˝Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei˝

7. Includerea la calcularea (recalcularea) pensiei a veniturilor realizate în acord global ( Curtea de Apel Ploieşti)
a) Într-o primă opinie, s-a susţinut că aceste venituri nu trebuie să fie luate în calcul, deoarece aşa se prevede în „ Menţiunea” de la pct.VI din Anexa la O.U.G. nr.4/2005 potrivit căreia „ Nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului mediu anual, întrucât nu a făcut parte din baza de calcul a pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001: - formule de restituire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale”.

Se susţine că acest text de lege este în consonanţă cu prev. art. 10 din Legea nr.3/1977, potrivit cărora retribuţia tarifară care era luată în calcul la stabilirea pensiei reprezintă media retribuţiilor tarifare lunare, diferenţiate pe tranşe de retribuţie şi grupe de muncă stabilite potrivit legii.

Art. 10 din Legea nr.3/1977 a fost modificat prin Legea nr. 49/1992, în sensul că pe lângă salariul de bază la calcularea pensiilor se au în vedere şi sporurile cu caracter permanent.
b) În cea de-a doua opinie, se susţine că venitul dovedit prin înregistrările din carnetul de muncă sau prin adeverinţele emise de angajator trebuie avute în vedere la recalcularea pensiei.

Drept argument, se invocă prev. art.1 din Decretul nr. 389/1972, potrivit cărora pentru sporurile permanente primite în cadrul acordului global, angajatorul avea obligaţia virării la bugetul asigurărilor sociale de stat a contribuţiei de 15 % asupra câştigului brut realizat de salariat - care a fost menţinută în Legea nr. 49/1992 care a majorat doar cuantumul contribuţiei.

Conform art. 23 alin. 1 din Legea nr. 19/2000, baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale o constituie salariile realizate lunar, inclusiv sporurile şi adaosurile prev. de lege sau C.I.M. şi care se au în vedere la stabilirea punctajului prev. de art. 78 din aceeaşi lege.

În esenţă, se susţine că în măsura în care veniturile realizate în acord global se iau în calcul la punctajul anual, dacă au avut caracter permanent şi pentru sumele respective s-a plătit C.A.S.

Opinia exprimată de lit. b este cea corectă.
8. Situaţia în care ulterior emiterii unei decizii de concediere din motive disciplinare, dar până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, angajatorul emite o altă decizie, prin care revocă prima decizie şi dispune încetarea raporturilor de muncă în baza art. 55 lit. b Codul muncii, prin acordul părţilor, dând astfel curs unei cereri formulate de salariat în acest sens anterior ( Curtea de Apel Ploieşti)
S-a constatat că decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă este lovită de nulitate absolută pentru încălcarea prev. art. 267 şi 268 Codul muncii şi s-a dispus reintegrarea cu despăgubiri. Nulitatea deciziei a fost considerată indiscutabilă.

Problema care s-a pus era dacă, în condiţiile emiterii celei de-a doua decizii, se putea dispune reintegrarea cu despăgubiri sau se constata că raporturile de muncă au încetat prin acordul părţilor.

a) Sub acest aspect, într-o opinie s-a apreciat că, prin emiterea deciziei de concediere pe motive disciplinare, angajatorul şi-a manifestat implicit voinţa de a nu da curs cererii salariatului, situaţie în care urmează să suporte consecinţele emiterii unei decizii nelegale.

b) În opinia contrară, s-a considerat că reintegrarea nu mai poate fi dispusă, deoarece s-ar încălca voinţa salariatului care, prin cererea formulată, a arătat că nu doreşte să presteze muncă în continuare, în favoarea fostului angajator, iar potrivit art. 4 alin. 1 Codul muncii, munca forţată este interzisă.

De asemenea, s-a considerat că despăgubirile nu se pot acorda decât până la data celei de-a doua decizii - prin care s-a încetat contractul individual de muncă, conform art. 55 lit. b din Codul muncii.

