Considerente asupra geopoliticii ruse

Invatamintele conflictului ruso-georgian din 2008

În scurt timp se vor implini trei ani de la izbucnirea acestui prea puţin elucidat război dintre Rusia şi Georgia. Evenimentul mi se pare important prin prisma faptului că Rusia, pentru prima oară de la disoluţia Uniunii Sovietice din 1991, intervine militar direct şi deschis într-un stat vecin. Este un fapt deosebit de relevant, dacă aruncăm o privire în istoria recentă a Rusiei, respectiv a Uniunii Sovietice, a cărei succesoare este Rusia.
În deceniul nouă al secolului trecut, Uniunea Sovietică se retrăgea din ultima aventură dezastroasă din Afghanistan, cu zeci de mii de pierderi. A urmat prăbuşirea imperiului, iar în deceniul următor, Rusia, succesoarea, a preferat să intervină în zonele considerate drept sfere de influenţă mai degrabă prin interpuşi, iar când aceştia nu au făcut faţă, a intervenit cu trupe, dar fără să o recunoască, în ciuda tuturor evidenţelor, multe dintre ele prezentate chiar la ONU. Aşa a fost în conflictele numite acum îngheţate, dar atunci deosebit de fierbinţi. A intervenit cu trupe în Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria, şi prin masca „voluntariatului” în alte părţi. Ca un exemplu mai cunoscut nouă, menţionez participarea directă a militarilor din Armata a XIV-a în conflictul transnistrean din 1992, când Rusia a susţinut ferm că nu a intervenit deloc, chiar dacă cele douăzeci de tancuri ale acestei armate ce au atacat Tighina la 4 iunie în acel an arborau fără jenă drapelul rusesc, iar toate acţiunile separatiştilor erau conduse de ofiţeri ruşi ale acestei armate, compusă în mare măsură din militari ruşi, atunci când cazacii şi separatiştii nu au mai făcut faţă dârzeniei apărătorilor moldoveni. Cu toate evidenţele, repet, Rusia a negat totul, iar Occidentul şi SUA s-au făcut că nu văd, doar pentru a nu zgândări orgoliul Rusiei pe care o doreau ca şi un viitor partener, nu adversar.
În primii ani ai secolului XXI, se părea că Rusia a renunţat la politica de forţă, recurgând mai degrabă la „soft-power”, prin intermediul celei mai puternice arme ale sale, Gazpromul. O armă extrem de eficientă, deoarece când Rusia se supăra, Gazpromul tăia gazul în plină iarnă şi întreaga Europă, din ce în ce mai dependentă, tremura, la propriu. O armă mai eficientă ca şi Armata Roşie, s-a spus atunci.
Dar de ce, în 2008, Rusia scoate mănuşa de catifea şi raspunde militar Georgiei? De ce Rusia renunţă la armele atât de eficiente, cum ar fi şantajul energetic, pentru a se lansa într-o acţiune de forţă pură, cum este cea militară? Nu putea fi evitată această opţiune? Şi, ce a câştigat Rusia, sau ce s-ar fi aşteptat să câştige, prin această acţiune? Chiar a câştigat Rusia acest război?
La aceste întrebări voi încerca să răspund în comentariul ce urmează.

Drumul spre război

Antecedentele acestui război sunt poate cunoscute, dar trebuie reamintite, pentru o mai bună înţelegere a situaţiei generale ce a dus la amorsarea conflictului. Pentru ca să nu mai fac o nouă retrospectivă, voi cita din romanul „Sânge pe Nistru”, menţionând că totul este real, mai puţin personajul colonelului Levan Turashvili, figură fictivă şi personaj secundar în acest roman, din moment ce acţiunea principală se desfăşoară în Basarabia, după cum şi spune titlul romanului, dar deosebit de important prin prisma relatării de faţă. Un feed-back necesar pentru o mai bună înţelegere a contextului geopolitic în care ne plasăm.

„Răsăritul fusese diferit. De altfel, în fiecare dimineaţă, aici, în defileul Kodori, ce separa autoproclamata republică a Abhaziei de restul Georgiei, răsăritul soarelui era ceva unic. Părea că lumina se strecoară temătoare printre stâncile roşiatice ale Caucazului, cu teamă parcă de umbrele întunecate ce sălăşluiau în unghere ascunse printre crăpăturile de piatră, acolo unde întunericul era stăpân chiar şi în miezul zilei. Părea că noaptea doar se retrage temporar, până la apus, pentru ca să redevină stăpână până la un nou răsărit. Şi de fiecare dată o făcea altfel, uneori mai tiptil, agăţându-se de norii cenuşii de ceaţă, alteori mai rapid, alungată de profunzimea albastrului senin al cerului. Dar de fiecare dată revenea, uneori mai repede, alteori mai târziu, dar totdeauna înaintea asfinţitului ce prevestea încă o capitulare a soarelui în faţa stâncilor şi prăpăstiilor.

La fel ca şi istoria acestui ţinut, reflectă colonelul Levan Turashvili. De la începutul existenţei sale, Georgia a fost ocupată şi a reuşit să se elibereze întocmai cum lumina învinge întunericul. Dar forţele întunericului au tot revenit, fie că s-au numit arabi, tătari, persani, turci, şi ultimii, ruşii. Indiferent de denumirea sau ideologia sub care şi-au manifestat dominaţia şi ocupaţia, ţarişti, bolşevici, sovietici, ruşi, încă n-au renunţat, la fel cum întunericul aşteaptă printre stânci şi prăpăstii orice urmă de slăbiciune a soarelui pentru a redeveni stăpân. Dar uneltele sale sunt acum mai rafinate.
Ca şi crearea de republici secesioniste susţinute de maica Rusie, menţinute cu soldaţi, bani şi arme tocmai pentru a fi un ghimpe în coasta celor care încearcă să se desprindă de sub tutela marelui stăpân. Deoarece menţinerea unor conflicte îngheţate pretutindeni pe teritoriul nesupuşilor era un mijloc formidabil de presiune ce nu putea fi ignorat. O ameninţare vizibilă, palpabilă, cu reizbucnirea conflictului făcea mai mult decât o mie de declaraţii politice. Iar bazele înaintate ale imperiului, capetele de pod militarizate din aceste zone separatiste, scăpate oricărui control, parcă abia aşteptau să sloboadă câinii războiului asupra celor care îndrăzneau să pună la îndoială axioma conform căreia Moscova continuă să fie centrul lumii.
Iar Georgia, din toamna lui 2003, de la „Revoluţia trandafirilor”, în urma căreia preşedintele Mihail Shevarnadze, fostul ministru de externe sovietic al lui Mihail Gorbaciov, a fost înlocuit cu prooccidentalui Mihail Shakashvili, cam asta făcuse. A întors spatele marelui vecin care i-a dominat viaţa de la 1783, cu scurte pauze cum ar fi independenţa dintre 1919-1921 până la ocuparea de către bolşevici. Revolta georgiană din 1924 a fost înecată în sânge. Iar acest vecin, la proclamarea independenţei după colapsul imperiului din 1991, a creat două enclave separatiste, Abhazia şi Osetia de Sud, urmate şi de a treia, Adjaria, dar aceasta din urmă de scurtă durată, ea revenind sub jurisdicţia Georgiei. Dar cu Abhazia şi Osetia de Sud a urmat războiul, încheiat nedecis sub oblăduirea Moscovei, la fel cum s-a întâmplat şi în Moldova cu Republica Transnistreană.
Ghinionul Georgiei este poziţia sa geografică. La fel ca şi în cazul României, istoria sa este o consecinţă a geografiei. Situată pe limba de pământ ce desparte Marea Neagră de Marea Caspică, era poziţionată chiar în calea expansiunii sudice a Rusiei spre Peninsula Arabică şi mările calde asiatice. De aceea Georgia a ajuns să-şi respire doza de libertate doar atunci când forţele imperiului se aflau la reflux. Aşa s-a întâmplat şi în 1917, dar şi în 1991, odată cu cucerirea independenţei. Dar acum lucrurile se schimbă. Întunericul este gata să iasă din cotloane, sugrumând din nou soarele libertăţii pentru mica republică.
Dar ghinionul poate purta şi o doză de noroc. Iar acest noroc este tot o consecinţă a geografiei, care a făcut ca Georgia să fie aşezată chiar în calea posibilelor rute de transport ale petrolului şi gazelor din zăcămintele bogate şi insuficient exploatate ale Asiei Centrale. Iar acest lucru a atras asupra Georgiei mâna unor protectori puternici. Nu pentru ca să lupte armat pentru ea, dar măcar să le asigure spatele, să-i instruiască şi să-i înarmeze. Dar, mai ales, să-i asigure că nu sunt singuri. La referendumul din 5 ianuarie 2008, 72% din populaţia Georgiei s-a declarat favorabilă integrării ţării în NATO. Desigur, era o opţiune, şi mai era cale lungă până acolo, dar orientarea devenise clară pentru toată lumea. Reformele trebuiau implementate, democraţia trebuia să avanseze sigur pe drumul ei, societatea şi economia la fel, dar tot nu ar fi fost de ajuns. Deoarece problemele spinoase ale Georgiei încă nu găsiseră rezolvare. Iar aceste probleme erau două: Abhazia şi Osetia de Sud.
