˝Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei˝

10. Stabilirea instanţei competente teritorial, în caz de succesiuni succesive, în cererile privitoare la moşteniri, dacă defuncţii în cauză au avut, fiecare, ultimul domiciliu în raza unor localităţi arondate unor instanţe diferite : se raportează, în acest caz, dispoziţiile art.14 Cpc la prevederile art.12 Cpc, care conferă reclamantului alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, sau se consideră că textul art.12 Cod procedură civilă se referă numai la cazurile de competenţă alternativă şi, deci, relativă, neputând fi extins la cazurile de competenţă teritorială exclusivă? (Curtea de Apel Piteşti)
a) Intr-o opinie, s-a sustinut ca este competentă teritorial instanţa de la locul situării ultimului domiciliu al ultimului defunct, care culege, prin retransmitere, bunurile din celelalte succesiuni anterioare ; în acest sens, s-a reţinut argumentul de interpretare „ubi idem est ratio, ibi idem lex esse debet”, faţă de împrejurarea că Legea nr.35/1996 privind activitatea notarilor publici stabileşte competenţa acelui notar în a cărui rază de activitate se află ultimul domiciliu al celui din urmă defunct.

Se consideră că raportarea dispoziţiilor art.14 Cpc la prevederile art.12 Coc, care conferă reclamantului alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, este incorectă, întrucât textul art.12 Cod procedură civilă se referă numai la cazurile de competenţă alternativă şi, deci, relativă, neputând fi extins la cazurile de competenţă teritorială exclusivă, care este de ordine publică, iar nu la alegerea părţii.

b) Intr-o alta părere, se sustine că în acest caz, dispoziţiile art.14 Cod procedură civilă se pot raporta la prevederile art.12 Cod procedură civilă, care conferă reclamantului alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente potrivit aceloraşi criterii, o altă soluţie nefiind legiferată.

Opinia exprimată de lit. A este cea corectă.

11. Stabilirea instanţei competente material să soluţioneze cauzele având ca obiect anularea deciziilor de ridicare a autovehiculelor de către firmele împuternicite de primărie (Curtea de Apel Piteşti)
a) Într-o primă opinie, s-a considerat că această competenţă aparţine tribunalului - calificând decizia de ridicare a autovehiculului ca fiind un act administrativ.

b) În cealaltă opinie (majoritară), s-a reţinut că măsura ridicării autovehiculelor constituie o sancţiune contravenţională complementară şi prin urmare, competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine judecătoriei, iar nu tribunalului.

Opinia exprimată de lit. B este cea corectă.

12. Natura juridică a litigiilor derivând din OUG nr. 130/2004 (Curtea de Apel Craiova)
a) Opinia majoritară este în sensul că aceste litigii sunt de natură civilă, fiind vorba de obligaţii îndeplinite în temeiul legii, nu prin natura activităţii societăţilor comerciale ( vânzarea locuinţelor nefiind în obiectul de activitate al acestor societăţi).

b) În opinia minoritară, se apreciază că litigiile în discuţie sunt de natură comercială.

Opinia exprimată de lit. a este cea corectă.

13. Problema acţiunii în constatarea dreptului de proprietate pentru diferenţa de teren care nu figurează în actul autentic de transfer a dreptului de proprietate. Calitatea procesuală pasivă (vânzători, vecini, unitatea administrativ- teritorială). (Curtea de Apel Craiova)
În practică s-au formulat mai multe opinii :
- Într-un prim punct de vedere, se consideră că lămurirea situaţiei suprafeţei în plus, constată în urma măsurătorilor, revine vânzătorului, aşa încât acesta are calitate procesuală pasivă. Pentru diferenţa de teren poate fi invocată şi uzucapiunea de 30 de ani, iar vecinii şi unitatea administrativ-teritorială reprezintă prezumtivele persoane care ar putea avea pretenţii.