Opinia exprimată de lit. b este cea corectă.

9. Aplicarea art. 78 alin. 1 Codul Muncii. Obligativitatea ca instanţa să acorde în procent de 100 % despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul ( Curtea de Apel Ploieşti)
În speţă a fost contestată o decizie de concediere, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului - întemeiată pe prevederile art. 65 Codul Muncii - şi în care s-a arătat că desfiinţarea locului de muncă se datorează intrării în reparaţii capitale şi modernizării staţiei de benzină al cărei lucrător este contestatorul.

S-a apreciat că temeiul de fapt al deciziei nu îl constituie o desfiinţare efectivă a unor locuri de muncă având o cauză reală şi serioasă, fiind vorba în realitate de o întrerupere temporară a activităţii, care nu poate determina concedierea pentru motive neimputabile salariatului.

Drept urmare, s-a apreciat că se impune anularea deciziei şi reintegrarea contestatorului în muncă, cu obligarea angajatorului la plata de despăgubiri.

Problema care a generat poziţii contradictorii a fost aceea a cuantumului despăgubirilor.

a) Astfel, într-o primă opinie s-a susţinut că despăgubirile se acordă contestatorului în cuantum de 100 %, deoarece alin. 1 art. 78 din Codul muncii conţine o normă imperativă de la care nu există nicio excepţie, acordarea acestora de către instanţă fiind obligatorie.

b) Într-o altă opinie, s-a susţinut că în speţă trebuie făcută aplicarea art. 53 Codul muncii, astfel încât despăgubirile se cuvin în cuantum de numai 75 %, corespunzător situaţiei de fapt reţinute - şi anume că activitatea de la locul de muncă al contestatorului este întreruptă până la finalizarea lucrărilor de modernizare.

În acestă materie, urmează a fi promovat de PÎCCJ un recurs în interesul legii pentru unificarea practicii.
10. Modul de calcul al contribuţiei pentru asigurări sociale, în cazul achitării unor drepturi salariale restante stabilite prin hotărâri judecătoreşti ( Curtea de Apel Ploieşti)
În concret, s-a pretins că procentul de 9,5 % reprezentând CAS trebuia aplicat la plafonul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 19/2000 în forma sa iniţială, iar nu la cel stabilit prin intrarea în vigoare a Legii nr. 250/2007, deoarece drepturile salariale au fost acordate pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare a acestei legi.

În forma iniţială, art. 23 alin. 3 Legea nr. 19/2000 stabilea că baza de calcul a CAS nu poate depăşi plafonul de 5 ori salariul mediu brut stabilit conform art. 5 alin. 3 din aceeaşi lege -ca fiind salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin Legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

a) Drept consecinţă, într-o primă opinie se susţine că suma reţinută cu titlu de CAS care depăşeşte acest plafon, trebuie restituită pentru că, în măsura în care, drepturile salariale s-ar fi acordat la momentul la care erau datorate, contribuţia de asigurări sociale nu putea depăşi nivelul stabilit prin legea în vigoare la acea dată.

b) În cea de-a doua opinie, se apreciază că baza de calcul a CAS este cea prevăzută de legea în vigoare la momentul plăţii şi la acel moment plafonul era înlăturat, iar potrivit Legii nr. 250/2007 baza de calcul se constituie din venitul brut realizat lunar.

Pentru argumentarea acestei poziţii, sunt invocate şi prevederile punctului 19 lit. g din Ordinul MMFES nr. 680/2007 de modificare a Normelor de aplicare a Legii nr. 19/2000, potrivit cărora prin venit brut realizat lunar se înţeleg şi orice alte adaosuri la salarii aprobate prin lege sau stabilite prin CIM şi CCM, precum şi alte sume reprezentând venituri curente aferente perioadelor anterioare.

(În speţă este vorba de CAS reţinut magistraţilor din suma stabilită cu titlu de spor de vechime pe perioada 2003 – 2006).

Opinia exprimată de lit. b este cea corectă.