Cea mai periculoasă rămânea Abhazia, mai ales că din punct de vedere strategic ocupa o parte importantă din litoralul ţării, de la graniţa cu Rusia, gura de vărsare a râului Psou, până la nord de oraşul Anaklia, la vărsarea râului Inguri. Capitala acestei autoproclamate republici, nerecunoscute de nimeni până în 2008, era la Sukhumi, oraş port la Marea Neagră.
Colonelul Levan Turashvili duse binoclul la ochi scrutând cu atenţie şoseaua ce şerpuia practic suspendată de peretele stâncos. Părea săpată în versantul abrupt, agăţată de stâncă într-un echilibru precar, în dreapta perete aproape vertical, iar în stânga hău fără fund. Ceva nu era în regulă. Era un militar cu prea vastă experienţă pentru a nu simţi acest lucru.
Era încă tânăr locotenent ieşit de băncile şcolii militare sovietice, când, în 1990, a alergat la chemarea patriei sale ce se desprindea de sub tutela imperiului. Georgia, pentru a-şi impune independenţa, avea nevoie de o armată naţională, iar el, alături de mulţi alţii, dorea să-şi facă datoria. Dar, ca de fiecare dată în istoria zbuciumată a Georgiei, independenţa şi suveranitatea se plătesc cu sânge. Nici acum nu a fost o excepţie.
Imperiul sovietic nu renunţa la cuceririle sale. Pretutindeni, în ţările baltice, Moldova, Azerbaidjan, Tadjikistan, iar mai târziu Cecenia, voinţa Rusiei, moştenitoarea imperiului din toate punctele de vedere, se făcea simţită prin inventarea şi susţinerea, la nevoie prin implicare directă, a tulburărilor şi secesiunilor, prin susţinerea unor minorităţi sau inventarea altora, astfel încât fragmentarea fostelor republici unionale să devină un fapt împlinit. Existenţa forţelor armate sovietice, ulterior ruseşti, precum şi implicarea KGB-ului, ulterior FSB sau SVR, va simplifica mult lucrurile. Aşa s-a întâmplat în Moldova, unde Armata a XIV-a era staţionată în Transnistria, şi tot aşa în Georgia, unde în Abhazia, lângă Gudauta, la aeroportul Bombori, era baza Regimentului 345 Aeropurtat din armata sovietică, precum şi Regimentul 643 antiaerian. În plus, Georgia avea o porţiune importantă de graniţă comună cu noua Federaţie Rusă.
Tânărul locotenent Levan Turashvili a primit devreme botezul focului. Deşi a trecut mult timp de atunci, îşi amintea ca şi cum ar fi fost ieri. Starea de urgenţă s-a declanşat în 12 decembrie 1990, în urma ciocnirilor sângeroase între osetini şi georgieni în Tskhinvali, capitala aşa-zisei republici sud-osetine. În 5 ianuarie era în fruntea plutonului său, format din recruţi şi voluntari, ce intrau alături de alte forţe ale Gărzii Naţionale în Tskhinvali. Au fost întâmpinaţi cu foc, iar luptele de stradă s-au încins. Militanţii osetini, ajutaţi de voluntari ruşi, trăgeau cu furie asupra caselor şi şcolilor. Curând, oraşul s-a divizat în două zone, partea de vest controlată de osetini şi partea de est de georgieni. La sfârşitul lunii, georgienii s-au retras pe înălţimile din jurul oraşului, pentru a da o şansă armistiţiului mediat de ruşi. Părţile n-au ajuns la nicio soluţie, iar ambele tabere au reînceput lupta. Martie şi aprilie 1991 au fost luni de lupte grele, apoi a urmat o perioadă de acalmie, până pe la jumătatea lui septembrie, când focul s-a reaprins. Georgienii asediau Tskhinvali, încercând să oprească aprovizionarea oraşului, chiar au deconectat alimentarea cu energie electrică. Încercau mai ales să întrerupă fluxul proviziilor ce veneau pe şoseaua ce lega Tskhinvali cu Osetia de Nord, pe teritoriul Rusiei. În replică, osetinii au atacat satele georgiene, dedându-se la masacre. Georgienii au răspuns la fel. Ruşii au intervenit sporadic, mai ales în 1992, de partea osetină, bineînţeles. Această intervenţie, chiar dacă s-a încercat disimularea ei, a făcut ca războiul să se încheie nedecis. Nedecis însemna o înfrângere pentru Georgia, tânăra republică care îşi vedea periclitat viitorul încă din zorii existenţei sale moderne. Semnătura lui Eduard Shevarnadze şi a lui Boris Elţin pe acordul de încetare a focului de la 24 iulie 1992 a însemnat consfinţirea existenţei unei enclave pe propriul teritoriu, enclavă asupra căreia autorităţile georgiene nu aveau niciun control. Pentru ca totul să pară ca la carte, s-au organizat trupe de menţinere a păcii (ruseşti) şi patrule mixte pe graniţă. Deci, deja aveam o graniţă. Trei mii de morţi, dintre care o mie de georgieni, şi optzeci de mii de refugiaţi, pentru o graniţă în inima ţării. Levan simţea un gust amar. Un an mai târziu, luptătorii moldoveni din Transnistria vor simţi şi ei acelaşi gust amar.
Levan Turashvili considera că războiul cu osetinii l-a oţelit, l-a făcut mai puternic. A ucis inamici, a condus atacuri, regrupări şi contraatacuri printre clădiri, pe străduţe înguste, prin păduri şi pe dealuri. A văzut oameni căzând lângă el, şi-a văzut oamenii decimaţi de artilerie, a văzut urmele atrocităţilor, oameni torturaţi, femei violate, copii schilodiţi. A văzut coloanele lungi de refugiaţi ce se îndreptau spre teritoriul controlat de georgieni şi a avut o strângere de inimă. Oameni care au renunţat la tot, la casele, la pământurile lor muncite timp de generaţii, la munca lor de o viaţă, doar pentru a-şi încărca câteva lucruşoare în baloturi, apoi să le aburce în câte o căruţă sau chiar o bicicletă, şi să ia drumul bejeniei. Bătrâni cu privirile stinse, copii epuizaţi plângând fără să înţeleagă ce se întâmplă, adulţi obosiţi ce-şi târau picioarele până se prăbuşeau în colbul drumului pentru a nu se mai ridica niciodată. Oamenii plecau să-şi salveze ultimul bun pe care îl mai aveau, viaţa. Iar el, Levan Turashvili, va rămâne aici alături de camarazii săi pentru a le asigura retragerea în siguranţă. Îi înţelegea pe bieţii oameni, doar văzuse urmele atrocităţilor cu ochii lui. Se credea imunizat, considera că a văzut destule, că nimic nu-l mai putea impresiona. A ajuns să creadă lucrul ăsta. Dar s-a înşelat. A urmat războiul din Abhazia.
Încurajaţi de succesul osetin, de complicaţiile georgienilor în urma declanşării războiului civil între partizanii preşedintelui răsturnat de la putere Zviad Gamsakhurdia şi cei ai noului preşedinte, fost ministru de externe al lui Mihail Gorbaciov, Eduard Shevarnadze, dar mai ales încurajaţi de ruşii prezenţi în baze pe teritoriul disputat, abhazii aleg şi ei calea separatismului violent.
După atacarea şi ocuparea clădirilor guvernamentale din Sukhumi în iunie şi declararea independenţei nerecunoscute a Abhaziei în iulie 1992, la 14 august, Levan, acum căpitan, alături de Garda Naţională şi forţele de poliţie, începe operaţiunile pentru readucerea sub control a provinciei rebele. Patru zile mai târziu, presat de avansul georgian, guvernul separatist părăseşte Sukhumi, lăsând în mâinile georgienilor capitala împreună cu cea mai mare parte a provinciei.
Levan ştia că se va întâmpla, dar nu prea avea ce face. El, personal, şi-a ţinut bine oamenii în mână, indiferent dacă se aflau în Osetia de Sud sau Abhazia. Dar nu toţi erau la fel. Excese s-au întâmplat de când există războaiele, prea multă ură şi frustrare acumulată este gata să se reverse de fiecare dată când are ocazia. Sunt acte pe care o minte umană normală, în condiţii normale, le-ar găsi de neconceput, dar în condiţii de război, aceleaşi acte le consideră fireşti, ba chiar găseşte justificări asupra lor. Lucru, practic, de neînţeles.
