— Aşa este, Lady Talbot.
— Va fi o zi frumoasă.
Oare îl tachina?
— Da, o zi frumoasă, Lady Talbot.
— Pregăteşte-mi baia, te rog.
Majid intră în camera alăturată şi dădu drumul la apa fierbinte în cada cu picioare în formă de gheare. Acest lux îl umplea de uimire. Propriul lui tată nu se spăla decât o dată pe săptămână. Femeile încălzeau oale cu apă în bucătărie şi le turnau într-o baie de cositor, în sufragerie. În Rab'allah era considerată o mare extravaganţă. Dar iată că această englezoaică făcea baie fierbinte în fiecare dimineaţă, şi apa curgea în voie din robinet. Avea săpunuri parfumate şi sticluţe cu fel de fel de loţiuni pe rafturi şi chiar şi ceva numit burete, cu care să-şi ia murdăria de pe corp. Dar care murdărie când nu făcea aproape nimic? Singurul efort depus era acela că-şi trăgea taburetul de la pian. Se întoarse în dormitor.
— Baia dumneavoastră este gata, Lady Talbot. Elizabeth se dădu jos din pat şi îşi trase cămaşa de noapte peste cap.
Dintr-o singură mişcare. Apoi întinse mâna.
— Adu-mi prosopul!
Dar Majid n-o auzi. Nu putea să-şi ia ochii de la ea. Nuiaua Trimisă de Allah Să Ne Încerce era într-adevăr slabă, aşa cum bănuise, cu sâni mici, da, foarte mici, însă sfârcurile erau roz – roz ca trandafirii! Şi pielea albă ca laptele. Îşi desfăcu părul din clamele care-l prindeau şi Majid observă cu uimire că nu era drept, ci îi atârna pe umeri în bucle negre.
Nu se poate, se gândi el. Mi s-au aprins creierii şi am vedenii.
— Mă auzi? Ţi-am spus să-mi aduci prosopul!
Făcu un pas spre ea.
— Ce-i cu tine?
Părea alarmată.
— Eşti frumoasă – zise el.
— Sper că n-o să profiţi de mine în această situaţie. Sunt complet neajutorată. N-am cum să te opresc.
Făcu încă un pas spre ea. Allah să mă ajute! Dacă o ating, o să mă spânzure şi pe mine!
— Am încercat să-ţi rezist. Dar ai fost prea puternic – zise Elizabeth.
— De-abia aştepţi, nu-i aşa?
— Pur şi simplu n-am încotro!
Majid îşi desfăcu nasturii de la pantaloni.
— Ai nevoie de un arab sănătos, care să te posede.
— Posibil – zise Elizabeth.
Oare ce gândea? Chiar în acest moment, propriul său frate murea ca un martir. Cum putea să suporte? Oare Majid nu sacrificase totul pentru Palestina? Oare nu tocmai soţul acestei femei era cel care privea exact în acest moment trupul fratelui său atârnând în ştreang?
Pielea ei era răcoroasă, moale şi albă. Albă! Dracu s-o ia de Palestina şi de englezi! Şi dracu' să-l ia şi pe Wagil!
Mâinile lui Wagil, răsucite la spate, şi gleznele erau legate cu lanţuri. Câte un paznic îi trăgea coate de ambele părţi. Dar într-un fel reuşi să întârzie clipa morţii sale cu câteva minute. Îşi înfipse călcâiele goale în ciment, lăsând dâre roşii pe podea. Se luptă cu ei din toate puterile, în timp ce oamenii căutau să-l imobilizeze, năduşind şi înjurând.
— TATĂ!
— Zbieră Wagil. TATĂ, AJUTĂ-MĂ! TE ROG, AJUTĂ-MĂ!
Weatherby se săturase. Făcu semn şefului gardienilor, care luă bastonul şi-l lovi cu mare precizie pe Wagil drept în stomac, iar după ce căzu jos, şi peste umeri. Wagil se linişti, era distrus.
— Daţi-i drumul!
— Zise Weatherby.
Pe Talbot îl apucă leşinul şi se sprijini de perete.
Îl târâră pe Wagil spre eşafod. Striga ceva în arăbeşte.