- Într-o altă opinie, se consideră că diferenţa de teren ce nu figurează în actul autentic reprezintă doar o eroare materială, suprafaţa efectivă rezultând din vecinătăţi şi din efectuarea documentaţiei cadastrale. Astfel, există act juridic pentru întreaga suprafaţă de teren şi cumpărătorul îl cheamă în judecată pe vânzător pentru a se constata valabilitatea convenţiei pentru întreaga suprafaţă.

- Un alt punct de vedere este în sensul că în această situaţie este vorba doar despre înscrierea greşită a suprafeţei de teren în actul autentic de transfer, cumpărătorul având posibilitatea promovării unei acţiuni în constatare. Calitate procesuală pasivă au numai vecinii, fiind vorba doar de o eroare de măsurători.

- O altă opinie are în vedere că Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară poate respinge cererea de înscriere în Cartea Funciară, în această situaţie calitate procesuală pasivă având unitatea administrativ-teritorială. Înscrierea în Cartea Funciară se poate face cu acordul vecinilor, referitor la faptul că nu au obiecţiuni în privinţa vecinătăţilor terenului. Acţiunea în constatare este admisibilă pentru orice situaţie, calitate procesuală având vecinii şi unitatea administrativ-teritorială.

- S-a apreciat şi că unităţile administrativ-teritoriale pot avea calitate procesuală pasivă mai ales în cazurile în care nu mai sunt cunoscuţi vânzătorul sau succesorii acestuia; s-a precizat însă că unitatea administrativ-teritorială poate invoca faptul că nu a fost niciodată proprietara terenului şi poate indica alte persoane cu calitate.

- S-a mai învederat şi faptul că vânzătorul poate invoca uzucapiunea de 30 de ani, stăpânind o suprafaţă mai mare de teren, dar vinde doar suprafaţa pentru care deţine act. Pentru diferenţă, acesta poate opune un drept. Astfel, calitate procesuală pasivă au vânzătorul şi vecinii, unitatea administrativ-teritorială foarte rar putând opune un drept.
- În altă opinie, s-a considerat că acţiunea în constatare poate fi formulată după 30 de ani de la dobândirea terenului, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, vecinii putând fi chemaţi ca martori; în cazul în care acţiunea este formulată înainte de 30 de ani, calitate procesuală pasivă are vânzătorul.

Părerea majoritară, cu privire la această problemă, a fost aceea că acţiunea în constatarea dreptului de proprietate pentru diferenţa de teren ce nu figurează în actul autentic este admisibilă, iar pentru opozabilitate pot fi chemaţi în judecată toţi cei care pot invoca un drept.

Discuţiile purtate în acestă materie au concluzionat că opinia majoritară este cea corectă.

14. Problema competenţei de soluţionare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în materia contestaţiilor la executare întemeiate pe Codul de procedură fiscală (secţia civilă sau secţia de contencios administrativ şi fiscal), având în vedere considerentele Deciziei nr. XV/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (Curtea de Apel Craiova)

- Într-o opinie, s-a considerat că îi aparţine instanţei civile competenţa de soluţionare în primă instanţă a contestaţiilor la executare în discuţie. Tribunalul – secţia de contencios administrativ şi fiscal - nu are competenţa de a soluţiona recursuri. În Codul de procedură fiscală se prevede clar competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal, şi anume controlul pe fond al actelor de control fiscal, nemenţionându-se nimic cu privire la contestaţiile la executare.

- În altă opinie, s-a considerat că pentru contestaţiile la executare competenţa de soluţionare aparţine secţiei civile, judecătoria neavând competenţă în această situaţie. Dacă a fost emis titlul de executare şi se contestă executarea în temeiul art. 399 pct. 1 Cpc, competenţa în primă instanţă aparţine judecătoriei ca instanţă civilă, iar secţia civilă a tribunalului are competenţa de a soluţiona recursul.

- În alt punct de vedere, s-a apreciat că judecătoriei îi aparţine competenţa soluţionării contestaţiilor la executare, iar competenţa soluţionării căii de atac îi aparţine secţiei civile. Fiind vizată numai procedura executării, competenţa se determină în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă.