Aşa s-a întâmplat şi aici. Au fost izgoniţi civili abhazi din capitală doar pe motivul că erau abhazi, au fost jafuri, violuri, poate şi crime. Mulţi luptători georgieni străbăteau străzile cu capetele înfierbântate de alcool şi nu numai. Levan a intervenit de fiecare dată când a avut ocazia, domolind lucrurile. Oricum, acestea erau minore faţă de cele întâmplate în Osetia, la care fusese martor. Lucrurile erau sub control. Dar nimic nu putea justifica ce va urma din partea abhazilor. Ei au început devreme atrocităţile, parcă cu un caracter sistematic. Dintre georgieni, nici chiar Mkedrioni nu-i puteau ajunge, deşi această grupare paramilitară cu caracter mafiot care lupta de partea georgiană nu era renumită nici pentru disciplina sa, nici pentru un elan prea exagerat faţă de ideile patriotice, deşi se autonumeau naţionalişti şi patrioţi. La ei propria căpătuială era pe primul plan, iar oricine le stătea în cale era perceput ca şi un obstacol.
Din punct de vedere militar, situaţia era net favorabilă georgienilor. Trupele rebele erau asediate la Ochamchire, pe coastă şi Tkvarcheli, mai în interior, ambele spre limita sudică a enclavei, iar punga de rezistenţă abhază de la Gudauta era presată din ambele părţi de trupele georgiene de la Sukhumi şi Gagra, cea din urmă la nord-vest, tot pe coastă, dar periculos de aproape de graniţa rusă.
Levan şi unitatea sa, una dintre cele mai bune din Garda Naţională, au fost trimişi iniţial la Gagra, de unde urmau să atace spre sud-est, de-a lungul coastei, punga abhază din jurul bazei ruse de la Gudauta. Dar încă o dată, georgienii au căzut victime încrederii în medierea rusă, deşi combatanţii cel puţin, erau conştienţi de suportul din ce în ce mai vizibil pe care trupele ruse îl acordau separatiştilor. Viclenia şi perfidia rusească se va dovedi încă o dată hotărâtoare.
La 3 septembrie 1992, un acord de încetare a focului a fost negociat la Moscova. Conform acestuia, în schimbul recunoaşterii suveranităţii Georgiei asupra celei mai mari părţi a Abhaziei, aceasta trebuia să-şi retragă trupele din zona Gagra. Încrezători în armistiţiu, peste 1200 de luptători georgieni, împreună cu echipamentul aferent, părăsesc zona. Printre ei unitatea lui Levan Turashvili. S-au deplasat în vecinătatea oraşului Tkvarcheli, pentru a lua parte la asediul de aici. Bombardarea şi distrugerea fabricii de electricitate a oraşului crea iluzia unui final rapid al asediului. Dar Levan a putut asista la primele manifestări vizibile a sprijinului rusesc. Elicopterele militare ruseşti aterizau cu regularitate în oraş, aducând imense cantităţi de provizii, medicamente, evacuând răniţi şi civili, dar şi livrând importante cantităţi de armament şi muniţii, precum şi mercenari plătiţi care să lupte împotriva asediatorilor. De asemenea, coordonau eficient apărarea abhazilor.
Dar perfidia ruşilor va ieşi la iveală curând. Zona Gagra, apărată de forţe georgiene insuficiente, a fost atacată la 1 octombrie de abhazii care încălcau astfel armistiţiul. Dinspre baza Gudauta, începură să avanseze pe şoseaua spre Gagra alături de tancuri T-72, lansatoare de rachete Grad şi armament greu rusesc. Elicopterele de atac şi bombardierele Su-25 contribuiau decisiv la avansul abhaz. În curând, Gagra va fi prinsă între două fronturi care urmau să se închidă ca şi colţii unui cleşte. Dinspre nord, de dincolo de graniţa rusească, Confederaţia Muntenilor din Caucaz, formată din voluntari şi mercenari plătiţi, precum şi unităţi de cazaci, au trecut graniţa înarmaţi până în dinţi, fără ca cineva din partea autorităţilor ruse să-i deranjeze. Ba chiar dimpotrivă, li s-au pus la dispoziţie mijloace de transport. Conduşi de necunoscutul pe atunci Shamil Basaev în fruntea unei unităţi formate din ceceni, aceste trupe proaspete au căzut dinspre nord asupra oraşului. Basaev a fost făcut comandantul frontului de la Gagra şi ministru adjunct al apărării abhaze. Planificarea atacului a fost responsabilitatea ministrului adjunct al apărării din Federaţia Rusă, generalul Kolesnikov. De fapt, navele ruseşti vor bloca Gagra de pe mare, la acţiune luând parte navele Bezukoriznenny, KIL-25, BTH -38, Golovin. Rezistenţa georgiană va fi eroică, dar zadarnică. Depăşiţi numeric şi din punct de vedere al echipamentului, apărătorii vor ceda oraşul pe 2 octombrie. Mii de civili georgieni au reuşit să fugă, înainte de căderea oraşului. Dar cei rămaşi au fost nevoiţi să îndure reprimările sângeroase puse la cale de Shamil Basaev şi abhazi. Crime, violuri, torturi, sânge şi multă ură. O sută de civili georgieni au fost duşi pe stadionul din Gagra, decapitaţi de către batalionul lui Shamil Basaev, iar abhazii au încins cu capetele lor pe post de mingi un macabru meci de fotbal. Pe acelaşi stadion au mai fost executaţi în masă, cu mitralierele, zeci, poate sute de civili. Masacrele au devenit o notă dominantă a avansării separatiştilor.
Năpădit de noianul amintirilor, Levan nu se putu abţine să nu se gândească la soarta lui Shamil Basaev, conducătorul separatiştilor la Gagra. Doi ani mai târziu va fi unul dintre liderii cei mai importanţi ai cecenilor în propriul război de secesiune împotriva Federaţiei Ruse. În bătălia pentru Groznâi, din decembrie 1994 până în februarie 1995, a condus aşa numitul ”batalion abhaz”, format din veteranii de la Gagra. La 3 iunie 1995, într-un raid aerian, ruşii au distrus casa unchiului său din Disne-Vedeno. Au fost ucişi unchiul, sora, soţia şi fiul lui Basaev, precum şi alţi membri ai familiei sale. Un frate tocmai îi căzuse în luptă în apropiere. În scurt timp, Shamil Basaev a devenit inamicul numărul unu al autorităţilor ruseşti. A condus raidul cecen asupra spitalului din Budionovsk în sudul Rusiei, luând ostatici 1600 de oameni, reuşind să revină în Cecenia sub protecţia scuturilor umane, în ciuda repetatelor încercări ale forţelor speciale de a-l neutraliza. O sută douăzeci şi nouă de morţi şi patru sute cincisprezece răniţi civili. Nenumărate atentate împotriva ţintelor ruseşti i-au fost puse în cârcă, unele şi le-a asumat prin intervenţii televizate. Aşa au fost luările de ostatici de la teatrul moscovit în 2002, când gazul folosit de trupele speciale ruseşti a făcut o sută şaptesprezece morţi dintre ostatici, sau de la şcoala din Beslan în 2003, peste trei sute de civili morţi, majoritatea copii. Rămas fără un picior după ce a călcat pe o mină în ianuarie 2000, în timpul celui de-al doilea război din Cecenia, Shamil Basaev rămâne acelaşi adversar înverşunat al Moscovei. Nenumărate atacuri teroriste, soldate cu sute de morţi, inclusiv preşedintele prorus al Ceceniei, Ahmad Kadîrov, asasinat prin detonarea unei bombe amplasate sub tribuna oficială la defilarea din Ziua Victoriei, la 9 mai 2004, i-au fost atribuite. Guvernul rus chiar a pus un premiu de zece milioane de dolari pe capul său. Shamil Basaev a murit la 10 iulie 2006, în detonarea accidentală a unui camion încărcat cu explozibil în Inguşeţia, nu departe de graniţa cu Cecenia. Cum era şi normal, FSB-ul şi-a arogat meritul asasinării sale. Iată cum unul dintre cei mai mari duşmani ai Rusiei şi-a început cariera sprijinind Rusia prin participarea la un război împotriva Georgiei.
După victoria de la Gagra, drumul era deschis spre Sukhumi. Batalionul lui Levan era printre forţele care apărau oraşul. Era, cum s-ar spune, un veteran. Luptase în Osetia de Sud, luptase în Abhazia la asediul oraşului Tkvarcheli şi cucerirea capitalei Sukhumi şi, se considera pregătit şi pentru apărarea acesteia, dar, pentru a nu ştiu câta oară, se înşela.