— Ce-a spus?
— Întrebă Weatherby.
— A spus: „Să vedeţi cum moare un Hass'an” – îi traduse Talbot.
Weatherby pufni amuzat şi făcu din nou semn gardianului-şef, care scoase o glugă neagră din buzunar şi o trecu peste capul lui Wagil. Îi puse ştreangul după gât şi-l strânse. Talbot simţi deodată un miros groaznic în cameră. Wagil făcuse pe el.
Weatherby îşi duse batista la nas.
— Iisuse Christoase!
Puse mâna pe pârghia de la picioarele eşafodului.
— Îndepărtaţi-vă!
Paznicii se dădură înapoi. Weatherby trase de pârghie. Wagil căzu prin trapa de lemn fixată în podeaua de beton. Şocul clătină eşafodul şi lui Talbot i se păru că auzise cum se frânge gâtul arabului. Nodul călăului se dovedise bun, constată Talbot uşurat. Wagil atârna imobil, cu capul sucit într-un unghi obscen. Era mort. Acum se făcuse linişte, cu excepţia gâfâitului paznicilor care de-abia îşi reveniseră după ce se luptaseră cu victima.
— Ei bine, aţi văzut cum a murit un Hass'an – zise Weatherby. La fel ca orice alt nenorocit care vine aici. Deci asta a fost, domnule Talbot. Sper să ne revedem într-o zi. Nu uitaţi să-i spuneţi bătrânului Cum-Îl-Cheamă să programeze mai devreme execuţiile.
Talbot se pregăti să iasă din pivniţa întunecoasă, să nu mai audă scârţâitul îngrozitor al frânghiei.
Majid se uita în tavan, cu mâinile sub cap. În mintea sa compunea o poveste pe care o va spune când se va întoarce la Rab'allah. Se juca cu mustaţa lui neagră. II făcea să arate şi mai chipeş, după părerea lui. Poate că tocmai mustaţa era cea care o făcuse să înnebunească de dorinţă pentru el.
Elizabeth se ridică, luă cămaşa lui Majid şi se şterse cu ea. Apoi i-o aruncă şi se dădu jos din pat.
— Mulţumesc, Majid, nu mai am nevoie de tine.
O privi uimit. Cămaşa lui! Ce făcuse cu cămaşa lui? Era cel mai dezgustător lucru pe care şi-l imaginase vreodată. Şi când te gândeşti că era o doamnă!
— Doar ţi-am spus că nu mai am nevoie de tine, Majid.
— Dar Elizabeth.
— Majid, în lumea mea, un simplu act ca acesta nu reprezintă o prezentare formală. Dacă-mi mai spui vreodată pe nume, o să-i cer soţului meu să te dea afară.
Îşi puse halatul şi se uită la trupul lui cu expresia unei femei care priveşte o marfă veştejită la piaţă.
— Înţeleg că eşti însurat.
Bărbatul întinse mâna să-şi ia lucrurile. Nu-i plăcea să fie privit aşa.
— Da – zise el.
— Cum ai spus, Majid?
— Da, Lady Talbot.
— Ei bine, îţi dau un sfat. Dacă aş fi în locul tău, m-aş duce acasă şi aş exersa înainte să mă manifest din nou în public. Ia şi tava cu micul dejun când pleci.
Uşa de la baie se închise în urma ei. Majid se îmbrăcă şi ieşi în grabă din cameră. Târfă afurisită! Ah, ce târfă afurisită!
Partea a cincea.
GERMANIA ŞI PALESTINA.
Ravenswald.
Frunzele de viţă din faţa casei căpătaseră o culoare roşie-maronie odată cu venirea toamnei. Urma altă iarnă şi, pentru prima oară în viaţa lui, se temea de ea. Când era copil însemna patinaj, ramuri de pin încărcate de zăpadă la fereastră şi Hanukkah, Sărbătoarea Luminilor, şi ciorbele calde ale mamei sale, şi urmele păsărilor pe potecă, asemănătoare cu nişte săgeţi micuţe. Dar în iarna aceasta vor fi doar camere mari şi reci şi Knochensuppe apoasă şi supărare.
