească pentru că l-a ucis pe Netanel al meu.

Maiorul SS Rolf Emmerich se aşeză pe scaun, lângă pat. Cizmele lui negre de piele sclipeau la lumina veiozei. Era în cămaşă. Zâmbi blând când santinela o introduse în cameră pe Marie.

— Îţi mulţumesc, sergent.

— Zise el – poţi să te retragi.

Rolf întinse mâna spre noptieră şi luă un pachet de ţigări. Îşi aprinse una, continuând să zâmbească.

— Frumoasa mea Marie.

— Vrei s-o faci acum sau va trebui să-ţi ascult mai întâi discursul? Nu-mi dau seama ce este mai rău.

Rolf clătină din cap, prefăcându-se şocat.

— De ce te străduieşti să mă jigneşti? De ce o faci, draga mea? Nu-ţi dai seama că sunt cel mai bun prieten al tău?

— Îi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare seară.

— Aşa şi trebuie să faci. Unde ai fi fără mine?

Marie căscă plictisită.

— Vrei să-mi desfac picioarele pentru tine chiar acum?

Îi pieri zâmbetul. Îl jignea pentru că ştia că dorea mai mult decât sex. Îi plătea cu aceeaşi monedă.

— Mai întâi, aş vrea să-ţi arăt ceva.

— Va fi o schimbare.

— Ah, Marie a mea. Erai o fetiţă atât de politicoasă. Cine te-a învăţat să vorbeşti aşa de urât?

— Presupun că m-am amestecat cu cine nu trebuie.

Haina îi atârna de spătarul scaunului. Scoase din buzunar un teanc de cărţi de identitate, fiecare cu emblema oficială SS. I le întinse sub nas şi le răsfoi cu degetul mare.

— Ştii ce sunt?

— Cărţi de identitate.

— Care anume?

I se întunecaseră privirile. Nici urmă de frică, aşa cum sperase, sau măcar surprindere.

— Cele pe care le-am schimbat azi în biroul colonelului Schrantz.

— A fost o prostie, Marie.

— Iartă-mă, dar după părerea mea, prostul a fost funcţionarul care m-a lăsat să scotocesc sub nasul lui.

Rolf trânti actele pe masă. Începu să râdă pe neaşteptate.

— Ai perfectă dreptate. Cred că ar fi cazul să-şi mute biroul mai aproape de câmpul de luptă.

Se trânti pe pat şi îşi puse mâinile sub cap.

— Dar ce mă fac eu cu tine?

— Nu-mi pasă.

— Ba cred că-ţi pasă. Oh, poate că nu ţi-ar păsa dacă te-aş trimite la Crematoriu. Totuşi, în Frauenblock este cu totul altceva.

O văzu înghiţind în sec de frică.

— Deci acesta este punctul tău vulnerabil, nu-i aşa, micuţă Marie?

— Va să zică. Aceasta este pedeapsa mea?

Oftă.

— Nu ştiu. Acum am altă „menajeră”. Este Läuferka, la fel ca şi tine. Se poartă mult mai frumos cu mine şi nu face prostii, aşa cum faci tu.

Arată cărţile de identitate de pe pat.

— O să mă arunc în sârma ghimpată înainte să mă trimiţi acolo.

— Da, presupun că aşa ai face. Şi ar fi păcat. Ce-o să-i spun tatălui tău?

Se uitară unul la altul în linişte.

— Scoate-ţi hainele.

Marie se dezbrăcă şi se întinse în pat. Îşi puse mâinile sub cap şi îşi pironi privirile în tavan. Bărbatul se aplecă, îi puse o mână pe sân şi o sărută pe gură.

— Marie, te-aş putea ajuta foarte mult dacă m-ai lăsa. Poate că aş putea chiar să te scot din locul acesta.

— N-ai putea să mă scapi de tine.

Îşi scoase cureaua furios şi îşi trase pantalonii în jos. Îi desfăcu picioarele şi se rostogoli peste ea.

— De ce nu închizi ochii şi te prefaci că sunt iubitul tău evreu?

— Cum să mă prefac? De câte ori respir îţi simt mirosul.

Îi strânse sânul. Tresări şi îşi scoase instinctiv o mână de sub cap să se apere.

Rolf zâmbi.

— Vezi? Şi tu simţi. Doar te prefaci că nu simţi nimic.

— Mă simt dezgustată.

— Nu contează, Marie. Este tot ce doresc.

O străpunse cu brutalitate. Scoase un mic strigăt, dar faţa ei rămase lipsită de expresie. Întotdeauna este aşa, se gândi el. Stă nemişcată. Ca şi când aş face dragoste cu un cadavru.

— Nu-mi pasă, Marie, mie îmi ajunge. Oricum, nu mai ai ce altceva să-mi oferi.

— O avea mai mare ca a ta, Rolf. Ţi-am spus vreodată asta? În comparaţie cu a lui, scula ta seamănă cu o alună!

Rolf se strâmbă. Îşi pierdea erecţia. Târfa îl inhibase!

— Acum este mort. L-am selectat chiar eu pentru camera de gazare. Păcat că nu l-ai văzut. Picioarele lui erau ca două scobitori.

— Îţi face plăcere, Rolf. Eu una nu simt nimic.

Se mişcă mai repede. Fir-ar să fie. Îşi pierdea complet erecţia.

— Continuă Rolf – şopti ea. Continuă. Leagănă-mă să adorm!

Se ridică.

— Întoarce-te!

Se uită la el mirată. Bărbatul o plesni peste faţă.

— Întoarce-te!

Clătină din cap. O lovi din nou, o prinse de încheietura mâinii şi o trase într-o parte. Încercă să-i reziste. O plesni încă de două ori. Fata ţipă şi îşi duse mâna la gură. Văzu picături de sânge pe pernă. Îi duse mâna la spate şi o strânse cu putere.

Da, acum era mai bine. Îi revenise erecţia.

— O să te fac eu să simţi – îi şopti el la ureche. O să te fac să gemi de plăcere, aşa cum gemeai pentru amantul tău evreu.

Dumnezeu să mă ajute! Se gândi Marie. Dumnezeu să mă ajute când ura îmbracă haina pasiunii şi diavolul este liber să facă ce vrea.

Zăcea suspinând pe pernă. Rolf stătea dezbrăcat pe marginea patului. Fumul din ţigară se ridica în tavan. Din când în când, îi mângâia umărul neted şi palid. Trupul ei era acoperit de o sudoare rece.

— Îmi pare rău dacă te-a durut şopti el.

— Doamne Sfinte.

— Prima dată este neplăcut întotdeauna. O să-ţi fie mai uşor cu timpul.

Se sculă din pat şi îşi trase hainele pe ea. O durea tot corpul.

— Vezi, poţi să-ţi pierzi virginitatea de mai multe ori, Marie.

Oare era nebun? Se gândi ea. Poate că nebunia însemna, doar, să faci ce vrei, fără nici un fel de reţinere. Nebunia lui Rolf era nebunia de care se molipsiseră toţi germanii.

— Te iubesc, Marie – şopti el.

— Într-o zi, o să te ucid – murmură ea şi plecă împleticindu-se.

În mintea sa, Netanel îl numise Dansul Morţilor. În fiecare seară, intrau pe porţile lagărului, târându-şi picioarele ca nişte oameni pe care-i strângeau pantofii. Trupurile lor depăşiseră pragul durerii, iar spiritul se golise de orice aspiraţie, în afară de nerăbdarea de a mânca un codru de pâine şi de a se întinde pe salteaua de paie plină de păduchi.