Începând cu luna decembrie a anului precedent, obuzele artileriei au început să cadă asupra oraşului. Levan s-a obişnuit în scurtă vreme cu ele, de asemenea şi cu incursiunile din ce în ce mai îndrăzneţe ale rebelilor. De cele mai multe ori erau respinse după lupte de intensitate medie cu durată variabilă, de la o jumătate de oră până la câteva ore. Nu trebuia să-i spună nimeni, era clar că testau dispozitivul de apărare al oraşului, ca şi pregătire pentru asaltul decisiv. Etapa premergătoare a durat câteva luni. Aşa a trecut iarna şi a venit primăvara. La 4 martie, Eduard Shevarnadze a venit în Sukhumi pentru a organiza defensiva. Nu avea pentru ce, deoarece treburile militare trebuiesc lăsate în mâna militarilor. La 14 martie 1993, ora 6 dimineaţa, un masiv atac a fost lansat de către rebeli asupra oraşului. Rezultatul imediat au fost pierderile masive de vieţi omeneşti din partea civililor georgieni. Avioanele Suhoi-25 şi Suhoi-27 ruseşti au atacat oraşul. Una din ţintele aşa-zis militare a fost piaţa oraşului, circa şaptesprezece civili plătind cu viaţa întâmplarea de a se fi aflat în acel moment la cumpărături, în încercarea de a găsi ceva de mâncare în oraşul aflat sub asediu. La acuzele georgienilor, ruşii au negat orice implicare. La 19 martie, un Suhoi-27 a fost doborât de o rachetă lansată dintr-un dispozitiv S-75 Dvina (indicativ NATO SA-2 Guideline). Pilotul decedat a fost identificat de observatorii ONU ca făcând parte din aviaţia rusă. Cu toate acestea, ruşii au negat vehement orice implicare, chiar acuzându-i pe georgieni de mistificarea probelor.
La 14 martie, un nou acord de încetare a focului a fost semnat, doar pentru a fi încălcat de abhazi. La 2 iulie, o forţă deosebit de puternică abhază, întărită cu ceceni din Confederaţia Muntenilor Caucazieni, a debarcat cu sprijinul marinei ruse în apropierea satului Tamishi. A fost una dintre cele mai sângeroase bătălii din întregul război. Batalionul lui Levan a luptat cu disperare pentru păstrarea poziţiilor. Sute de oameni au căzut de ambele părţi, dar georgienii au reuşit să recâştige poziţiile în urma unui contraatac furibund.
Direcţia principală de atac a rebelilor asupra georgienilor s-a schimbat încă o dată. După ce au eşuat în încercarea de a ataca Sukhumi dinspre vest, zona de la nord şi est, respectiv valea râului Gumista, devenea logic de prim interes pentru abhazi, aşa că aceştia au acţionat acolo. Defensiva georgiană a fost total surprinsă în 5 iulie, circa cinci sute de apărători au căzut în prima oră de la începutul atacului. Satele Akhalsheni, Guma, Shroma, Kamani, au fost ocupate de abhazi şi de aliaţii lor ruşi, armeni din batalionul Bagramian sau mercenari din Confederaţia Muntenilor Caucazieni. Locuitorii georgieni au fost adunaţi în piaţa centrală din fiecare sat şi masacraţi. N-au scăpat nici preoţii ortodocşi şi călugăriţele din Kamani. Aici violenţele au durat două zile, femei, copii şi bătrâni au fost torturaţi sistematic înainte de a fi ucişi. Călugăriţele au fost violate şi apoi ucise în faţa preoţilor. După aceea, abhazii l-au pus în genunchi pe părintele Iuri Anua şi l-au întrebat cui îi aparţine pământul Abhaziei. A răspuns demn, că pământul Abhaziei, ca întreg globul pământesc, aparţine lui Dumnezeu. Abhazii au pus un tânăr preot să-l ucidă. Acesta refuzând, separatiştii i-au ucis pe amândoi. Odată cu ocuparea văii Gumista, Sukhumi, capitala regiunii, era încercuită de forţele separatiste. Asediul intra într-o nouă fază.
Un nou acord de încetare a focului a fost semnat la Soci în 27 iulie, iniţiat de ONU şi garantat de Federaţia Rusă. Ca urmare a acordului, georgienii îşi retrag tancurile şi artileria grea de pe poziţiile de apărare. La 16 septembrie abhazii încalcă armistiţiul şi lansează o ofensivă pe scară largă asupra oraşului Sukhumi. După lupte crâncene, la 27 septembrie, oraşul cade în mâinile rebelilor însetaţi de sânge. Atamanul Nikolai Pusko a susţinut ulterior că sotnia sa de cazaci numărând 1500 de oameni a fost prima care a intrat în Sukhumi. Un masacru mai cumplit decât toate cele precedente are loc pe străzile oraşului în ruine. Nu au scăpat nici membrii guvernului local care au refuzat să părăsească oraşul. Zhiuli Shartava, Guram Gabiskiria, Mamia Alasania şi Raul Eshba au plătit cu viaţa faptul că au rămas alături de cetăţenii pe care îi reprezentau. În parcuri, în faţa clădirilor guvernamentale, în şcoli şi spitale, pretutindeni erau torturaţi şi masacraţi civili georgieni. Un grup de soldaţi capturaţi în timp ce luptau în apărarea oraşului au fost hăcuiţi cu baionetele. Fără să ţină seama de vârstă şi sex, abhazii şi aliaţii lor ucideau în masă, fără milă.
În timpul războiului din Abhazia au fost ucişi între douăzeci şi treizeci de mii de georgieni. Două mii au fost daţi dispăruţi şi niciodată găsiţi. Între două sute cincizeci de mii şi trei sute de mii s-au refugiat din Abhazia. Astfel s-a ajuns ca o minoritate, cea abhază, ce număra circa nouăzeci de mii de oameni, să elimine în Abhazia o majoritate de circa trei sute de mii de georgieni, ucigând zece la sută din populaţie şi izgonind restul, cu sprijin rusesc, bineînţeles. Asta înainte ca termenul de purificare etnică să fie introdus în limbajul curent în urma războaielor din fosta Iugoslavie.
Mai cumplită a fost soarta refugiaţilor. Cei ce au reuşit să fugă din oraşul asediat au rătăcit zile în şir pe potecile munţilor, drumurile fiind ocupate de rebelii victorioşi. Trăgeau cu mitralierele asupra civililor ce se apropiau de şosele. Înfometaţi, îngheţaţi, târându-şi picioarele pe potecile înzăpezite, aşteptau moartea ca o izbăvire. Cei ce se opreau din mers, ce cădeau de epuizare, erau pierduţi. Îşi dădeau ultima suflare când te aplecai să-i ridici. Copiii şi bătrânii nu aveau prea multe şanse. Levan nu avea ce să le facă. Îl durea sufletul, dar nu le putea oferi nimic, nici măcar sentimentul de siguranţă.
…
După purificarea etnică din regiunea Gali, ultima rămasă în Abhazia majoritar georgiană, s-a hotărât. După război, între anii 1995-1998, abhazii au condus un regim de teroare în zonă. Din nou jafuri, crime, violuri, incendieri, toate împotriva georgienilor rămaşi fără apărare, din moment ce zona ieşise de sub controlul guvernului de la Tbilisi. Doar în 1997, peste o mie trei sute de civili au fost ucişi. Până anul următor, un nou val de cincizeci de mii de refugiaţi se adăuga celor aproape trei sute de mii de georgieni alungaţi din Abhazia.
Levan a hotărât că nu mai putea sta pasiv. S-a strecurat în Gali şi a luat parte la luptele de acolo. Trupele de gherilă georgiene s-au organizat în două grupări paramilitare, Legiunea Albă şi Frăţia Pădurii, încercând să stăvilească valul de crime şi abuzuri la care erau supusă populaţia georgiană majoritară. La 20 mai 1998, o puternică forţă abhază a pătruns în Gali. Erau circa 1500 de luptători, însoţiţi de tancuri T-55 şi T-72, TAB-uri blindate şi artilerie grea. Gherilele georgiene li s-au opus cu pistoale automate şi lansatoare de grenade. Cele mai grele lupte s-au dat în zona satelor Saberio, Sida, Khumushuri şi Zemo Barghebi. În şase zile au fost copleşiţi de superioritatea numerică şi materială a separatiştilor. Au fost sute de morţi de ambele părţi. Peste două mii de case georgiene au fost jefuite şi apoi arse până în temelii. Încă patruzeci de mii de georgieni au fost nevoiţi să ia calea exilului.
...
A sosit şi “revoluţia trandafirilor” din noiembrie 2003, când Eduard Shevarnadze a fost înlocuit cu Mihail Shakashvili în funcţia de preşedinte. Revoluţia s-a făcut fără vărsare de sânge, doar prin manifestaţii paşnice. Levan Turashvili nu l-a regretat nici o clipă pe Shevarnadze. Într-un fel, îl acuza de înfrângerile din 1992-1993, atunci când preşedintele se încrezuse repetat în medierile şi promisiunile ruseşti, tocmai el, un “aparatchnik” care petrecuse atâta timp în vârfurile puterii de la Kremlin, fiind uns cu toate alifiile practicilor imperiale.
