Compoziția operei lirice: titlul, incipitul, relațiile de opoziție și de simetrie

Ritmurile ternare (alcătuite din unităţi metrice formate din trei silabe) sunt: dactilic, anapestic, amfibrahic.

Dactilul este unitatea metrică alcătuită din trei silabe: o silabă lungă (sau accentuată) urmată de două silabe scurte (sau neaccentuate). Dactilul imprimă poeziei un ritm vioi, „săltăreţ", caracterizat astfel de Eminescu în Scrisoarea II: „De ce dorm, îngălbenite între galbenele file/ Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile ? ".

„Mih-nea în-ca-le-că, ca-lul său tro-po-tă." (Dimitrie Bolintineanu,

Mihnea şi baba)

Anapestul: picior metric trisilabic, cu a treia silabă accentuată. în prozodia greacă era format din două silabe scurte şi ultima lungă; în versurile moderne apare foarte rar.

„A-min-ti-ri-le me-le fil-trau, a-pa-rent, linişte ; pluteam ca o umbră ciudată

irizând un talaz mântuit de torent." (Ştefan Augustin Doinaş, Stanţe)

Amfibrahul este unitatea metrică alcătuită din trei silabe: o silabă accentuată între două silabe neaccentuate. Prin acest ritm, poezia sugerează melancolia, nostalgia, starea de nelinişte.

„A nop-ţii su-bli-mă mă-ias-tră

E-ascunsă-ntre roze şi cântă." (Alexandru Macedonski, Rondelul privi­ghetoarei între roze)
Poezia epică şi poezia lirică

Paul Valery defineşte poezia epică drept „un text care poate fi povestit". Deşi, în general, termenul poezie este sinonim cu liricul, cu conceptul de discurs confesiv, în care predomină exprimarea directă a sentimentelor, a emoţiilor şi ideilor eului liric, literatura conţine şi un alt tip de poezie - poezia epică. Aceasta -a aflat deseori în interferenţă cu liricul, atât în Antichitate, cât şi în timpurile moderne. Poezia actuală redescoperă lirismul narativ şi acordă libertate modalităţilor de expresie ale creatorului.

Termenul grecesc epikos sau epos înseamnă „cuvânt", „zicere", „ceea ce se exprimă prin cuvânt ori discurs", genul epic ilustrând intervenţiaindirectă, prezenţa discretă a autorului, mediată prin intermediul personajelor şi al faptelor povestite. Epopeea a fost principala formă a epicului în versuri, Aristotel disociind genurile prin tragedie, comedie şi epopee. La acestea se adaugă textele lui Platon şi tratatul Despre sublim al lui Longin, în care se menţionau şi formele poeziei lirice (Odele lui Pindar).

Epopeea, formă reprezentativă a epicului, nu era limitată în timp, ca tragedia (specie a genului dramatic), avea un plus de obiectivitate (eul narativ vorbea în numele altora, se obiectiva), iar metrul prozodic specific era hexametrul.

În Renaştere, conceptul de epic devine sinonim cu epopeicul, iar narativul se extinde şi spre alte specii decât cea consacrată de Antichitate, incluzând profanul prin eliminarea treptată a sacrului, a miraculosului epopeic, păstrat eventual în forme caricaturizate, parodice (epopeea eroicomică, cu tente satirice).

Poezia epică se clasifică în creaţii de tip oral/popular (cu speciile: balada, legenda) şi de tip scris/cult (reprezentat prin speciile : balada cultă, epopeea, legenda cultă, fabula, jurnalul versificat).

„în poezia lirică obiectul este expresia sentimentelor interne ale poetului" (Friedrich Hegel), ceea ce deschide drumul confesiunii emoţionale, al desfăşurării sensibilităţii şi fanteziei, al inefabilului. Tudor Vianu o defineşte drept „acea formă a creaţiei literare în care poetul, vorbind în numele său, exprimă ideile, sentimentele şi aspiraţiile sale cele mai intime". Poezia lirică se opune poeziei epice prin mijloacele artistice, intenţie şi finalitatea estetică. Subiectivitatea accentuată, ermetismul, limbajul plastic, figurat, sugestia, ambiguitatea, conotaţiile filosofice, muzicalitatea („Sunetul însuşi este un ecou al sensului" - Roman Jakobson) sunt trăsături ce particularizează poezia lirică.