Sunetele familiare cu care se obişnuise – cum ar fi camerista care deschidea obloanele dimineaţa sau domnul Taborski aruncând cărbune în boilerele de la subsol – amuţiseră. Acum, servitorii plecaseră cu toţii.
Mama pregătea singură de mâncare şi punea masa.
— Nu este nici o corvoadă pentru mine – zise ea. Când eram mică, făceam toată treaba acasă. Aveam cinci fraţi, dar nu-mi erau de nici un ajutor.
Netanel învăţă în curând să încarce boilerul singur, dar, după un timp, omul care livra cărbuni refuză să-i mai servească.
— Îmi pare rău, domnule Rosenberg, dar SA mi-a interzis să mai vând cărbuni evreilor.
Prin urmare, cu fiecare lopată, muntele negru scădea câte un pic. În câteva săptămâni nu va mai rămâne nimic.
Se terminase şi cu fabrica. Li se plătise o treime din valoarea totală şi cumpărătorul lor se considerase un om generos să dea chiar şi atât unei familii de evrei disperaţi.
Fuseseră înşelaţi din nou. Dar, la câteva săptămâni după vânzare, naziştii găsiseră un mod de a spori umilinţa. Guvernul îi informase că le confiscase conturile în bancă şi deci nu mai puteau obţine nici un ban din tranzacţie. Aproape peste noapte, bogăţia lui Josef Rosenberg se evaporase. Dar oricum, între timp, problema bogăţiei personale devenise o chestiune pur academică. Marca germană pierduse aproape 90% din valoarea ei din 1935, aşa că, oricum banii lor n-ar mai fi avut nici o valoare în afara Germaniei. Aşteptaseră prea mult să plece. Pentru un timp, Acordul de la Haavara facilitase emigrarea evreilor în Palestina şi transferul bunurilor. Dar, de îndată ce începuse revolta arabă, englezii încercaseră să tempereze pe arabi, punând capăt imigraţiei evreieşti.
Încă o rută de scăpare fusese închisă.
Grija pentru bunurile materiale se subordonă repede unor probleme mai presante, legate de simpla supravieţuire. Din fericire, Josef Rosenberg fusese un om prevăzător şi nu-şi ţinuse toţi banii în bancă. Mai avea câţiva într-un seif din casă.
— I-am pus pentru zile negre – îi spuse el soţiei sale – şi te rog să mă crezi, acum sunt foarte negre.
O parte din aceşti bani au fost folosiţi să-şi cumpere de mâncare. Dar majoritatea au fost cheltuiţi pentru a mitui oficialităţile naziste. În fiecare zi, Josef Rosenberg bătea străzile München-ului, încercând să obţină o preţioasă viză pentru el şi familia sa. Veştile din străinătate erau foarte proaste. Francezii şi englezii îi permiseseră lui Hitler să ocupe zona renană, încălcând Tratatul de la Versailles. De asemenea, se făcuseră că nu văd când Hitler îşi trimisese tancurile şi avioanele să-i zdrobească pe spanioli. Apoi, cu nici o săptămână în urmă, îi convinsese pe cehi să-i permită lui Hitler să anexeze Regiunea Sudetă.
Le părea rău, dar nu era nimic de făcut.
La fel cum spusese şi vânzătorul de cărbuni al lui Rosenberg.
* * *
Se aşezară să mănânce o masă a săracilor, compusă din supă searbădă, cartofi fierţi în coajă şi heringi Matjes – heringi săraţi. Camera era îngheţată şi stăteau cu paltoanele la masa. Acum, erau nevoiţi să-şi economisească combustibilul, aşa că Netanel aprindea boilerele numai după apusul soarelui, când temperatura scădea sub zero grade.
Netanel mestecă în gură puţin peşte. Îi pierise pofta de mâncare.
— Astă-seară am ascultat radioul – zise el.
Josef încuviinţă din cap.
— Am auzit.
Doamna Rosenberg îşi ridică privirea.
— Ce este?
Josef îşi drese glasul.
— Un tânăr evreu a pătruns azi în Ambasada Germaniei de la Paris şi a împuşcat pe unii din funcţionari – secretarul III, Ernst von Rath.