Schimbarea de conducere la Tbilisi a indus o tentativă de creare a unei noi enclave, riscând să ciuntească din trupul Georgiei o altă provincie importantă, Adjaria. Importanţa economică a acesteia era covârşitoare, e suficient de menţionat cel mai important port al Georgiei, Batumi, era capitala Adjariei. Aslan Abashidze declară independenţa regiunii, în ciuda protestelor opoziţiei ce au dus la ciocniri între partizanii şi adversarii lui Abashidze. Se induce starea de urgenţă, iar secesioniştii aruncă în aer podurile de pe râul Choloki, în încercarea de izolare a regiunii. Georgia impune sancţiuni economice continuând însă negocierile, dar mai ales contactele cu opoziţia lui Aslan Abashidze din Adjaria. O imensă manifestaţie de protest, practic o a doua “Revoluţie a trandafirilor” are loc la Batumi în 4 mai 2004. Forţele de securitate intervin brutal, raportându-se protestatari răniţi. În replică, o demonstraţie şi mai amplă are loc a doua zi, protestatarii luând sub control o parte importantă a oraşului Batumi. Forţele Speciale georgiene intervin în Adjaria, dezarmând loialii lui Abashidze. Acesta fuge la Moscova.
...
În 22 iulie 2006, a izbucnit o nouă criză în zona defileului Kodori. Zona nordică a acestui defileu, caracterizat prin păduri dese pe pantele abrupte şi stâncoase, nu fusese niciodată sub control abhaz de la sfârşitul războiului din 1992-1993. Populată de svani, subgrup al georgienilor, a fost condusă de un senior local al războiului, Emzar Kvitsiani. Acesta, în fruntea grupării sale paramilitare, Monadire sau Vânătorii, s-a opus cu succes tentativelor abhaze de cucerire. Printre altele, se mai ocupa cu contrabanda şi alte activităţi mafiote conexe, precum şi acordarea protecţiei pentru criminalii căutaţi de poliţia georgiană. După schimbarea de conducere de la Tbilisi, postul său de administrator local a fost anulat. Drept răspuns, la 22 iulie 2006, Emzar Kvitsiani îşi reînarmează oamenii, anunţând că nu mai recunoaşte autoritatea georgiană. Abhazii şi ruşii din forţele de menţinere a păcii se grăbesc să-l aprovizioneze cu provizii, armament şi muniţii. Autorităţile georgiene declanşează operaţia de ocupare a zonei. Oficial, pentru a răspunde acuzaţiilor ruso-abhaze de încălcare a armistiţiului şi tratatului de dezangajare militară din 14 mai 1994, primul ministru georgian a declarat că această criză reprezintă o problemă internă şi vor fi folosite doar forţe poliţieneşti.
De fapt, asaltul asupra paramilitarilor lui Kvitsiani va fi dat de forţele speciale sub comanda maiorului Levan Turashvili. Asaltul a fost aşa de bine pus la punct şi condus, încât au surprins la sol un elicopter rusesc cu provizii pentru rebeli, elicopter care nu a mai putut decola din cauza ameninţării cu doborârea. Până în 26 iulie, controlul georgian a fost instaurat pe deplin asupra zonei disputate. Au fost morţi şi răniţi, iar majoritatea rebelilor capturaţi. Din păcate, Emzar Kvitsiani, împreună cu câţiva fideli, a reuşit să dispară la Sukhumi.
Direcţia de acţiune a fost imprimată de preşedintele Shakashvili. În 2007, confruntat cu proteste masive, organizează noi alegeri pe care le câştigă din primul tur, la 5 ianuarie 2008, iar la referendumul ţinut concomitent, populaţia s-a pronunţat în proporţie de 72% pentru aderarea la NATO. Dar organizaţia nu este pregătită să primească o ţară cu problemele teritoriale pe care încă le mai are Georgia, aşa cum s-a văzut la Summitul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008. Ucraina şi Georgia nu au primit atunci Member Action Plan, cu toată susţinerea americană, din cauza opoziţiei aliaţilor din Europa Occidentală, care nu doreau să zgândăre Rusia. Mai erau şi problemele interne din fiecare ţară în parte, în Ucraina 75% din populaţie fiind împotriva aderării la NATO, iar în Georgia, deşi 85% erau pentru integrare, rămânea chestiunea nerezolvată a celor două enclave separatiste proruse.”
Ciocnirile premergătoare războiului
Le voi enumera, în mare, pe cele mai importante, fără a încerca să intru într-o polemică, legată de cine le-a declanşat şi de când au început ostilităţile. Adevărul este că aforismul generalului Gheorghe Rasoviceanu din 1940, folosit ca şi moto în romanul „Sânge pe Nistru”, se aplică pe deplin:

„Origina unui răsboiu nu se găseşte în cauzele din preajma primelor operaţii, ci în timpul depărtat, uneori foarte greu de precizat, atât timpul cât şi origina.”

Pe frontierele trasate de acordul din 1994 nu a fost deloc linişte. Schimburile de focuri, inclusiv duelurile de artilerie, în unele cazuri, incursiunile de ambele părţi, erau ceva frecvent, asemănător cu situaţia mult mai mediatizată de la graniţele Israelului.

Dar să revenim la anul 2008, în care fiecare parte a acuzat-o pe cealaltă în mod repetat de pregătiri de război şi de creşterea numărului trupelor şi armamentului din zonă.
La 20 aprilie un avion rusesc doboară un UAV (Unmanned Aerial Vehicle) georgian de recunoaştere. Georgia prezintă la BBC înregistrări video ce arată instalarea armamentului greu rusesc, dar Rusia respinge acuzaţiile.
Paralel, cele două ţări desfăşoară două exerciţii militare, Imediate Response 2008 şi Caucasus Frontier 2008. La exerciţiul georgian Imediate Response 2008 au participat şi 1000 de soldaţi americani, făcându-i pe ruşi să-i acuze justificat pe americani că au pregătit împreună agresiunea împotriva Osetiei de Sud. O mică paranteză, Rusia a cerut în trecut în mod repetat SUA să facă ceva pentru a opri gherilele cecene să folosească defileul Pankisi dintre Georgia şi Cecenia ca o rută de aprovizionare şi refugiu. Drept răspuns, americanii au început să instruiască armata georgiană în tehnici antiinsurgenţă, având drept rezultat închiderea accesului cecenilor prin defileul Pankisi. Din păcate pentru ei, georgienii n-au fost instruiţi şi în tehnicile de luptă împotriva armatei unui stat modern, cum ar fi acţiunea împotriva blindatelor, ceea ce se va vedea mai târziu.
La 31 iulie, două bombe de 122 mm lovesc o maşină a poliţiei georgiene, 6 poliţişti sunt răniţi.
În seara de 1 august izbucnesc lupte serioase la graniţa sudosetină. Georgia acuză faptul că Osetia de Sud a bombardat satele georgiene, Osetia respinge acuzaţiile, un comandant sudosetin şi comandantul rus al trupelor de menţinere a păcii susţin că un miliţian şi alte trei persoane au fost ucise de lunetişti georgieni.
La 2 august începe evacuarea civililor sudosetini spre Rusia, prin Osetia de Nord. Ambasadorul rus Iuri Popov spune că Rusia va interveni dacă conflictul va începe, iar un oficial sudosetin, Dmitri Medoiev, declară că „voluntarii au sosit deja în Osetia de Sud, în primul rând din Osetia de Nord”.
În noaptea de 6 spre 7 august, duelurile de artilerie au devenit continue, la 2 noaptea punctul de control georgian de la Avnevi a fost bombardat, doi militari georgieni pierzându-şi viaţa. La 2.30, tancuri, obuziere de 122 mm şi tunuri de 203 mm georgiene încep deplasarea spre graniţă.

Războiul, scurtă desfăşurare
La 7 seara, în 7 august, preşedintele georgian Shaakashvili ordonă încetarea focului, dar aceasta nu va dura decât trei ore, după care ostilităţile reîncep. La 11 preşedintele declară că în urma bombardărilor satelor georgiene, va „reinstaura ordinea constituţională împotriva regimurilor criminale din Abhazia şi Osetia de Sud”.
