Concepte-cheie educație Egalitate Dizabilitate Educație cetățenească pentru Diversitate

Teme:

• 
  Dizabilitate
  
• 
  Discriminare și intoleranță
  
• 
  Copii
  

Durată: 50 minute

Descriere: O activitate practică menită să încurajeze empatia față de persoanele cu dizabilități. Câteva dintre aspectele adresate sunt:

• 
  Obstacolele întâmpinate de persoanele cu dizabilități în procesul lor de integrare în societate
  
• 
  Perceperea drepturilor persoanelor cu dizabilități ca drepturi fundamentale ale omului
  

Drepturi asociate:

• 
  Dreptul de a nu fi discriminat
  
• 
  Egalitate în demnitate și în drepturi
  
• 
  Dreptul la securitate socială
  

Objectives:

• 
  Creșterea gradului de conștientizare a diverselor dificultăți zilnice întâmpinate de persoanele cu dizabilități
  
• 
  Dezvoltarea abilităților de întâmpinare a nevoilor persoanelor cu dizabilități
  
• 
  Promovarea empatiei și a solidarității
  

Materiale:

Pentru introducere: o foaie de hârtie și un pix pentru fiecare participant

Pentru activitatea mimico-gestuală, per pereche: un card cu descrierea rolului, o foaie de hârtie și un pix

Pregătire:

Concepeți cardurile cu descrierea rolurilor.

Instrucțiuni

Introducere (15 minute)

1. 
   Explicați că activitatea se adresează dizabilității de auz și de vorbire
   
2. 
   Invitați participanții să reflecteze câteva minute la modul în care le-ar plăcea – și la modul în care nu le-ar plăcea – să fie tratați dacă ar fi persoane cu dizabilități. Lăsați-i să-și noteze câteva cuvinte-cheie.
   

3. 
   Rugați participanții să scrie de ce anume le-ar fi cel mai teamă dacă ar fi persoane cu dizabilități.
   
4. 
   Odată ce aceste etape au fost parcurse, rugați participanții să vă predea hârtiile și să se pregătească “să pășească în realitate”.
   

Limbajul mimico-gestual (20 minute)

1. 
   Indicați perechilor că fiecare participant-ghid este o persoană cu dizabilități, și că partenerii lor sunt persoane ajutătoare.
   
2. 
   Distribuiți fiecărui participant cu dizabilitate cardurile cu descrierea situațiilor. Aceștia nu trebuie să arate cardul partenerilor lor. Oferiți câte o foaie de hârtie și un pix fiecărei persoane ajutătoare.
   
3. 
   Explicați că participanții cu dizabilitate trebuie să își transmită dificultatea persoanelor ajutătoare. Nu pot să vorbească, să scrie, sau să deseneze. Persoanele ajutătoare trebuie să scrie ce au înțeles din mesajul transmis de partener.
   
4. 
   După ce participantul cu dizabilitate a comunicat mesajul, el/ea poate să arate persoanei ajutătoare cardul cu descrierea rolului. Invitați perechile să-și revizuiască pe scurt intențiile, problemele și frustrările.
   

Recapitulare și evaluare (15 minute)

Cum s-au simțit participanții în timpul activității?

Ce li s-a părut cel mai dificil? Ce a fost amuzant? Ce i-a speriat?

A fost frustrant să nu fie înțeleși când au folosit limbajul mimico-gestual?

A fost frustrant sau stânjenitor să nu își înțeleagă partenerul?

Recapitulați fricile și așteptările pe care elevii le-au exprimat la începutul exercițiului. Rugați participanții să revadă cuvintele-cheie pe care le-au notat:

• 
  Au existat frici care vi s-au confirmat în timpul activității?
  
• 
  Cum ați încercat să vă ajutați partenerul?
  
• 
  Cum a fost primit ajutorul?
  
• 
  Cât de ușor este să evaluați gradul de ajutor pe care trebuie să oferiți?
  

Care a fost cel mai surprinzător aspect pe care l-ați învățat în urma acestei activități?

Cunoașteți persoane cu dizabilitate de auz/de vedere/locomotorie? Cum decurge viața lor socială? Cum reacționează alte persoane când le întâlnesc?

De ce unii oameni tachinează persoanele cu dizabilități?

Analizați mediul artificial din clădirile și de pe străzile din jur: cât de adaptate la nevoile persoanelor cu dizabilități considerați că sunt?