- S-a mai precizat că, potrivit considerentelor din Decizia XV/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, cel puţin în calea de atac, trebuie ţinut cont de specializarea secţiilor, chiar şi în cazul contestaţiei la executare propriu-zisă, menţionând şi faptul că, de exemplu, judecătoria soluţionează în primă instanţă plângerile contravenţionale, dar calea de atac este soluţionată de secţia de contencios administrativ a tribunalului.

- În combaterea acestei opinii, s-a arătat că în toate situaţiile se face trimitere la specializare, executarea vizând şi fondul problemei.

Penultima variată expusă în material este cea corectă.

15. Aplicabilitatea Deciziei nr. LIII(53)/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la cauzele aflate pe rol la data publicării ei în Monitorul Oficial, cauze având ca obiect cereri formulate în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994. (Curtea de Apel Craiova)
a) Într-o primă opinie, se consideră că deciziile în interesul legii sunt de imediată aplicabilitate.
b) Într-o altă opinie, se consideră că dacă deciziile în interesul legii au interpretat o normă de procedură, atunci ar fi aplicabile doar pentru viitor. În această situaţie, nu se aplică litigiilor în curs.
c) În altă opinie, s-a arătat că aplicarea Deciziei nr. LIII(53)/2007 este obligatorie şi trebuie făcută de la data publicării.
În urma discuţiilor care au avut loc, s-a ajuns la concluzia că punctul de vedere exprimat de lit. C este cel corect, deciziile în interesul legii devenind obligatorii de la data publicării acestora.

16. Aplicarea în timp a legii cu privire la bunurile evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale, având în vedere că vechea reglementare (art. 27 din forma iniţială a Legii nr. 10/2001) făcea trimitere la valabilitatea titlului de preluare, existând astfel şi posibilitatea restituirii în natură, iar noua reglementare (art. 29 din actuala formă a Legii nr. 10/2001) nu mai face trimitere la valabilitatea titlului. (Curtea de Apel Craiova)

a) Într-o primă opinie, se consideră că trebuie avut în vedere momentul la care a fost învestită instanţa; astfel, dacă instanţa a fost învestită înaintea noii reglementări, se aplică vechea reglementare.

b) Într-o altă opinie, se consideră că este aplicabilă legea în vigoare la data pronunţării hotărârii.

Opinia exprimată de lit.a este cea corectă.

17. Modalitatea de calificare a cererilor de suspendare sau de suspendare provizorie a executării silite formulată pe calea ordonanţei preşedinţiale de către partea care a formulat contestaţie la executare. (Curtea de Apel Bacău)

a) Într-o primă opinie, s-a apreciat că astfel de cereri trebuie înregistrate şi soluţionate fie ca cereri de suspendare provizorie pe temeiul art.403 alin.4 Cod procedură civilă, în competenţa exclusivă a preşedintelui instanţei sau înlocuitorului acestuia, fie, în cazul în care petentul insistă în acest sens, ca cereri de ordonanţă preşedinţială, în temeiul art.581 Cod procedură civilă, urmând a fi repartizate aleatoriu pentru soluţionare.

b) Într-o altă opinie, s-a considerat că astfel de cereri trebuie calificate şi soluţionate ca cereri de suspendare provizorie a executării, conform art.403 alin.4 Cod procedură civilă.

Opinia exprimată de lit. b este cea corectă.