— A murit?
Josef clătină din cap.
— Nu, dar este foarte grav rănit. E mai mult ca sigur că n-o să supravieţuiască.
Doamna Rosenberg băgă în gură o bucată de peşte, de parcă ar fi fost o stridie.
— Foarte bine – zise ea. Un nazist mai puţin.
— Nu înţelegi?
— Spuse Josef. Dacă moare, vom avea mari necazuri. Chiar foarte mari.
Doamnei Rosenberg îi trebuiră câteva minute să priceapă.
— Oare crezi că am putea avea necazuri mai mari decât cele de acum?
— Recunosc că este greu de imaginat – zise Josef zâmbind trist.
Apoi adăugă:
— Poate că n-o să mai fim aici, să vedem ce se întâmplă.
Netanel îşi ridică privirile.
— Am vizele aici, în buzunarul meu. Plecăm din Germania.
Se uitară la el miraţi. Doamna Rosenberg vorbi prima.
— Unde?
— În Chile.
— Chile? America de Sud?
Netanel îl fixă pe tatăl său. America de Sud! Un amestec rece de frică şi uşurare i se ghemui în stomac. Se văzu deodată un străin sărac într-o ţară ciudată şi îndepărtată.
Dar cel puţin, se va termina acest coşmar! În clipa aceea, îşi dădu seama că n-o s-o mai vadă niciodată pe Marie. O parte din el sperase în iubirea lor, sperase că o să se termine ca-n basme până la urmă. Acum, scoase la lumină această speranţă şi o lăsă să moară.
— Chile?!
— Şopti el – este sfârşitul lumii!
— Nu, Netanel – zise blând doamna Rosenberg, uitându-se prin cameră la radiatoarele reci, la heringii săraţi din farfurie şi la toţi trei îmbrăcaţi în paltoane.
— Nu, acesta este sfârşitul lumii.
— Plecăm într-o lună – zise Josef Rosenberg.
Dădură din cap şi continuară să mănânce în linişte, fiecare cu propriile sale gânduri.
Hermann asculta Wagner la radio, Inge cârpea ciorapi. Herrenvolk – se gândi Marie. Rasa superioară a Führerului. Se simţea puţin vinovată pentru dispreţul pe care-l simţea faţă de ei. S-au sacrificat atât de mult pentru mine! Dar chiar aşa o fi oare?
— Se întrebă ea. Hermann o anunţase brusc că economiile lui secaseră şi Marie nu va putea să-şi continue studiile. Acum părea mulţumit s-o vadă din nou muncind după tejghea în măcelărie. Ca şi când ultimii trei ani n-ar fi însemnat nimic.
Dar însemnaseră ceva pentru ea. În Berlin asistase din plin la isteria naţional-socialismului şi o îngrozise. Toţi pe care îi cunoscuse acolo erau molipsiţi de acest microb. De unde venise această ură împotriva evreilor, această preocupare pentru destinul naţional? Parcă ar fi trăit într-un ospiciu de nebuni.
— O să avem o maşină – anunţă Hermann.
— O maşină?
— Se miră Marie. Cum crezi că o să-ţi poţi permite asemenea lux?
— Führerul a anunţat că fiecare german va avea propria sa maşină. Nu doar afurisiţii de evrei.
Mai observase ceva în puţinele ocazii când venise acasă. Nu mai era Hitler, ci Führerul. Numai de asta se discuta.
— O să ne trimită una?
Hermann îşi ridică privirile din ziarul Der Stürmer, enervat de sarcasmul ei.
— Face parte dintr-un plan. Plătim cinci mărci pe săptămână.
— Imediat cum se termină fabrica – zise Inge – vom primi o maşină nou-nouţă.
— Şi când va fi asta?
— Anul viitor – spuse Hermann. Aşa a promis Führerul.
— Atunci n-o să-mi vând bicicleta până când.
Prezentatorul radio întrerupse Der Ring des Nibelungen23. Cel de-al treilea secretar Ernst von Rath murise într-un spital din Paris. Prezentatorul citi un anunţ din partea Berchtesgadenului: Cel de-al Treilea Reich nu va mai tolera nici o provocare din partea evreilor. Asasinarea mârşavă a lui von Rath nu va rămâne nepedepsită.