Ce se poate face pentru a garanta egalitatea și demnitatea persoanelor cu dizabilități?

Sunt drepturile persoanelor cu dizabilități incluse în drepturile omului? Care drepturi din Declarația Universală a Drepturilor Omului (UDHR) sunt relevante în mod deosebit?

Ce poate școala sau grupul local de tineret să facă pentru a promova egalitatea și demnitatea persoanelor cu dizabilități?

Care au fost considerentele pe care le-ați avut în vedere pentru a depăși barierele care ar fi putut împiedica participarea deplină a persoanelor cu dizabilități?

Cum credeți că decurge viața unui tânăr cu dizabilități în România? Care credeți că sunt dificultățile majore cu care acesta se confruntă?

Considerați că drepturile persoanelor cu dizabilități sunt complet respectate? Dacă nu – care dintre drepturi credeți că sunt cel mai puțin respectate, și care credeți că sunt motivele principale?

Îndrumări pentru profesori

Această activitate este serioasă, însă trebuie să vă așteptați și la situații amuzante. Permiteți asta. Interveniți doar în cazul în care elevii fac ceva periculos sau dacă aduc comentarii care ridiculizează persoanele cu dizabilități.

(Activitate preluată din COMPASS - Manual for Human Rights Education with Young People, © Consiliul Europei, ediția 2012. Versiune adaptată)

ANEXA C

STUDII DE CAZ

Impactul exemplelor pozitive

• 
  Scena 9: http://www.scena9.ro/article/ritmul-din-noi-toti
  

• 
  DoR (Decat o Revista): http://www.decatorevista.ro/educatie-sindromul-rabdarii/
  

• 
  DoR (Decât o Revistă): http://www.decatorevista.ro/bucuresteanul-suporterul-stelist/
  

• 
  DoR (Decât o Revistă): 100% baschet
  
  O familie din Oradea organizează de 12 ani un turneu de baschet în scaun rulant, pentru că vrea ca lumea să-l vadă ca pe un sport adevărat.
  

În primul weekend din septembrie, familia Carțiș s-a trezit la 6:00. La 10:00 începea primul meci al Turneului Internațional de Baschet în Fotoliu Rulant „Maria”, pe care îl organizează de 12 ani în Oradea. Când Viorel, Cristina și cei doi băieți ai lor, Cristian, 15 ani, și Darko, 5 ani, au coborât la micul dejun din hotel, i-au găsit pe cei cinci baschetbaliști polonezi din echipa lor, ASP Oradea, dormind pe terasă. Conduseseră noaptea de la Cracovia, iar când au ajuns, la 5:00 dimineața, n-au vrut să trezească pe nimeni. Așa că s-au culcat unde au găsit loc, parcându-și cărucioarele rulante și cârjele lângă canapelele albe. Viorel Carțiș, un bărbat de 49 de ani cu o barbă tunsă scurt, le-a dat cheile de la camere și i-a lăsat să mai doarmă.