Ofensiva georgiană ocupă mare parte din Tskinvali, capitala Osetiei de Sud, în ziua de 8 august, în jurul prânzului. În curând intră în luptă trupele mecanizate ruse venite prin tunelul Roki din Osetia de Nord. Există aici unele neconcordanţe între interpretările părţilor, Rusia declarând că primele sale trupe au trecut prin tunelul Roki în jurul orei 2 p.m. şi au ajuns în Tskinvali seara, dar Georgia susţine că a fost în luptă cu armata rusă încă înaintea zorilor zilei de 8 august. Ca şi dovadă, Georgia a adus interceptări ale comunicaţiilor ruse, respinse de către aceştia. Tot atunci au loc atacuri aeriene ruseşti, inclusiv la bazele din jurul capitalei georgiene Tbilisi. Rusia a pierdut atunci trei aparate de luptă Suhoi-25 şi un Tupolev Tu-22M doborâte de apărarea antiaeriană georgiană. După unele surse, alte două avioane de luptă au fost doborâte în incidente gen friendly-fire, ceea ce aduce totalul pierderilor aviaţiei ruse la 6 aparate, în cinci zile de conflict, asta în ciuda faptului că zborurile au fost suspendate până la 10 august, în urma masivelor pierderi. Până în seara zilei de 8 august, georgienii stăpâneau o mare parte din Tskinvali, mai puţin partea de nord, acolo unde afluiau rezervele ruseşti. Chiar şi acestea erau permanent hărţuite de forţele speciale georgiene, care au reuşit să-l rănească într-o ambuscadă pe general-locotenentul Anatoli Kruliov, comandantul Armatei 58, şi să-l ucidă pe maiorul Denis Vetchinov, ulterior decorat postmortem cu cea mai înaltă decoraţie militară rusească, cea de Erou al Federaţiei Ruse. Până în dimineaţa de 10 august, georgienii au deţinut cea mai mare parte a oraşului, dar confruntaţi cu trupele ruse ce continuau să vină au fost nevoiţi să dea înapoi, mai ales după ce au început să piardă artileria şi poziţiile dominante din jurul oraşului. Seara oraşul era evacuat de georgieni, iar în a doua parte a zilei de 11 august se retrăgeau din teritoriul sudosetin.
Oraşul Gori, pe teritoriul georgian, aflat la 25 de kilometri de Tskinvali, a fost bombardat începând cu 8 august, la 7.30, atunci când încă Rusia nu intrase în Osetia de Sud, conform propriilor declaraţii. Atunci a căzut prima rachetă cu rază scurtă de acţiune SS-21, urmată de atacuri aeriene ale două avioane de luptă, în dimineaţa zilei de 9 august. Un alt bombardament în piaţa centrală a ucis şase civili şi pe jurnalistul olandez Stan Storimas. A fost lovit şi spitalul, apoi alte poziţii au fost atacate de bombe cu fragmentare (cluster bombs). Până în 12 august, 56000 de civili au fugit din oraş, care va fi ocupat fără luptă de ruşi la 13 august, în urma retragerii georgienilor din Osetia de Sud. Ocupanţii s-au dedat la jafuri şi atrocităţi, ruşii dezvinovăţin-du-se acuzându-i pe aliaţii sudosetini de astfel de fapte.
La 9 august Rusia deschide un al doilea front în Abhazia, desfăşurând 9000 de militari din divizia a 7-a Novorossiisk şi a 76-a Pskov desant aerian, precum şi elemente din divizia 20 mecanizată şi 8 infanterie marină din Flota Mării Negre, alături de cel puţin 5000 de abhazi, infanterie şi artilerie. La 11 august încep raidurile în adâncul teritoriului georgian şi a doua zi în defileul Kodori, chiar dacă georgienii se retrag. Sunt ocupate poziţii în jurul portului Poti, iar la 14 august acesta este ocupat, câteva nave georgiene fiind scufundate în rada portului. Tot materialul militar georgian este distrus sau capturat.
Nave din Flota rusă a Mării Negre au părăsit portul Sevastopol îndreptându-se spre coastele georgiene începând cu seara de 8 august. Aici s-au întâlnit cu trei nave de desant plecate mai devreme. La 10 august au impus o blocadă, tot atunci corveta Mirazh (Miraj) de clasa Nanuchka III a scufundat cu rachete SS-9-N (Malakhit) o navă de patrulare georgiană, primul angajament naval rusesc de după 1945. Flota rusă avea în compunerea ei crucişătorul purtător de rachete Moskva şi distrugătorul Smetlivyi.
La 14 august 2008 se semnează un acord de pace în şase puncte, mediat de preşedintele francez Szarkozy, Franţa deţinând preşedinţia prin rotaţie a Uniunii Europene.

Învăţămintele conflictului
Cam asta a fost desfăşurarea războiului. Bineînţeles, mai sunt încă multe lucruri nelămurite sau contestate de una sau alta dintre părţi, dar ceea ce ştim ne este suficient să tragem nişte concluzii, şi de ce nu, nişte învăţăminte pentru viitor. Deoarece viitorul este cel ce ne interesează, care vine spre noi, fie că ne place sau nu, poate fi, şi sigur va fi legat de conjunctura geopolitică, precum şi de faptele şi pregătirile noastre.
Reiau întrebările puse în prima parte, pentru a putea răspunde cât mai complet.
Dar de ce, în 2008, Rusia scoate mănuşa de catifea şi atacă militar Georgia? De ce Rusia renunţă la armele atât de eficiente, cum ar fi şantajul energetic, pentru a se lansa într-o acţiune de forţă pură, cum este cea militară? Nu putea fi evitată această opţiune? Şi, ce a câştigat Rusia, sau ce s-ar fi aşteptat să câştige, prin această acţiune? Chiar a câştigat Rusia acest război?
Acest conflict recent are încă multe neclarităţi, dar se pot trage nişte concluzii şi învăţăminte. Am putea să le clasificăm în două părţi, considerente de natură tactică şi de natură strategică.
Mai întâi cele de natură tactică.
Războiul pare de neînţeles, mai ales pentru partea georgiană. De ce să atace Osetia de Sud, riscând intervenţia Rusiei? Şi totuşi au făcut-o. Nu cred în ideea unei acţiuni sinucigaşe. De ce nu au aruncat în aer tunelul Roki, lung de doi kilometri, ce leagă Osetia de Sud de cea de Nord, de pe teritoriul Rusiei? Preşedintele Shaakashvili răspunde parţial la această necunoscută într-o declaraţie de presă, conform căreia tunelul era plin cu refugiaţi civili sudosetini, de aceea nu a autorizat distrugerea lui. O interpretare care aruncă în desuetitudine acuzaţia Rusiei de barbarism şi genocid a Georgiei faţă de populaţia din Osetia de Sud. Totuşi, declaraţia sudosetinilor spune că evacuarea civililor a început în 2 august şi s-a încheiat în 6 august, iar atacul georgian a pornit o zi mai târziu. Care este adevărul? Un lucru este sigur, Rusia are şi a avut tot timpul în Georgia suficienţi agenţi de influenţă şi de spionaj. Aceştia nu au fost străini de amplele manifestaţii de protest împotriva lui Shaakashvili de la finele anului 2007, care l-au făcut pe acesta să organizeze alegeri anticipate în ianuarie 2008, pe care le-a câştigat din primul tur, atunci când populaţia s-a declarat în proporţie de trei sferturi pentru aderarea la NATO la referendumul organizat cu aceeaşi ocazie. Observatorii străini nu au avut reproşuri referitoare la desfăşurarea scrutinului. Deci iată cum provocarea de tulburări masive poate fi organizată de o minoritate beneficiind, bineînţeles, de sprijin extern.
Un semn de întrebare există referitor la intervenţia rapidă şi promptă a trupelor ruseşti. Trec aici peste înregistrările georgienilor prin care ei arată că armata rusă se afla în Osetia de Sud în zorii zilei de 8 august, pe când ruşii susţin că au trecut prin tunelul Roki abia la ora 2 p.m., ajungând la Tskinvali şi în contact cu armata georgiană abia în seara de 8 august. Acest amănunt nu prea are relevanţă, o neconcordanţă de 12 ore nu are prea mare importanţă.
Mai important este următorul aspect. Pentru ca să treci o brigadă de tancuri peste Munţii Caucaz, până la intrarea în tunelul Roki, ai nevoie cam de trei săptămâni, deoarece tunelul lung de doi kilometri reprezintă doar capătul traseului. Până acolo sunt kilometri de drum dificil, de pante şi urcuşuri greu de străbătut cu tancuri şi vehicule blindate. Iar aceste tancuri nu pot merge singure. Au nevoie de echipe de întreţinere, de mentenanţă şi servicii, mai ales că modelele prezente în acest conflict nu sunt noi, ba dimpotrivă, majoritatea erau de tipul T-72. Şi în plus, combustibil. Enorm de mult combustibil. Tancurile şi blindatele consumă cantităţi imense de combustibil, iar în condiţiile de traseu menţionate, consumul creşte proporţional. Vă puteţi închipui cât timp ar avea nevoie cisternele să urce pe serpentinele Caucazului? Acest coşmar logistic pentru orice armată a contribuit şi el la înfrângerea Uniunii Sovietice în războiul din munţii Afghanistanului.