Hermann încuviinţă din cap.
— Evreii au mers prea departe de data aceasta.
— Führerul a fost bun cu ei până acum – zise Inge. Cred că de data asta i-au pus răbdarea la încercare.
Marie se ridică şi ieşi din cameră. Nu putea să-i mai suporte. Maşini de cinci mărci şi bunătatea lui Hitler faţă de evrei! Au încercat vreodată să gândească ce vorbeau?
Netanel, oare ce-o să se întâmple cu tine?
Netanel se trezi în scrâşnetul cauciucurilor pe pietriş. Lanterne sclipiră la fereastră. Răsunară sunete înfundate, în timp ce cineva bătea la uşa din faţă.
Se uită la ceas. Două dimineaţa. Ce se întâmplă oare? Uşa de la dormitorul său se deschise şi Josef aprinse lumina.
— Netanel, sunt cei de la SS!
Părul rar şi cărunt al lui Josef se răvăşise în timpul somnului. Frica îl făcea să pară deodată foarte îmbătrânit.
Netanel sări din pat şi îşi luă halatul. Era groaznic de frig. Se duse la fereastră. Un camion al armatei era parcat în curte. De la parter se auzeau trosnituri. Ca şi când ar fi fost cel puţin zece oameni.
— Ce ne facem?
— Întreabă Josef.
— Eu mă duc – zise Netanel. Tu stai aici, cu mama.
Alergă pe scări, de-a lungul holului. Dar ajunse prea târziu ca să salveze încuietoarea. Lemnul crăpă şi uşa se trânti de perete. Bărbaţi în uniforme negre se năpustiră înăuntru. Erau toţi înarmaţi; unul din ei folosise patul puştii să spargă uşa.
Un soldat aleagă spre el şi-l lovi cu pumnul în faţă. Netanel căzu pe spate, izbindu-se cu capul de gresie. Pentru o clipă, rămase nemişcat.
— Stai unde eşti, jidane, şi poate că n-o să păţeşti nimic.
Cunoştea această voce; era a lui Rolf Emmerich.
Netanel se căzni să se ridice ameţit. Cizmele lungi, strălucitoare, din piele neagră ale lui Rolf dispărură din raza ochilor săi. Auzi clinchet de porţelan spart, sertare trântite pe podea şi, de undeva, strigătul mamei sale.
— Ţi-am spus să rămâi unde eşti.
Cizma lui Rolf îl izbi pe Netanel între coaste, doborându-l cu răsuflarea tăiată. Altă lovitură şi simţi o durere îngrozitoare în rinichi.
— Lasă-l în pace!
— Îl auzi pe tatăl său strigând.
Josef alergă pe scări, dar se opri brusc, negru la faţă.
Rolf scosese pistolul şi-l îndreptase spre capul său.
— Heil Hitler!
Era Weber. Stătea în pragul uşii, flancat de doi SS-işti.
— Colonele Weber!
— Strigă Josef. Presupun că ai venit să vezi cu proprii tăi ochi cum se comportă reprezentanţii poliţiei germane în Ravenswald.
— Da, Rosenberg, mărturisesc că sunt impresionat.
Netanel încercă din nou să se ridice în picioare, dar se învârtea camera cu el. Căzu în genunchi, cu trupul scăldat de o sudoare rece. Îşi încleştă degetele de balustrada scărilor şi vomită pe podea.
Weber îl privi dezgustat.
— Heil Rosenberg!
— Zise el.
Rolf râse.
Netanel îi vedea pe nazişti răscolind sufrageria. Găsiseră serviciul de ceai din porţelan Spode. Era pictat de mână, cu trandafiraşi. Aparţinuse străbunicii lui Netanel. Îl scoseseră din vitrină şi aruncaseră fiecare piesă pe podea.
— Uite câte au aceşti evrei!
— Strigă unul din ei. Ei au totul şi noi nu avem nimic!
Colegul său sfâşie cu pumnalul portretul lui Mandel Rosenberg, care atârna deasupra vechiului cămin. Apoi schiţară steaua lui David pe suprafaţa lucioasă a mesei de stejar din sufragerie.