11. Acţiuni formulate de foşti salariaţi ai SC „PETROM” SA Bucureşti, prin care se solicită obligarea angajatorului la plata de sume reprezentând drepturi salariale cuvenite conform Contractului Colectiv de Muncă pe 2004 ( Curtea de Apel Bucureşti)
Drepturile salariale solicitate s-au negociat între părţi a se acorda în cuantum de un salariu mediu pe societate, cu ocazia sărbătorilor de Crăciun şi Paşti, iar reclamanţii îşi întemeiază pretenţiile pe dispoziţiile art. 166 din Codul muncii şi 168 din Contractul Colectiv de Muncă.

a) Într-o primă opinie, se consideră că pretenţiile sunt întemeiate, apreciindu-se că sumele respective nu au fost incluse în salariul de bază decât în 2003.

b) În cea de-a doua opinie, se susţine că, începând cu anul 2003, părţile au înţeles să includă în salariile de bază ale salariaţilor suplimentările salariale prevăzute la alin. 1 al art. 168 din Contractul Colectiv de Muncă, conform actelor adiţionale încheiate la Contractul Colectiv de Muncă pentru anii 2004- 2007.

Opinia exprimată la lit. a este cea corectă.

12. Acţiunile formulate de reclamanţii–grefieri împotriva pârâţilor Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti, Ministerul Justiţiei, prin care solicită obligarea acestora la plata drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de 10% din salariul brut, pe 3 ani anterior introducerii acţiunii ( Curtea de Apel Bucureşti)
Reclamanţii solicită aceste drepturi, deoarece apreciază că sunt discriminaţi în raport cu grefierii ce îşi desfăşoară activitatea zilnică la efectuarea de acte de publicitate imobiliară, executări penale, executări civile, precum şi în raport cu grefierii ce au făcut parte din comisiile de cetăţenie, respectiv conducătorii de carte funciară.
a) Opinia majoritară apreciază că indemnizaţia de 10% din salariul brut solicitată nu constituie un drept fundamental al omului în nicio reglementare naţională sau internaţională, că nu are loc nici o discriminare, deoarece nu tot personalul auxiliar de specialitate desfăşoară aceleaşi activităţi prevăzute de art 19 din Legea 50/1996, ci unii au sarcini suplimentare.
b) În urma admiterii recursului în unele din acest gen de cauze ( cu motivarea că, în speţă, nu s-a dovedit existenţa unui scop legitim care să justifice diferenţierea celor două categorii de grefieri), o parte dintre judecătorii care iniţial îmbrăţişaseră prima opinie şi-au modificat practica în consecinţă, admiţând aceste acţiuni - cu motivarea că neacordarea sporului de 10% reclamanţilor-grefieri instituie un tratament inegal în raport cu reclamanţii care l-au câştigat şi chiar primit, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Reclamanţii au o speranţă legitimă de a obţine recunoaşterea creanţelor lor, întrucât în situaţia contrară s-ar încălca art.1 din Primul Protocol Adiţional combinat cu art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cauza Aurel Beian împotriva României din 06.12.2007, când s-a constatat încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, combinat cu art. 14).

În această materie ÎCCJ a soluţionat un recurs în interesul legii promovat de PÎCCJ.
13.   Excepţia  lipsei calităţii procesuale pasive  a pârâtului  Ministerul Economiei şi Finanţelor, în litigiile având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor ( Curtea de Apel Bucureşti)
a) Într-o primă opinie, se consideră că Ministerul Economiei şi Finanţelor  nu are calitatea de subiect pasiv al vreunui raport  juridic cu părţile din proces, astfel încât nu poate  sta în judecată.