In Grecia antică, poemele cântate cu acompaniament la liră erau considerate lirice. Primele forme ale lirismului au fost vechi poezii egiptene cu caracter funerar, elegiac, poemele ebraice de iubire din Cântarea Cântărilor şi cele religioase din Psalmi. în contextul culturii greceşti, se dezvoltă specii lirice importante (oda, elegia, imnul), după cum „genul expozitiv" identificat de Platon se regăseşte în specia ditiramb, imn de laudă în cinstea lui Dionysos. Forme lirice confesive apar şi la poeţii latini - Ovidiu, Vergiliu, Catul.

În poezia lirică predomină autoexprimarea directă a impresiilor, a stărilor afective, pentru că „subiectivitatea interioară este adevăratul izvor al liricii" (Friedrich Hegel, Prelegeri de estetică). Comunicarea de sine, emoţia şi tensiunea trăirii sunt elemente definitorii ale textului liric. Acesta se constituie, prin modalităţi de expresie şi limbaj poetic specific, într-o compoziţie ce ilustrează, în succesiune, ipostazele eului liric. „Intuiţia lirică a lumii" se răsfrânge în poezie „ca stare de suflet" (Tudor Vianu, Estetica), confesiunea exprimă sentimente, emoţii, dar şi gânduri, idei, nelinişti metafizice, astfel încât receptarea afectivă este dublată de cea intelectuală.
Instanţele comunicării în textul poetic

Autorul este o instanţă creatoare ce sintetizează mai multe entităţi, care îi permit „să-şi depăşească limitele şi să se dilate la infinit" (Marcel Raymond) în actul liric (eu concret/eu empiric/eu originar/eu profund/eu biografic/eu personal/eu mistic etc.). Dacă „lirismul este vibraţia interiorului" (Liviu Rusu), atunci autorul de poezie este în mod necesar o sensibilitate superioară, deschisă spre confesiune şi meditaţie, chiar dacă acest proces este mediat de către masca eului liric. El observă lumea în toate datele ei şi o sublimează în actul de creaţie, modelând-o cu ajutorul cuvântului. Creatorul „se deschide la spectacolul lumii, se implică în el" (Gyorgy Lukâcs), selectând acele elemente durabile, eterne şi semnificative care pot fi transferate asupra oricărui cititor.

Eul liric este un concept esenţial pentru înţelegerea textului poetic, sintagma care numeşte ipostaza creatorului, a artistului, dar care nu se identifică cu biografia acestuia. De altfel, în poezia modernă se poate spune că „eu e altul" (Arthur Rimbaud), în timp ce la Paul Valery, Paul Claudel, T. . Eliot se adânceşte depărtarea eului poetic (subiectul liric) de eul „empiric", psihologic, în sensul depăşirii limitelor subiectivităţii autorului spre asumarea altei identităţi poetice, mai complexe.

Tipurile de creaţie sunt identificate şi în funcţie de atitudinea eului creator - autoreflectare sau distanţare. în acest sens, „eul care se contemplăîn actul autoexprimării defineşte genul liric; eul care se autoreflectă pe durata naraţiunii subiective sau obiective - genul epic; eul care se autoreflectă în tensiunile sale interioare sau în conflictele exterioare - genul dramatic- -îragic; eul care se autoreflectă în atitudinile critice, ironice, ridicole etc. - genul comic" (Adrian Marino, Dicţionar de idei literare).

Eul liric ar fi corespondentul din epică al naratorului, „subiectul unei confesiuni", cel care transmite în mod direct ideile şi emoţiile creatorului, enunţătorul la nivelul discursului liric.

Receptorul (cititorul) este destinatarul - explicit sau implicit - al creaţiei lirice, instanţa care decodifică mesajul, contemplă imaginarul poetic, reflectează asupra sensurilor create, le interiorizează şi valorizează opera prin raportare la un sistem axiologic propriu. El recompune universul genezic al operei, ia asupra sa toate trăirile autorului şi le filtrează prin propriul orizont uman, ca într-o simbolică oglindire. în genul liric, cititorul are un rol poate mai important decât în celelalte genuri literare, poezia fiind prin excelenţă arta trăirilor intense şi profund personale. în această ecuaţie, spaţiul receptării este definitoriu pentru desăvârşirea universului de semnificaţii al textului, lucru posibil numai prin participarea intensă a unui lector sensibil şi competent, posesor al unor chei de lectură simbolice, mitice, filosofice, afective etc.