În hotelul ascuns între copaci erau deja cazate echipele Hot Wheelers din Germania, care vine de trei ani sperând să câștige turneul, și favorita KKI Vrbas din Bosnia, la a șaptea participare, cu șase titluri la activ. Băieți și fete între 23 și 40 de ani, unii imobilizați în cărucioare sau cu dificultăți locomotorii, alții foști jucători sănătoși care încearcă să-și prelungească cariera vin an de an la Oradea pentru baschet, dar și pentru că s-au împrietenit cu organizatorii, pentru mici, palincă și pentru că în fiecare an merg la rafting pe Criș. Deși în România mai sunt echipe de baschet adaptat în Brașov, Arad, Cluj și București, iar cei mai buni jucători fac parte din echipa națională, turneul din Oradea e singurul înscris în calendarul european al Federației Internaționale și e destinat doar echipelor din afara țării. 
Familia Carțiș îl organizează de două luni, muncind mai ales seara, după ce adorm copiii. Cristina, care are 35 de ani, voce ascuțită și ochii mari, luminoși, face contabilitate și are un magazin online, în timp ce Viorel colaborează cu agenții de publicitate. Amândoi sunt înalți, vorbesc repede, se întrerup și se completează. Spun că, în cei 17 ani de când se cunosc, s-au certat mai des din cauza baschetului decât a copiilor. Ultimele două săptămâni au fost cele mai stresante – au ținut legătura cu echipele, cu televiziunea (de șapte ani, TVR Cluj transmite un meci al turneului), cu echipa de majorete, cu arbitrii și cu sponsorii care au trimis bannere și răcoritoare, pe care, din lipsa altui spațiu, le-au dus acasă. 
Deși fiecare ediție are hopurile ei – anul ăsta, căruciorul unui jucător neamț s-a stricat cu câteva zile înainte de turneu și a trebuit dus la sudat –, lucrurile se așază mai lin decât în primii ani, când cazau jucătorii în sălile de clasă ale unui cămin. Acum au câțiva sponsori și parteneri stabili care le cunosc nevoile: hotelul și sala de sport a Universității au rampă și toalete accesibilizate. Sunt mai organizați și mai eficienți, și s-a văzut de cum au ajuns la sală. 
În timp ce jucătorii și-au descărcat din mașini cărucioarele, Viorel s-a dus glonț la echipa de transmisie, iar Cristina a pregătit baxuri de apă pentru echipe și a așezat pe scaune ghiozdane cu sucuri, cadou pentru cei 15 copii de la un centru de plasament, care de trei ani vin să facă galerie echipei. 
Așa a început asociația transformată în echipă de baschet: cu activități pentru persoane cu dizabilități. În 2004, niște prieteni au înființat Asociația Pinochio (de unde vine și numele echipei, ASP Oradea), pentru că auziseră de cazuri de abuz și neglijență din centrele de plasament. Cristina li s-a alăturat ca președinte și a preluat majoritatea atribuțiilor, pe măsură ce ceilalți membri s-au retras. Erau un liant între persoanele cu dizbilități și instituțiile statului; îi ajutau să-și cunoască drepturile și organizau conferințe pentru adulți și ieșiri la spectacole pentru copii. În 2005, cineva le-a povestit de baschetul adaptat. Au văzut un meci demonstrativ și s-au îndrăgostit pe loc. După câteva luni au organizat primul turneu în Oradea. Nu aveau încă o echipă a lor, dar au invitat alte cluburi – din Arad, Cluj, București, Timișoara și Galați. „Cred c-a fost o ambiție de-a noastră, să demonstrăm că se poate”, spune Cristina. „Că se poate să faci sport dacă ai o dizabilitate, dar și să mergi mai departe.”
*Primul meci al turneului n-a adus mulți spectatori în sala răcoroasă de la marginea orașului. Echipa din Germania a fost dominată clar de campioana Bosniei, în timp ce majoretele venite pentru al doilea meci, singurul televizat, își probau fustele, vestele și pălăriile albastre în oglinzile toaletei. Viorel și Cristina se întorseseră la hotel după jucătorii polonezi. 
Dacă la început aveau doar români în echipă, au schimbat strategia după primul turneu internațional la care au participat. Au văzut diferența dintre ei și celelalte echipe, care îi băteau lejer, și cu 70-10. „Nu aveai timp nici să te miști pe teren, era spectacol”, își amintește râzând Cristina. 
Au simțit că jucătorii români nu văd baschetul adaptat ca pe ceva serios, iar ei își doreau o echipă performantă. Așa că, în 2010, când echipa Universității din Cracovia s-a desființat, s-au oferit să finanțeze deplasările jucătorilor. O vreme au avut și jucători români și polonezi, dar românii s-au retras. Așa că au rămas, de cinci ani, doar cu polonezii, cu care Viorel ține legătura prin telefon.
Au mai încercat să aducă români, dar n-au reușit să-i țină aproape fără să le poată oferi salarii sau transport. Au mers și în centrele de recuperare din Băile Felix, căutând copii, dar s-au lovit de refuzurile părinților, care fie nu erau din Oradea, fie nu includeau sportul în planurile lor de recuperare, fie întrebau cât se câștigă din baschet. 
„Vii dezamăgit”, spune Cristina. „Sperăm ca într-o zi să fie percepute altfel aceste sporturi, dar e greu să schimbi mentalitatea”, o completează Viorel. Cred că sportul îi poate ajuta să iasă din mediul închis în care mulți din cei imobilizați în cărucioare rămân captivi, să-și facă prieteni, să vadă soluții. 
Ca în orice sport, e nevoie de timp și antrenamente. Viorel îi dă mereu exemplu pe polonezi: deși nu locuiesc toți în Cracovia, fac naveta pentru antrenamente, fără să fie plătiți. Înțelege însă și că jucătorii din alte țări sunt mai independenți, se deplasează mai ușor la antrenamente și își găsesc mai ușor de lucru; cei veniți la turneu lucrează în IT, în asigurări sau sunt speakeri motivaționali. Iar în țările din care vin, baschetul adaptat e mai dezvoltat. Germania, care e vicecampioană europeană, are 50 de cluburi, fiecare cu mai multe echipe, iar în Bosnia, Vrbas e susținută de autoritățile locale.
*
Înaintea meciului echipei sale, evenimentul principal al turneului, Viorel era agitat. Voia ca totul să meargă șnur: majoretele să-și facă lin apariția pe parchet la pauză sau în time-outuri, muzica să pornească la timp, echipele să aibă totul pregătit. A bătut terenul în lung și-n lat, a vorbit cu toată lumea, a dirijat fotografiile de grup, apoi s-a așezat la pupitrul comentatorului TVR, alături de care a comentat meciul în direct, ca în fiecare an. 
Sunetul dintr-o sală de sport în care se joacă baschet adaptat nu e scârțâitul adidașilor pe parchet, ci al cărucioarelor ciocnindu-se violent între ele sau al roților alunecând pe podea. Scaunele adaptate pentru meciuri – care costă și 5.000 euro – au roțile înclinate, rotițe de sprijin în spate și o bară de protecție. Cu cât le controlează mai bine, jucătorii sunt mai rapizi, schimbările de direcție mai bruște, faulturile mai dure. Când pornesc pe contraatacuri, fie aruncă mingea în față în timp ce rulează în viteză după ea, fie driblează cu o mână în timp ce învârt de roți cu cealaltă. Timp de două rotiri, pot ține mingea și pe genunchi. Atunci când cad, cu scaunele rostogolindu-se peste ei, se ajută unul pe altul să se ridice, dar nu lasă arbitrul să intervină. În rest, regulile sunt aceleași, de la înălțimea coșurilor, la numărul de jucători. Se joacă tot în patru reprize de câte 10 minute și un atac durează tot 24 de secunde. 