Drepturile solicitate sunt drepturi de natură salarială, potrivit art. 282 Codul Muncii, iar într-o asemenea acţiune, părţi în proces sunt numai reclamanţii şi pârâţii (angajatorul şi organele  ierarhic superioare) care au  atribuţii în ceea ce priveşte salarizarea acestora, având în vedere că într-un proces, calitatea de pârât poate  aparţine numai  persoanei despre  care se  afirmă  că a încălcat sau nu  a recunoscut  un drept.

b) În cea de-a doua opinie, s-a considerat că   excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor este nefondată, întrucât acesta elaborează proiectul  bugetului de stat, al  legii bugetului  de stat şi raportul asupra  proiectului  bugetului de stat, precum şi  proiectul  legii de rectificare a bugetului de  stat, fiind cel care alocă ministerelor fondurile necesare plăţii drepturilor salariale.

Opinia exprimată de lit. b este cea corectă.

 

14. Excepţia  inadmisibilităţii  cererii de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor în litigiile având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor ( Curtea de Apel Bucureşti)
a) Într-o primă opinie, se consideră că temeiul unei astfel de cereri trebuie să-l constituie  obligaţia de  garanţie ce îi revine chematului în garanţie în baza legii sau a contractului, ori a unei obligaţii de restituire, condiţii care nu se regăsesc în cauză.

Între M.E.F. şi angajatori nu există nici o obligaţie  de garanţie, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite  va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului în cazul în care acţiunea reclamanţilor va fi admisă, nu le conferă angajatorilor nicio garanţie legală din partea M.E.F. pentru eventuale sume ce ar trebui să le  plătească într-un raport de serviciu (de muncă).

M.E.F. şi angajatorul sunt  ordonatori principali de credite, iar conform art. 47 alin.4 din Legea nr. 500/2002 privind  finanţele publice,  actualizată, “creditele bugetare aprobate unui  ordonator principal de credite prin  legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanţarea  altui ordonator de credite”.

Raporturile de serviciu (muncă) există între instituţia angajatoare şi reclamantul angajat.

b) În cea de-a doua opinie, s-a considerat că   excepţia în discuţie este nefondată, întrucât atâta timp cât  bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor de stat nu pot fi modificate prin  alocarea  unor  drepturi salariale salariaţilor lor, se impune  ca M.E.F. să aloce  fondurile necesare plăţii  drepturilor  salariale  câştigate în  instanţă de către  funcţionarii publici şi  personalul contractual.

Opinia exprimată de lit. b este cea corectă.

 
15. Aplicarea prevederilor O.U.G. nr.146/ 2007, pentru aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă pentru magistraţi, suspendate în perioada 2001 - 2006 ( Curtea de Apel Târgu Mureş)

a) Intr-o opinie, se susţine ca din cuprinsul O.U.G. nr. 146/2007 reiese că acest drept este unul născut, iar dispoziţiile ordonanţei stabilesc doar un termen de plată, ţinând de faza de executare.

Se arată astfel că în litigiile privind acordarea primelor de concediu (în care acţiunile sunt întemeiate pe dispoziţiile legilor de salarizare, iar nu pe dispoziţiile O.U.G. nr. 146/2007), dreptul material trebuie analizat în fond, fiind distinct de modalităţile de plată stabilite prin ordonanţa amintită.

Din dispoziţiile art.2 şi 3, reiese admisibilitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti; în aceste situaţii acţiunile trebuie analizate pe fond, în raport cu cererile părţilor şi temeiul invocat.

b) Intr-o altă opinie, se susţine că prin OUG nr. 146/2007 se reglementează numai modalitatea de plată şi se fixează un termen de la care creanţa este scadentă. Acest termen legal este de graţie şi are caracter imperativ. Până la expirarea termenului legal de graţie, creanţele solicitate nu sunt exigibile, deci pretenţiile sunt premature.

Se mai arată că această problemă de drept trebuie nuanţată, având în vedere recursul în interesul legii soluţionat prin decizia Î.C.C.J. în situaţia specială a personalului auxiliar de specialitate şi a magistraţilor, respectiv situaţia poliţiştilor, în materia primelor de concediu.