Interesant că Rusia nu a folosit modele mai noi, cum ar fi T-84, sau chiar mult lăudatul model nou-nouţ, T-90. Poate încă nu era gata de luptă, sau echipajele nu erau obişnuite cu el, sau chiar Rusia nu avea încredere în performanţele foarte lăudate şi nu a dorit să se expună unui potenţial fiasco? Greu de apreciat, deoarece o victorie facilă împotriva unui adversar mediocru ca Georgia ar fi putut demonstra calităţile superioare ale tancului T-90, făcându-i o bună reclamă la export, mai ales că Rusia se bazează destul de serios pe exportul de armament.
Ca o primă concluzie, ruşii au plănuit de mult timp ofensiva în Georgia. Au plănuit-o şi şi-au poziţionat trupele blindate, în efective cam de două divizii, imediat la nord de tunelul Roki. Iar pe lângă cele două divizii de blindate, cu toată logistica lor, a fost nevoie cel puţin încă pe atâta susţinere de infanterie, inclusiv motorizată, deoarece nu poţi lăsa tancurile singure pe câmpul de luptă. Cam acesta a fost nucleul Armatei 58 condusă de general-locotenent Anatoli Kruliov, rănit în timpul confruntărilor. Armata 58 s-a evidenţiat iniţial prin represaliile din Cecenia.
Rusia a explicat că apariţia trupelor sale tocmai la timp s-a datorat exerciţiului militar desfăşurat în nord, încheiat la 2 august. Dar trupele ruseşti nu s-au retras la încheierea exerciţiului militar, ci dimpotrivă, s-au îndreptat spre tunelul Roki, aşteptând izbucnirea ostilităţilor. Deplasarea lor a început mult mai devreme, după cum spuneam. În schimb, la încheierea exerciţiului militar georgian, cei 1000 de soldaţi americani participanţi au plecat din Georgia. Încă un aspect care ne duce la ideea premeditării de către Rusia, încă cu mult timp înainte.
Încă un aspect, frontul abhaz.
La 9 august, a doua zi după ce, conform surselor ruse, au intrat prin tunelul Roki în Osetia de Sud, ruşii pornesc ofensiva în Abhazia, încă pe două linii divergente, spre sud-est, către Poti şi interiorul teritoriului georgian, şi spre nord-est, prin defileul Kodori. Participă divizia a 7-a Novorosiisk, a 76-a Pskov, a 20-a mecanizată şi a 8-a infanterie marină. Acestea de unde au apărut? Numai dacă ne uităm pe hartă, la garnizoanele de reşedinţă ale primelor două divizii, ne dăm seama că nu au putut fi transportate în două zile, nici nu ar fi avut cum. Singura explicaţie este că deja erau acolo. Fiindcă transportarea unei divizii, fie ea şi de desant aerian, necesită săptămâni de pregătire, tot din cauza logisticii. Nu este suficient să aduci oamenii la punctul de plecare în ofensivă, ci trebuie să le aduci armament, vehicule, muniţii şi subzistenţă, şi să le asiguri tot necesarul, aspecte care nu se văd în filmele de război. Dar a căror importanţă este covârşitoare, fără de care nu se pot duce nici măcar operaţiuni defensive, ce să mai vorbim de o ofensivă.
Alt aspect, componenta navală.
Navele din flota Mării Negre au părăsit portul Sevastopol în seara de 8 august. Dar pentru a participa la lupte, era nevoie ca ele să fie înarmate, pregătite de război. Ori, acest lucru necesită de asemenea săptămâni de pregătire. Muniţia, armamentul, mai ales rachetele, nu se păstrează la bordul navelor pe timp de pace, mai ales în porturi, din motive lesne de înţeles. Condiţiile de păstrare inadecvate, precum şi riscurile accidentelor (vezi cazul submarinului Kursk, în anul 2000). Pentru evitarea acestor riscuri, muniţia se păstrează în cea mai mare parte în depozite sigure. La bord există doar un stoc limitat, pentru a putea face faţă unor evenimente nedorite. În rest, totul se încarcă în momentul declanşării alarmelor de luptă. Toate ţările au impus grade diferite de alertă, cele mai cunoscute din filme fiind cele americane, de tipul Defcon, de la 1 până la 5. Ori, în seara de 8 august, navele ruseşti din Sevastopol erau gata de luptă, ceea ce impune logic că au fost deja înarmate şi pregătite de război, din moment ce scufundă cu rachete o navă de patrulare georgiană odată ajunse în preajma coastelor Georgiei, două zile mai târziu. Mai mult, întâlnesc navele de desant, plecate mai devreme, acestea încărcate cu militarii din infanteria marină. Aceştia când au fost îmbarcaţi, deoarece infanteriştii marini nu dorm pe navele de desant. Ei au fost îmbarcaţi cel puţin cu două zile mai devreme, iar armamentul şi echipamentul lor a fost adus şi mai devreme. O altă dovadă a premeditării acţiunii, cu mult înaintea izbucnirii ostilităţilor între Georgia şi Osetia de Sud.
În fine, componenta aeriană.
Loviturile aeriene contra obiectivelor georgiene s-a desfăşurat după un program prestabilit. dar, conform declaraţiilor unui expert militar american, numai elaborarea programelor de zbor, a reînarmărilor şi aprovizionărilor unui asemenea atac aerian ar fi necesitat luni de pregătire. Spre exemplu, dau aici câteva date referitoare la pregătirea altor atacuri aeriene, de către armate mult mai bine organizate, e drept împotriva unor obiective mult mai multe şi mai dificile. Dar raportul ne dă o dimensiune a nivelului programării, care exclude din start posibilitatea ca aviaţia rusă să fi mers orbeşte, fără o planificare minimă de câteva săptămâni. În operaţiunea „Furtună în deşert”din 1991, americanii şi aliaţii lor au pregătit campania de bombardamente asupra Irakului timp de mai multe luni. la fel în cazul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei din 1995 şi 1999. Din nou, teza susţinută de Rusia a răspunsului la agresiunea Georgiei nu stă în picioare.
Nu în ultimul rând, problema voluntarilor.
Cu câteva zile înaintea declanşării ostilităţilor, osetinii spuneau că voluntarii au şi sosit. De ce au venit, din moment că încă nu era sigur că va izbucni un război? Situaţia de la începutul lui august nu era mult diferită faţă de alte perioade de escaladare de-a lungul graniţelor. Totuşi, sunt evacuaţi civilii şi sosesc voluntarii. Cine sunt unii din aceşti voluntari? Fotografii luate de jurnalistul Arkadi Babcenko în timpul conflictului arată nişte indivizi bărboşi pe TAB-uri ruseşti inscripţionate cu litere albe. Ceceni din batalionul Vostok, conduşi de Badrudin Iamadaev, cel ce s-a remarcat în primăvară cu mercenarii săi prin atrocităţile din Gudermes, când până şi preşedintele prorus al Ceceniei a cerut desfiinţarea unităţii. Trebuie menţionat că la ora actuală, Cecenia este condusă cu o mână forte de preşedintele prorus Ramzan Kadârov, fiul lui Ahmad Kadârov, ucis de o bombă plasată sub tribuna oficială cu ocazia defilării de ziua victoriei la 9 mai 2004. Trupele neregulate ale lui Ramzan sunt cunoscute pentru crimele şi torturile împotriva tuturor celor suspectaţi de colaborare cu separatiştii ceceni.
Deci, alături de trupele ruse apar şi mercenarii ceceni ai lui Ramzan Kadârov. Asemănătoare situaţie ca şi în războiul din Transnistria din 1992, când criminali din închisorile ruse au fost trimişi să lupte la Nistru împotriva moldovenilor.
Pe lângă ei, s-a recunoscut prezenţa a 5000 de abhazi pe frontul deschis acolo. Dar recrutarea, înarmarea, sau simpla deplasare a acestor voluntari necesită timp, iar acest timp nu se explică decât printr-o singură concluzie, cea a premeditării, încă cu mult timp înainte.
Trebuie să considerăm şi momentul loviturii.
Mulţi analişti au remarcat că de obicei, atacurile ruseşti survin în decursul lunii august, atunci când mai toţi oficialii occidentali se află în concediu, aşa cum a fost cazul în Cehoslovacia în 1968. Sau în zilele importante, atunci când oficialii sunt ocupaţi cu altceva. Aşa a fost cazul invaziei din Afghanistan, începută în Ajunul Craciunului anului 1979. La fel şi în Georgia, majoritatea liderilor importanţi ai lumii se aflau la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Beijing.
Aici, luând în calcul şi premeditarea, intrăm de fapt în consideraţiile strategice.