18. Rezoluţiunea contractelor - repunerea părţilor în situaţia anterioară - restituirea contraprestaţiei pârâtului (Curtea de Apel Bacău)
În această materie, s-au conturat mai multe probleme de drept ce au primit soluţii diferite.

a) - dacă restituirea contraprestaţiei pârâtului se face din oficiu, în baza solicitării formulate prin întâmpinare sau în baza unei cereri reconvenţionale exprese;

b) - dacă cererea reconvenţională formulată în acest sens de către pârât este supusă taxelor judiciare de timbru.
S-a avut în vedere, la discutarea acestor probleme, ipoteza în care cumpărătorul unui bun solicită rezoluţiunea contractului, pentru vicii ascunse, pretinzând restituirea preţului, fără a menţiona nimic despre restituirea bunului către partea adversă.
În opinia majoritară, s-a apreciat că instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri în rezoluţiune este obligată să se pronunţe cu privire la repunerea ambelor părţi în situaţia anterioară, prin restituirea contraprestaţiei fiecăruia, indiferent dacă pârâtul a solicitat expres restituirea bunului. În consecinţă, s-a apreciat că, nefiind necesară cererea reconvenţională, nu se pune problema timbrării în cazul în care se formulează o astfel de cerere.

Opinia majoritară este cea corectă.

19. Curtea de Apel Braşov a învederat că în cadrul minutei întâlnirii dintre conducerea CSM şi membrii Comisiei “Unificarea practicii judiciare “ - cu preşedinta Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal de la ÎCCJ, reprezentantul Secţiei Comerciale a ÎCCJ, reprezentanta PÎCCJ şi preşedinţii secţiilor comerciale şi ai secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, având ca obiect unificarea practicii judiciare, din data de 19 martie 2008, s-a reţinut ca fiind majoritară opinia potrivit căreia secţiile civile ale tribunalelor sunt competente să soluţioneze căile de atac formulate împotriva sentinţelor pronunţate în cazul contestaţiilor la executarea silită.

Cu toate acestea, recursurile declarate împotriva sentinţelor prin care s-au soluţionat contestaţii la executare propriu-zise au fost transpuse de la secţia civilă la cea comercială în cazurile în care titlul supus executării este o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă comercială. Secţia comercială a tribunalului, s-a declarat necompetentă, trimiţând dosarul Curţii de Apel Braşov pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă. Secţia Comercială a Curţii de Apel Braşov a constatat că între secţiile tribunalului nu se poate ivi un conflict negativ de competenţă, ca urmare a trimis dosarul ultimei secţii învestite. S-a reţinut în motivarea acestor hotărâri că, potrivit art.22 Cod de procedură civilă, conflictul de competenţă se naşte numai între instanţe, nu şi între secţiile sau completele aceleiaşi instanţe. Cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile celorlalte instanţe nu au o competenţă proprie prevăzută de lege, împărţirea pe secţii fiind o chestiune de organizare judecătorească.

În aceste condiţii, practica judiciară în această problemă rămâne neunitară şi contrară celor stabilite prin minuta întâlnirii din 19 martie 2008.

În legătură cu problema ridicată, s-a comunicat participanţilor la discuţii că pe site-ul CSM a fost republicată minuta corectată, fiind vorba doar de o greşeală de redactare.

20. Imobil înstrăinat sub imperiul Legii nr. 58/1974. Trecerea terenului aferent casei de locuit în proprietatea statului, conform art. 30 din Legea nr. 581/1974. Exproprierea construcţiei de la cumpărător şi demolarea acesteia. Persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru teren sau restituirea în natură în baza Legii nr. 10/2001. ( Curtea de Apel Iaşi)
a) Într-o primă opinie, se consideră că vânzătorul este persoană îndreptăţită la restituire sau măsuri reparatorii pentru teren.

S-a argumentat că art. 1.4 lit. c din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (aprobate prin H.G. nr. 250/2007) reglementează expres ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcţia a preluată şi apoi demolată, iar cumpărătorul nu mai poate obţine titlul de proprietate pentru terenul aferent în baza Legii nr. 18/1991. Se specifică în această situaţie că regimul juridic al acestui teren rămâne sub incidenţa Legii nr. 10/2001, în favoarea persoanei îndreptăţite - proprietar al terenului la data trecerii în proprietatea statului.