De asemenea, se arată că cererile de stabilire a unor asemenea drepturi salariale nu pot fi apreciate ca fiind premature şi se pune în discuţie dacă, în acţiunile prin care se solicită drepturile salariale după intrarea în vigoare a OUG nr. 146/2007, reclamanţii mai justifică un interes născut şi actual.

Sub acest aspect, într-o opinie se apreciază că interesul procesual este născut şi actual, din moment ce persoanele nu au primit efectiv aceste drepturi salariale.

Problema a fost tranşată la pct.3 din cap. Conflicte de muncă şi asigurări sociale.
16. Litigii de muncă având ca obiect cererile formulate de personalul didactic din învăţământul preuniversitar, pentru acordarea unor drepturi salariale. Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului. ( Curtea de Apel Târgu Mureş)
a) Intr-o opinie, se susţine ca ministerul în discuţie nu are calitate procesuală pasivă.

b) Intr-o altă opinie, s-a considerat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui minister este nefondată, deoarece potrivit dispoziţiilor din Legea nr.84/1995, de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, se asigură cheltuielile aferente unităţilor de învăţământ preuniversitar, potrivit enumerării făcute de legiuitor.

De asemenea, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, precum şi structura sa teritorială, respectiv Inspectoratul Şcolar Judeţean, sunt responsabili de modul de organizare şi funcţionare a reţelei de învăţământ preuniversitar, asigură aplicarea legislaţiei în organizarea, conducerea şi desfăşurarea procesului de învăţământ, asigură calitatea învăţământului etc.

Toate aceste atribuţii ale ministerului nu pot fi examinate separat de componenta socială, respectiv de dreptul fiecărui cadru didactic de a fi retribuit potrivit dispoziţiilor legale aplicate în litera, dar mai ales în spiritul lor.

Pe de altă parte, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului este semnatar al Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, fiind responsabil aşadar de îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acest contract.

Opinia exprimată de lit. b este cea corectă.

17. Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.14¹ raportate la dispoziţiile art.13 şi art.14 din Legea nr. 44/1994, privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, astfel cum a fost completată prin OUG nr. 12/2004, aprobată prin Legea nr. 210/2004 - referitoare la recalcularea rentei veteranilor de război, cărora le-au fost acordate ordine şi medalii pentru faptele de arme săvârşite pe câmpul de luptă - începând cu luna martie 2004 ( Curtea de Apel Bucureşti)
a) Potrivit primei opinii, s-a apreciat că astfel de pretenţii ( referitoare la calcularea rentei lunare ce i se cuvine, în raport cu solda de grad şi solda de funcţie, la minim, ale unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării ) sunt nefondate, faţă de dispoziţiile relevante ale Legii nr.44/1994, astfel cum a fost completată prin OUG nr. 12/2004, art.13,14 şi 14¹.

Astfel, art. 14¹ - introdus în Legea nr. 44/1994 prin intrarea în vigoare a OUG nr. 12/2004 -, este un text prin care se completează dispoziţiile art.13 şi 14 din aceeaşi lege, iar nu unul prin care se modifică ori se abrogă implicit aceste prevederi legale.

Or, OUG nr. 12/2004 conţine .prevederea expresă că, după art. 14 al Legii nr.44/1994, se introduce un nou articol, art.14¹ - care , fiind doar un text de completare, nu poate conduce la modificarea art. 13 şi 14, al căror conţinut rămâne neschimbat.

În consecinţă, nu poate fi primită teza potrivit căreia veteranii de război, indiferent de ordinele, medaliile şi distincţiile pe care le-au primit, sunt îndreptăţiţi să li se calculeze renta ce li se cuvine în funcţie de solda de grad şi de funcţie ale unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării, căci ar însemna să se accepte astfel ideea că art.14¹ a modificat implicit art.13 şi 14 din Legea nr. 44/1994.

Întrucât art.13 şi 14 din Legea nr. 44/1994 îşi păstrează conţinutul şi după adoptarea art. 14¹ din OUG nr.12/2004, înseamnă că se menţin şi diferenţierile de calcul al rentei pentru categoriile de veterani de război la care face referire textele în discuţie.