— De ce faceţi asta?
— Zbieră Josef.
— Căutăm arme – zise Rolf. Dacă încerci să opui rezistenţă, o să te împuşcăm.
— Nu avem arme! Sunt un om de afaceri respectabil!
— Dar eşti evreu, nui aşa? La fel ca jidanul împuţit care l-a împuşcat pe von Rath.
— Porcilor!
— Exclamă Netanel. Porci nazişti.
Cizma lui Rolf îl izbi în cap. Netanel căzu din nou pe spate, gemu şi leşină.
Josef încercă să se ducă la fiul său, dar doi soldaţi îl prinseră de braţe.
— Domnule Rosenberg – zise Weber. Am mandat de arestare pentru dumneavoastră.
— Nu se poate!
Josef îşi înghiţi nodul din gât, încercând să-şi stăpânească frica.
— Arestare? Pentru ce? De ce sunt învinuit? Că mi-aţi bătut fiul în casa mea? Că mi-aţi distrus locuinţa.
— Este vorba de Schutzhaft, domnule Rosenberg, luare în custodie pentru protecţie.
— Pentru protecţie? Singurii oameni de care ar trebui să fiu protejat sunteţi chiar voi.
— Populaţia germană doreşte să se răzbune pentru ce i-aţi făcut voi evreii lui von Rath. Nu mai putem garanta siguranţa nici unui evreu. Veţi fi duşi la Dachau, pentru propria voastră siguranţă. Dacă opuneţi rezistenţă, oamenii mei au primit ordin să folosească forţa.
Visez, se gândi Josef. Peste câteva clipe, o să mă trezesc, o să cobor în sufragerie, o să iau micul dejun cu Rachel şi Netanel şi o să conduc fabrica, uitând de acest coşmar.
— Domnule Rosenberg, sunteţi gata?
Rachel stătea în capul scărilor, ţipând. Ar fi vrut s-o aline, să se ducă la fiul său, care zăcea însângerat pe gresia rece, dar se simţea amorţit. Ce se va întâmpla cu Rachel?
— Se gândi el. Nu putea trăi de una singură. Şi iată-l pe fiul meu! Are nevoie de un medic! Ce-o să se întâmple cu ei?
Soldaţii îl târâră pe Josef la maşină. Ultimele sunete pe care le auzi când plecă de la Casa din Pădure fură strigătele soţiei sale, în timp ce se prăbuşea în zăpadă.
Marie se trezi în zgomot de sticlă spartă.
Îşi puse halatul şi se duse la fereastră. Afară, lângă magazinul de încălţăminte al lui Horowitz, din capătul lui Theresienstrasse, se oprise un camion, chiar sub felinar. Zece soldaţi săriră din el, iar unul din ei spărgea uşa cu patul puştii. Vitrina fu sfărâmată şi pe o rămăşiţă de sticlă pictară steaua lui David cu dungi groase, negre. Vopseaua se scurgea ca sângele.
SS-işti pătrunseră înăuntru şi, peste câteva clipe, Marie auzi ţipete şi râsete. Fulgii începură să cadă pe stradă ca zăpada, în timp ce unul din soldaţi golea conţinutul pernelor pe fereastra celui de-al doilea etaj al clădirii.
Tot atunci apărură două figuri în halate şi papuci, păşind cu grijă pe caldarâm, printre cioburi. Se aplecară şi începură să umple doi saci cu pantofii din vitrina zdrobită.
Când terminară, aveau pene în păr şi pe haine. Arată aproape comic, se gândi Marie. Şi poate că ar fi râs, dacă n-ar fi fost vorba de proprii ei părinţi. Aşa că îi venea, în schimb, să plângă de ruşine şi de scârbă.
Lângă Rab'allah.
Majid conducea Buickul pe drumul şerpuitor de la Ierusalim, claxonând furios. Camionul din faţa lui se târa pe mijlocul şoselei, scuipând fum negru din ţeava de eşapament. Majid se aplecă pe fereastră.
— Mişcă-te, afurisit ce eşti!
— Zbieră el în engleză, folosind o expresie pe care o învăţase de la ofiţerii britanici care goneau în jeepurile lor pe Jaffa Road.