Or, potrivit art. 30 şi art. 31 din Legea nr. 58/1974, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, terenul aferent a trecut în proprietatea statului de la vânzător, iar cumpărătorul nu a dobândit decât un drept de folosinţă, pe durata existenţei construcţiei.
b) Într-o altă opinie, se consideră că cel care beneficiază de măsurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 este cumpărătorul.

În argumentarea acestui punct de vedere, se susţine că trebuie să se aibă în vedere voinţa reală a părţilor la încheierea actului de vânzare-cumpărare, în sensul transmiterii dreptului de proprietate, alăturat construcţiei, şi asupra terenului aferent casei de locuit, cumpărătorii construcţiilor fiind reali proprietari ai terenului la data trecerii în proprietatea statului, în sensul art. 14 lit. c din HG. nr. 250/2007.

Opinia exprimată de lit.a este cea corectă.

21. Aplicarea jurisprudenţei CEDO în acţiunile având ca obiect întoarcerea executării, în sensul restituirii sumelor achitate în baza unor decizii ale tribunalului, desfiinţate în urma promovării recursului în anulare ( Curtea de Apel Iaşi)
Acţiunile sunt formulate de Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră care solicită, în temeiul dispoziţiilor art. 404 Cod procedură civilă, restituirea sumelor plătite cu titlu de impozit în baza titlurilor executorii (decizii ale Tribunalului Iaşi), titluri desfiinţate ulterior plăţii, prin decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în anulare.

În practică s-au conturat două opinii, care au condus la soluţii diferite în cauze asemănătoare.

a) Într-o opinie, se consideră că, din moment ce titlul executoriu în baza căruia s-a făcut plata a fost desfiinţat, acţiunea în restituirea sumelor achitate în baza acestuia - întemeiată pe dispoziţiile art. 404 Cod procedură civilă - este întemeiată, pronunţându-se soluţii de admitere a acestor acţiuni.
b) Într-o altă opinie, se consideră că astfel de acţiuni trebuie respinse, făcându-se aplicarea jurisprudenţei CEDO (cauza Stere împotriva României), fără a fi necesar să existe o hotărâre de condamnare a Statului Român pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil prin admiterea recursului în anulare.

În argumentarea acestei opinii se invocă dispoziţiile art. 20 din Constituţie, potrivit cărora legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte. Or, jurisprudenţa CEDO are o aplicare directă în dreptul intern.

Opinia exprimată de lit. a este cea corectă.

22. Competenţa instanţei de a constata discriminarea în baza dispoziţiilor art. 27 raportat la art. 20 din O.G. 137/23000, în cazul acţiunilor care au ca obiect ambele capete de cerere. Constatarea discriminării şi acordarea despăgubirilor. ( Curtea de Apel Iaşi)
a) Într-o opinie, se consideră că instanţa nu poate constata discriminarea, ci poate doar să acorde despăgubirile; aşadar, în litigiile care au ca obiect ambele capete de cerere, acţiunea în constatarea discriminării este inadmisibilă, în timp ce acţiunea pentru despăgubiri admisibilă.

b) Într-o altă opinie, se consideră că principalul capăt de cerere este acordarea despăgubirilor, fapta de discriminare fiind temeiul acestora, drept pentru care instanţa acordă aceste despăgubiri fără a se pronunţa expres asupra cererii de constatare a faptei de discriminare.

Opinia exprimată de lit. b este cea corectă.

23. Cadrul procesual în cazul acţiunilor care au ca obiect plângeri împotriva încheierilor de carte funciară, faţă de decizia nr. 72/2007 a ÎCCJ pronunţată în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că Oficiul de Cadastru nu are calitate procesuală. ( Curtea de Apel Iaşi)
a) Într-o opinie, se consideră că procedura plângerii este necontencioasă şi se judecă fără citarea titularului cărţii funciare.
b) Într-o altă opinie, se consideră că procedura este contencioasă şi se judecă fără intimat când petentul este titularul cărţii funciare şi cu citarea titularului cărţii funciare în calitate de pârât, în ipoteza în care petentul nu este şi titularul cărţii funciare.