La aceeaşi concluzie a netemeiniciei pretenţiilor în discuţie se poate ajunge şi prin faptul că, în cuprinsul art.14¹ se utilizează sintagma „după caz". Existenţa acesteia confirmă ipoteza că, la calculul rentei, se menţin diferenţele dintre veteranii de război, diferenţe ce decurg din interpretarea art.13 şi 14, fiecare din cele 4 categorii de veterani urmând a beneficia de o rentă stabilită strict conform procentului şi soldei, de grad şi/sau funcţie, indicate expres în lege, prin normele evocate .

b) Potrivit celei de-a doua opinii, majoritare, s-a considerat că interpretarea corectă a dispoziţiilor art.14¹ introdus în conţinutul Legii nr.44/1994, republicata, prin OUG nr. 12/2004 este cea literala - inserarea conjuncţiei „şi" între elementele în raport cu care se calculează renta constituind un argument în sensul că, indiferent dacă renta a fost acordată în baza art.13 sau art.14, baza de calcul a acesteia este una singură.

Mai mult decât atât, din examinarea Notei de fundamentare a OUG nr.12/2004 pentru completarea Legii nr.44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, se reţine că finalitatea urmărită prin adoptarea acestui act normativ este completarea Legii nr.44/1994, republicată, în sensul că, începând cu luna martie 2004, renta veteranilor de război să se calculeze în raport de nivelul soldei de grad şi al soldei de funcţie la minim ale unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării, fără a face în niciun fel precizare sau diferenţă, după cum renta s-ar fi acordat în baza art.13 sau în baza art.14 din Legea nr. 44/1994.

În aceste condiţii, rezultă că baza de calcul a rentei este unică, indiferent de medalia sau ordinul acordat, diferenţa fiind făcută de procentul în raport de care se determină efectiv renta, respectiv 100% în cazul prevăzut de art.13 lit. a), 75% în cazul prevăzut de art.13 lit.b) şi 25% în situaţie prevăzută de art.14.

Nici sintagma „după caz" nu autorizează interpretarea din prima opinie, aceasta impunându-se a fi înţeleasă prin raportare la distincţiile pe care art.13 şi 14 din lege le utilizează pentru acordarea rentei în procente variabile aplicabile bazei de calcul, care, începând cu 1.03.2004, este aceeaşi pentru toţi veteranii la care se referă ipoteza normelor, fiind constituită din solda de grad şi solda de funcţie la minim ale unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării.

Nici interpretarea logică sau Sistematică a dispoziţiilor art.13,14 şi 14¹ din Legea nr. 44/1994 nu poate duce la concluzia contrară, deoarece dispoziţiile art.14¹ completează, începând cu data de 1.03.2004, prevederile art.13 lit.b) şi art.14 din Legea nr. 44/1994, în ceea ce priveşte modul de calcul al rentei cuvenite veteranilor, orice completare constituind, implicit, o modificare a actului normativ .

În această materie, PÎCCJ a promovat deja un recurs în interesul legii la ÎCCJ.

18. Plata drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţie de dispozitiv de 25 % din salariul de bază, pe ultimii trei ani ( Curtea de Apel Bucureşti)
a) Potrivit primei opinii, s-a apreciat că astfel de pretenţii sunt fondate, cu următoarea motivare:

Ordinul Ministerului de Interne nr. 275/2002 pentru aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului militar şi civil din Ministerul de Interne a fost modificat şi completat prin Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 496/2003, după constituirea noului minister.

În speţă, relevanţă juridică s-a considerat că au punctele 9.2 şi 31.1 din acest ordin - emis avându-se în vedere Legea nr. 138/1999 privind salarizarea personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii; OUG nr. 192/2002 privind reglementarea drepturilor de natură salarială ale funcţionarilor publici, aprobată prin Legea nr. 228/2003; OUG nr. 63/2003, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor; HG nr. 28/1993 cu privire la salarizarea personalului din unităţile bugetare.