Începând din ce moment a luat Rusia decizia pedepsirii Georgiei? Nimeni nu ar putea spune cu precizie, dar sunt sigur că odată cu instalarea la putere a lui Shaakashvili în urma „revoluţiei trandafirilor” din 2003, Rusia a făcut planuri pentru înlăturarea lui, mai ales după alte revoluţii portocalii, ca şi cea de la Kiev, din 2004, sau cea eşuată în sânge la Abidjan, în Uzbekistan. În orice caz, după părerea mea, la Summitul NATO din aprilie 2008, opţiunea militară era deja coaptă. Amintiţi-vă de declaraţiile preşedintelui Putin atunci când se vorbea tot mai explicit despre posibilitatea acordării MAP (Member Action Plan) Ucrainei şi Georgiei, primul pas spre aderarea la NATO. Ameninţări la adresa Ucrainei, prin posibilitatea preluării Crimeeii de către Rusia, sau chiar a dezintegrării statului. Comparaţii cu probleme etnice din România şi Spania, etc. Dar nimic, sau mai nimic despre Georgia. Asta înseamnă că planul era deja făcut, iar Putin, ca un adevărat strateg, ducea atenţia lumii în altă parte. Soarta Georgiei era deja pecetluită. Nu numai că Vladimir Putin a pregătit şi condus atacul împotriva Georgiei, dar a şi anticipat reacţia lumii, adică un mare fâs. Declaraţii, condamnări vocale, dar nicio reacţie clară. Asemănătoare cu reacţiile Europei la agresiunile lui Hitler din 1938-1939.
Am lăsat la o parte reacţiile detaliate ale liderilor mondiali, pentru a nu intra în amănunte care nu sunt relevante. În concluzie, aş vrea să răspund întrebării de bază: cine a câştigat şi cine a pierdut în conflictul ruso-georgian din august 2008?
Eu zic că ambele ţări au pierdut.
Georgia, cu parte din teritoriu devastat şi jefuit, îşi vede mai îndepărtată perspectiva aderării la NATO, prin prisma nesiguranţei frontierelor şi a prezenţei ameninţătoare a Rusiei, care nu doreşte un stat NATO în coasta sudică, călare pe rutele de aprovizionare cu petrol şi gaze. Statele europene membre NATO, aşa cum au demonstrat-o şi la Summitul de la Bucureşti, evită să supere Rusia pentru a nu-şi periclita sursele de aprovizionare cu gaz. Întrebarea este până unde va merge compromisul Vesticilor faţă de Rusia? Vor reacţiona în cazul unei agresiuni, nu neapărat militare, împotriva ţărilor baltice? Sau a României? Sau a Moldovei, prin Transnistria? Deoarece, până acum, în cazul Georgiei, singura democraţie ceva mai avansată din regiune, Vestul nu prea a reacţionat.
Rusia a dorit să-şi arate puterea şi să transmită un mesaj tuturor celor care i-ar contesta supremaţia regională. A dorit să-şi spele imaginea puterii militare şubrezite de bâlbâielile repetate din Cecenia şi din imposibilitatea ca stat să-şi controleze criminalitatea mafiotă. Nu a reuşit, ba dimpotrivă.
În ciuda tonului triumfalist şi festivist în care şi-a prezentat victoria pe plan intern, orice analist extern înţelege slăbiciunea Rusiei. Mai mult, prin această perspectivă, Rusia apare mai mult ca şi imprevizibilă în viitor.
Despre forţa ei militară, de fapt ceea ce dorea în primul rând să dovedească, imaginea oferită este deplorabilă.
În toate înregistrările difuzate, soldaţii ruşi fumează continuu. Nu mă refer la ceea ce însemnă fumatul excesiv pentru condiţia fizică a unui militar, dar mai ales la condiţiile de siguranţă. Chiar coperta revistei Time din acea perioadă înfăţişa un militar rus ieşit pe jumătate din turela unui tanc, cu braţul ridicat în care ţinea o ţigară aprinsă. Faţa îi era acoperită pe jumătate cu o bandană, mă întreb pe unde trăgea fumul. Dar, orice soldat cu vechime de o zi în cadrul forţelor armate ale oricărei ţări ştie ce pericol înseamnă o ţigară aprinsă în apropierea muniţiei stocate în apropiere, chiar şi în interiorul unui tanc. Aceste imagini spun multe despre disciplina din armata rusă. Sunt sigur că, la fel ca şi în vremurile de mai demult, pe lângă ţigară mai există şi o sticlă de votcă. Combinaţie periculoasă, dar care, din nou, spune multe despre disciplină. Imagini cu militari ruşi jefuind magazine spun totul, deoarece dacă un ofiţer sau subofiţer nu-şi poate ţine oamenii în mână, nu le poate impune disciplina în deplasare, nu o va putea impune nici în luptă, ba cu atât mai puţin. Oamenii săi se vor împrăştia ca potârnichile la primul angajament mai serios. Eşecurile repetate din Cecenia poate îşi găsesc o explicaţie aici.
Blindatele ruse se deplasează ca o turmă, fără nicio logică militară. Se aglomerează toate şi înaintează „bară la bară”. Peste tot, oamenii urlă unii la alţii, de parcă nu ar exista superiori. Chiar şi ultimul răcan dintr-o armată profesionistă ştie că există reguli de deplasare, cu distanţe minime impuse pentru a reduce riscul ambuscadelor, cu asigurarea flancurilor, etc. Chiar şi un militar georgian chior cu AG ar fi putut provoca dezastru într-o astfel de coloană. Să ne mai mirăm că însuşi comandantul Armatei 58 a fost rănit într-o astfel de acţiune? Dacă celor 2000 de georgieni aduşi de avioanele americane de transport din Irak, dar prea târziu pentru a mai participa la lupte, li s-ar fi dat câte un lansator antitanc Javelin la fiecare pluton, ar fi putut face prăpăd fără prea mare efort.
Oricum, nu ştim pierderile ruse din război. Georgienii le-au declarat pe ale lor, 168 de morţi. Într-un târziu, după multe luni, ruşii au declarat 64 de morţi din trupele ruseşti, fără aliaţii şi voluntarii abhazi şi sudosetini. Ca de obicei, statistica lor este necredibilă, la fel cum este cea din Afghanistan sau din cele două războaie cecene. Numai în Cecenia, prin datele strânse de Comitetul Mamelor Soldaţilor, s-a ajuns la peste 10000 de morţi.
Simptomatică mi se pare aviaţia rusă, care a pierdut oficial patru avioane de luptă, neoficial şase, în doar cinci zile de conflict. Acest număr depăşeşte totalul pierderilor vesticilor în patru războaie, Irak (1991 şi 2003), Iugoslavia (1999) şi Afghanistan (2001).
Asta împotriva unei ţări a cărei armată se ridică în total la 21500 de oameni, la care se adaugă câteva sute de poliţişti. Numai pe un singur front, în Osetia de Sud, Rusia împreună cu aliaţii ei au desfăşurat mai mulţi soldaţi decât întreaga armată georgiană.
Singurul front în care Rusia s-a dovedit puternică a fost cel informatic deoarece, la fel ca şi în atacul informatic împotriva Estoniei, şi în cazul Georgiei şi-a atins obiectivele.
Ca o concluzie, consider că şi Rusia a pierdut mult în acest război. Mai ales la capitolul la care dorea să strălucească, cel al imaginii unei armate profesioniste renăscute din cenuşa Războiului Rece. Eşec lamentabil, chiar dacă pe plan intern totul a fost prezentat triumfalist, ca o mare victorie. Rusia avea nevoie pe plan intern de o victorie militară, pentru a-şi asigura populaţia de renaşterea Rusiei sub regimul autoritar impus în 2000, căruia majoritatea populaţiei continuă să-i acorde încrederea. De asemenea, ar fi trebuit să-l legitimeze pe noul preşedinte succesor al lui Vladimir Putin ca şi un preşedinte puternic, hotărât şi victorios. Reţeta a funcţionat şi înainte, declanşarea celui de-al doilea război cecen de către Vladimir Putin i-a adus o cotă de popularitate imensă, făcându-l să câştige alegerile din 2000 fără probleme. Un lider puternic, asta îşi doresc ruşii, renunţând chiar şi la libertăţile lor politice, inclusiv cele de liberă exprimare, în schimbul unor uşoare concesii sociale şi economice, dar având în minte conştiinţa de mare putere. Totuşi, adevărata imagine a armatei ruse este dezamăgitoare.
Mai mult, dacă americanii îi vor înarma şi instrui pe georgieni corespunzător, cu sisteme antiaeriene şi antitanc, precum şi cu tacticile necesare, mâine Georgia va fi o problemă mult mai greu de abordat de către armata rusă şi aliaţii ei, dar mai ales dacă Georgia se integrează într-un sistem de alianţe militare.

În perspectiva viitoarelor jocuri olimpice de iarnă de la Soci din 2012, în imediata vecinătate a frontierei Rusiei cu Abhazia, situaţia este departe de a se fi clarificat.

NOTA 5.