Observaţie: Există şi soluţii de respingere a plângerilor pentru lipsa calităţii procesuale pasive a Oficiului de Cadastru, fără a se da o soluţie plângerii formulate.

Participanţii la discuţii au precizat că opinia exprimată de lit. b este cea corectă. Totuşi, reprezentantul Curţii de Apel Iaşi a solicitat ca dezbaterile asupra acestei probleme să fie reluate la următoarea întâlnire din luna noiembrie , după ce vor avea loc consultări la nivelul curţii.

24. Învestirea cu formulă executorie a titlurilor de credit: CEC, cambie şi bilet la ordin ( Curtea de Apel Galaţi)
a) Într-o primă opinie, se apreciază că titlurile de credit se învestesc cu formulă executorie.

Se argumentează că, din dispoziţiile art.61 din Legea 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, rezultă necesitatea învestirii.

De asemenea, art.62 alin.2 din acelaşi act normativ prevede că opoziţia la executare se va introduce la instanţa care a învestit cambia cu formulă executorie.

Potrivit art.374¹ Cod procedură civilă „hotărârea judecătorească sau alt titlu se execută numai dacă este învestit cu formulă executorie, afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizorii şi de alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, care se execută fără formulă executorie”.

Cum din legea specială rezultă expres necesitatea învestirii, această dispoziţie nu poate fi abrogată implicit printr-o dispoziţie generală, cuprinsă în Codul de procedură civilă, ci doar printr-o dispoziţie expresă.

b) Într-o a doua opinie, se consideră că odată cu introducerea dispoziţiilor art.374 pct.1 Cod procedură civilă dispare necesitatea învestirii cu formulă executorie a înscrisurilor cărora legea le conferă caracter executoriu, astfel încât normele privitoare la instanţa competentă şi calea de atac prevăzută prin legea specială îşi încetează aplicarea, fiind abrogate implicit.

În această materie există un recurs în interesul legii promovat de PÎCCJ , care urmează a fi dezbătut de ÎCCJ.
24 bis. Filă cec. Punere în executare. Necesitatea investirii cu formulă executorie. ( Curtea de Apel Iaşi)
a) Într-o primă opinie, cererea creditoarei privind investirea cu formulă executorie a unei file cec se respinge cu motivarea că, potrivit art. 53 alin. 1 din Legea nr. 39/1934, cecul are valoare de titlu executoriu, iar dispoziţiile art. 374 alin. 1 Cod procedură civilă prevăd că înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără investirea cu formulă executorie.
b) Intr-o altă opinie, se susţine necesitatea investirii cu formulă executorie a filei cec.

S-a reţinut că, deşi dispoziţiile art. 53 alin. 1 din Legea nr. 59/1934 prevăd că cecul are valoare de titlu executoriu, posesorul unui cec care nu a obţinut plata de bunăvoie din partea debitorului îşi poate valorifica drepturile în baza titlului, cu condiţia prealabilă a investirii cu formulă executorie a cecului.

Necesitatea învestirii cu formulă executorie a cecului pentru punerea în executare rezultă şi din dispoziţiile art. 53 alin. 3 din Legea nr. 59/1934, aşa cum a fost modificată prin OG nr. 11/1993, care prevăd competenţa judecătoriei pentru a investi cecul cu formulă executorie.

În această materie există deja promovat un recurs în interesul legii de către PÎCCJ.

25. Posibilitatea instanţei de judecată de a cenzura cuantumul onorariului de avocat, în conformitate cu dispoziţiile art.274 alin.3 Cpc ( Curtea de Apel Iaşi)
a) Într-o primă opinie, s-a reţinut că relaţiile dintre client şi avocat, inclusiv cuantumul onorariului, sunt stabilite conform contractului de asistenţă judiciară, care constituie legea părţilor, astfel încât instanţa de judecată nu are posibilitatea de a micşora cuantumul acestuia.
b) Într-o altă opinie, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art.274 alin.3 Cod procedură civilă, judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.