Conform pct. 9.2, „indemnizaţia de dispozitiv se acordă şi personalului civil ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice”.

Această completare era necesară, după constituirea noului minister, pentru că altfel, de această indemnizaţie ar fi beneficiat numai personalul militar şi civil din fostul Minister al Internelor.

Modificarea este clară: beneficiază de acest drept şi personalul civil din administraţia publică, fără a diferenţia între administraţia publică centrală şi cea locală.

La punctul 31.1 se arată că prin personal civil se înţelege „funcţionarii publici şi personalul contractual din Ministerul Administraţiei şi Internelor”, nefolosindu-se sintagma „din aparatul propriu al MAI”.

Conform acestui ordin trebuie să beneficieze de indemnizaţia de dispozitiv de 25%, calculată la salariul de bază, nu numai personalul din prefecturi, ci şi personalul din aparatul propriu al consiliilor locale.

La acelaşi punct 31.1 se arată că personalul civil din MAI beneficiază de drepturile prevăzute de lege, cu excepţia celor din administraţia publică, ce beneficiază doar de drepturile prevăzute în reglementările în vigoare ce se aplică pentru toţi salariaţii bugetari. Este vorba de art. 13 din Legea 138/1999, conform căruia „cadrele militare în activitate, militarii angajaţi pe bază de contract şi salariaţii civili beneficiază de o indemnizaţie de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă şi gradaţii, respectiv din salariul de bază.

Se specifică în ordin că personalul civil din administraţia publică beneficiază de dreptul prevăzut la art.13, respectiv de indemnizaţia de dispozitiv, şi nu beneficiază de celelalte drepturi prevăzute de lege.

O altă interpretare ar veni în contradicţie cu prevederile Constituţiei României, ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Cartei Europene a Autonomiei Locale.

A acorda indemnizaţia de dispozitiv numai personalului prefecturilor ar conduce la o gravă diferenţiere în rândul salariaţilor din prefecturi şi cei din consiliile judeţene şi locale, deşi ambele categorii sunt salarizate în baza aceloraşi acte normative, beneficiind de aceleaşi drepturi salariale, grile, sporuri, premii.

b) Potrivit celei de-a doua opinii, s-a considerat că pretenţiile în discuţie sunt nefondate, în considerarea următoarele aspecte:

În conformitate cu prevederile art.1 din Legea nr.138/1999 - „Dispoziţiile prezentei legi se aplică personalului militar şi civil din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului Justiţiei”.

Potrivit prevederilor art.47 şi 49 din menţionata lege, personalul civil din ministerele şi instituţiile centrale enumerate în art.1, care desfăşoară activităţi în condiţii similare cu cele ale cadrelor militare, beneficiază de primele, sporurile şi indemnizaţiile acordate acestora.

Prin Ordinul Ministerului de Interne nr.275 din 05.06.2002 au fost adoptate Normele metodologice pentru punerea în aplicare a Legii nr.138/1999, acest din urmă act normativ fiind modificat şi completat prin Ordinul MAI nr.496/28.07.2003.

Potrivit punctului 9.2., introdus prin Ordinul modificator: ” Indemnizaţia de dispozitiv se acordă şi personalului civil ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice”.

Punctul 31.1 din Ordin prevede că: ”Prin personalul civil, în sensul prezentului Ordin , se înţelege funcţionarii publici şi personalul contractual civil din Ministerul Administraţiei şi Internelor personalul civil din Ministerul Administraţiei şi Internelor beneficiază de drepturile stabilite prin prezenta lege, cu excepţia celui din domeniul administraţiei publice, care beneficiază doar de dreptul prevăzut de art.13 din lege, precum şi de cele prevăzute în reglementările în vigoare aplicabile salariaţilor omologi din sectorul bugetar”.