Erau primele zile de toamnă. La Rab'allah, femeile erau ocupate cu strângerea recoltei de struguri, iar bărbaţii căsăpeau oile şi le fierbeau carnea pentru grăsime, pregătindu-le pentru iarnă. Zărea primele focuri la orizont. Fumul păta albastrul apos al cerului, ridicându-se leneş. Nu se simţea nici o boare de vânt.
Majid coti la dreapta, încercând să depăşească autocamionul din faţă la primul colţ. Ţâşni în faţa lui şi-l auzi pe şoferul camionului înjurând: „fiu de târfă”. Zâmbi şi-i făcu din mână. Insh'allah. Slăvit să fie Allah. Nu-i fusese scris să moară azi.
Şoseaua unduia pe dealurile Iudeii. Ţinea volanul cu o singură mână, în timp ce cu cealaltă fixa radioul Buickului pe lungimea de undă dorită. Găsi Radio Damasc. Muzica orientală fu întreruptă câteva minute pentru ultimele ştiri despre războiul din Europa. Marele prieten şi aliat al Muftiului, Hitler, invadase Polonia. Majid auzise de Polonia. De acolo veneau cei mai mulţi evrei.
Majid nu ştia ce să creadă despre asta. Poate că era un lucru bun. Muftiul spunea că Hitler o să scape definitiv de toţi evreii şi, dacă nu erau evreii, în Palestina nu existau probleme. Dar dacă nu scăpa de ei, aşa cum spusese Muftiul? Dacă îi gonea din Polonia şi începeau să se reverse aici? Talbot nu-l plăcea pe Hitler. Spunea că este un încurcă-lume, la fel ca şi Muftiul, iar Majid ştia că englezii nu se înşelau niciodată în privinţa politicii.
Goni pe şoseaua Ierusalim-Tel Aviv şi se îndreptă spre drumul de piatră dinspre Rab'allah. Buickul se zguduia peste gropi şi pietre. Majid ţinea piciorul pe pedala de acceleraţie. Voia să ridice cât mai mult praf, astfel încât toţi din sat să ştie că venea şi să-i facă deci o primire pe măsură.
Deodată, auzi un şuierat ascuţit şi se uită în jos. În banchetă se vedea o gaură de glonte, la mai puţin de şase inci de genunchiul său drept şi altă gaură pe unde ieşise, în podea, între picioarele sale. Cineva trăgea în el! Frână şi sări din maşină, înainte să se oprească de tot, aruncându-se cu faţa-n praf.
Când îşi ridică privirile, văzu vreo zece oameni coborând poteca spre el, fiecare cu câte o puşcă în mână. Fu cât pe ce să fugă, când îşi dădu seama că îl cunoştea pe unul din ei. Era Izzat.
Fiu de târfă! Sări în picioare.
— Arab împuţit!
— Zbieră el când se apropie. Fie ca Allah să-ţi ardă bărbăţia la foc mic în Ziua Focului!
— Majid!
— Râse Izzat. Deci tu erai! Te-am speriat?
Acum, Majid recunoscu doi din însoţitorii lui Izzat. Erau felahi din Rab'allah; unul din ei plătea chirie tatălui său, iar celălalt era tembel din naştere şi pe jumătate orb. Stătea toată ziua pe lângă maică-sa. Se spunea că atunci când se ştergea la fund, îşi lingea degetele. Şi maniacul de Izzat îl lăsase să umble liber, cu o puşcă în mână.
Oricum, armele lor alcătuiau un amestec ciudat. Izzat avea un Mauser, altul un Springfield din primul război mondial; restul erau înarmaţi cu puşti vechi de vânătoare. Luptătorii Sfinţi! Ştia că se dezmembraseră!
Majid îşi recăpătă stăpânirea de sine. Făcu semn spre Mauser.
— Dar ce se întâmplă? Îşi mărită Daoud altă fată?
— Îl întrebă el pe Izzat. Faci exerciţii pentru ziua nunţii?
Aluzia lui merse drept la ţintă. Lui Izzat îi pieri zâmbetul.
Dostları ilə paylaş: |