S-a mai arătat că, dacă s-ar reţine prima opinie, s-ar ajunge la situaţia în care acest text legal ar rămâne practic fără aplicare, deşi textul nu este abrogat nici expres, nici implicit.

În plus, art.274 alin.3 Cod procedură civilă a fost supus cenzurii Curţii Constituţionale, iar din considerentele deciziei rezultă că acest articol este constituţional, astfel încât instanţa poate micşora onorariile apărătorilor.
Nota DLDC: În susţinerea celei de-a doua opinii, trebuie precizat şi faptul că, prin aplicarea disp.art.274 al.3 Cpc, instanţa nu intervine în raportul juridic dintre avocat şi clientul său ( deci contractul de asistenţă juridică îşi va produce pe deplin efectele între părţi), ci doar se apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câştig de cauză trebuie suportat de adversarul său ( faţă de complexitatea speţei şi efortul concret depus de avocatul creditorului) - restul acestui onorariu rămânând în mod definitiv în sarcina clientului.
În plus, trebuie arătat că la această soluţie s-ar fi putut ajunge şi în lipsa disp. art.274 alin. 3 Cpc.

Astfel, sub aspectul în discuţie ar fi trebuit să se ţină cont de faptul că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată – în care este inclus şi onorariul apărătorului părţii ce a avut câştig de cauză – îl reprezintă culpa procesuală a părţii adverse, care prin atitudinea sa a condus la declanşarea litigiului.

Aşadar, contractul încheiat de partea câştigătoare cu apărătorul său îşi va produce efectele şi faţă de partea adversă, aceasta din urmă fiind obligată să plătească respectivul onorariu, deşi ea personal nu a participat la negocierea lui; suntem deci în prezenţa unei excepţii de la principiul conform căruia actul juridic îşi produce efectele numai între părţi, iar nu şi faţă de terţe persoane ( res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest). Această excepţie se justifică prin prisma principiului reparării integrale a prejudiciului, ce guvernează materia răspunderii civile delictuale.

Numai că dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept subiectiv civil, este susceptibil de a fi exercitat abuziv.

În sistemul nostru de drept, sancţiunea (cu caracter general) care intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea autorului acestui abuz la plata de despăgubiri pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau moral cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său, potrivit regulilor din materia răspunderii civile delictuale.

Aşadar, în funcţie de situaţia concretă din speţă, instanţa îl poate obliga pe cel care pierde procesul să suporte doar o parte din suma ce reprezintă onorariul de avocat plătit de adversarul său, apreciind că acesta din urmă a săvârşit un abuz de drept atunci când şi-a dat acordul pentru un onorariu avocaţial exagerat de mare – săvârşind deci o faptă ilicită culpabilă şi prejudiciabilă, care îi angajează răspunderea civilă delictuală (diferenţa dintre onorariul convenit şi suma pe care o va plăti cel ce a pierdut procesul reprezentând tocmai prejudiciul suferit de acesta ca urmare a abuzului de drept săvârşit de adversarul său la momentul stabilirii onorariului avocatului ales).

Cu alte cuvinte, pe temeiul răspunderii civile delictuale, partea ce câştigă litigiul are dreptul de a obţine de la adversar, în cadrul cheltuielilor de judecată, sumele pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de avocat (fapta ilicită săvârşită de cel care a pierdut procesul constând în declanşarea litigiului ), dar tot pe temeiul răspunderii civile delictuale, partea câştigătoare nu poate obţine de la adversar decât o parte din sumele pe care le-a plătit cu titlu de onorariu de avocat ( de data aceasta, fapta ilicită fiind săvârşită de partea câştigătoare şi constând în exercitarea abuzivă a dreptului de a-şi angaja un apărător ).

Opinia exprimată de lit. b este cea corectă.