Din coroborarea dispoziţiilor legale anterior menţionate se constată că, pentru a se acorda sporul de dispozitiv prevăzut de Legea nr.138/1999, trebuie ca personalul civil să-şi desfăşoare activitatea într-un dispozitiv cu caracter militar sau într-una din instituţiile şi autorităţile prev. în art.1 din Legea nr.138/1999.

Personalul din cadrul pârâtului face parte dintr-un organ al administraţiei publice locale, şi nu din cadrul Ministerului de Interne, astfel ca ordinul invocat nr.496/2003 al Ministerului Administraţiei şi Internelor nu îşi are aplicabilitate în privinţa reclamanţilor.

Că este aşa reiese şi din punctul VI al ordinulu, care arată că măsuri de aplicare al ordinului vor fi luate de comandanţii şi şefii de unităţi .

Nu există nicio legătură de subordonare a instituţiei pârâte faţă de Ministerul Administraţiei şi Internelor, consiliul local fiind potrivit Legii nr.215/2001 o autoritate publică locală autonomă.

În aceste condiţii, ministrul administraţiei şi internelor nu avea nici o atribuţie în privinţa salarizării personalului contractual din cadrul administraţiei publice locale şi, prin urmare, ordinul sus menţionat nu poate fi aplicat în cazul pârâtului şi cu atât mai puţin dispoziţiile Legii nr.138/1999, care nu fac nici o referire la salarizarea personalului civil din administraţia publică locală.

Că este aşa o demonstrează şi denumirea legii, care se referă în primul rând la personalul militar şi la personalul civil, dar din cadrul aceloraşi unităţi ( adică a unităţilor militare) –or, în mod evident, pârâtul nu are personal militar privind salarizarea.

Chiar denumirea indemnizaţiei, aceea de dispozitiv, demonstrează că această indemnizaţie nu se aplică în cadrul instituţiilor cu caracter eminamente civil.

S-a considerat, de asemenea, că nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art.16 din Constituţia României şi nici cele din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, deoarece nu există nicio egalitate între persoanele care îşi desfăşoară activitatea într-un dispozitiv militar -în care există anumite reguli specifice de acces, de circulaţie în interiorul dispozitivului, de comunicare- şi o instituţie publică, în care toate acele reguli nu se aplică.

Opinia exprimată de lit. b este cea corectă.


19. Acordarea stimulentelor financiare pe anul 2005 asistenţilor judiciari şi magistraţilor ( Curtea de Apel Bucureşti)

a) Potrivit primei opinii, s-a apreciat că astfel de acţiuni ar trebui respinse, neputând fi vorba de discriminare, întrucât nu există un drept la acordarea stimulentelor şi nici un drept de a fi premiat, conferite prin vreun act normativ.

b) Potrivit celei de-a doua opinii, s-a considerat că pretenţiile în discuţie sunt fondate, întrucât magistraţii au fost discriminaţi în mod indirect, în sensul art. 2 alin. 2 din O.G nr. 137/2000, în funcţie de categoria socio-profesională (criteriu aparent neutru ce dezavantajează judecătorii şi asistenţii judiciari cu o vechime mai mare de 3 ani) iar, în plus, asistenţii judiciari au fost supuşi la o dublă discriminare, în funcţie de categoria socio-profesională, aceştia fiind excluşi de la beneficiul stimulentelor salariale, atât sub pretextul vechimii mai mari de 3 ani, cât şi sub cel al funcţiei (aceasta nefiind inclusă printre funcţionarii care beneficiază de stimulente, deci există o discriminare directă).

Opinia exprimată de lit. b este cea corectă.

Următoarea întâlnire cu preşedinţii secţiilor civile, conflicte de muncă şi asigurări sociale va avea loc la data de 12 noiembrie 2008.

Întocmit – Diana Elena Burlacu, procuror detaşat DAERIP

Adresa: Calea Plevnei, Nr. 141B, Sector 6, Bucureşti

Tel: [phone]; Fax: [phone]

Web: www.csm1909.ro