Iar emoțiile sunt la fel de mari. Când echipa Oradei a egalat campioana Bosniei și a preluat conducerea, 18-16, copiii au sărit de pe scaunele din tribune, aplaudând. La 26-22, au făcut poze tabelei de marcaj și au fluturat un banner cu ASP Oradea. La 40-30, la masa comentatorului, lui Viorel nu-i venea să creadă că echipa lui conduce campioana Bosniei. Când adversarii au egalat și au dus jocul în prelungiri, Cristina s-a gândit că niciodată n-a trăit un meci „ca pe cuie”. 
Viorel vrea să arate că baschetul în scaun rulant – cel mai practicat sport adaptat la nivel mondial – poate fi atractiv. „Nu trebuie să-i vezi ca pe oameni cu handicap, de asta sloganul nostru e 100% baschet. Prin sport suntem toți egali.” Și nu i se pare ciudat că unii dintre jucători sunt sănătoși și la finalul meciurilor se ridică din cărucioare, cum e și antrenorul-jucător al echipei sale. Cu excepția campionatelor europene și mondiale, baschetul adaptat semi-profesionist permite echipe mixte. Abilitățile funcționale ale fiecărui jucător sunt evaluate pe o scară de la 1 la 4,5 (cu cât dizabilitatea e mai mare, scorul e mai mic), iar numărul total de puncte al echipei nu trebuie să depășească 14,5. 
Nici lui Viorel, nici Cristinei, nu le place când se scrie despre turneu în presă la rubrica social. Pentru că liniștea care îngheață sala la executarea unei lovituri libere, dezamăgirea unei ratări, bucuria copiilor la fiecare coș și gustul amar de a fi fost atât de aproape de o victorie mare sunt la fel ca în orice alt sport.
Echipa din Oradea nu a câștigat meciul cu Vrbas, care a egalat în ultimele secunde, 58-58, și a reușit victoria în prelungiri. A pierdut apoi și ultimul meci al zilei, cu Hot Wheelers, dar fără aceeași tensiune și miză – Vrbas câștigase deja turneul. Viorel și Cristina și-au găsit un loc în tribună, cu gândurile la victoria ratată la limită. Mai puternică decât dezamăgirea era însă mândria că au jucat de la egal la egal cu o echipă cu mai multe resurse și experiență și că la turneul organizat de ei s-a jucat 100% baschet.