˝Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei˝

2. Interpretarea şi aplicarea disp. 42 alin. 2 din Codul familiei, având în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului ( Curtea de Apel Craiova)
a) Într-o primă opinie, dispoziţiile art. 42 alin. 2 sunt în vigoare şi aplicabile ca atare, nefiind contrare normelor cuprinse în Legea nr. 272/2004 .

Prin legea în discuţie au fost abrogate expres anumite dispoziţii legale cuprinse în Codul familiei, astfel că nimic nu împiedica pe legiuitor să procedeze în acest mod şi să dispună abrogarea şi a acestor dispoziţii legale. Este exclus, având în vedere regulile de tehnică legislativă, ca anumite dispoziţii legale cuprinse în acelaşi act normativ să fie abrogate expres, iar altele implicit.

b) În cea de-a doua opinie, dispoziţiile art. 42 alin.2 C. fam. nu pot coexista cu dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, această lege urmând a fi aplicată cu prioritate, fiind o lege specială în materia protecţiei copilului, pentru următoarele argumente:

Codul familiei a fost adoptat în anul 1953, în timp suferind multiple modificări datorate schimbării viziunii privind protecţia şi promovarea valorilor familieim ( fosta „celulă de bază a societăţii”), ca şi a drepturilor copilului - interesul superior al acestuia fiind promovat încă de la început ca având prioritate în toate demersurile privind copilul.

Art. 42 alin.2 C. fam. nu a suferit însă, în timp, nicio modificare, având acelaşi conţinut din momentul adoptării sale şi până în prezent.

Constanţa acestor dispoziţii legale, respectiv a art. 42 alin.2 C. fam., deşi în paralel au existat şi au survenit multiple modificări legislative privind ocrotirea minorilor lipsiţi de protecţia părinţilor – HG nr. 809/1954, privind ocrotirea copiilor rămaşi fără părinţi sau lipsiţi de posibilitatea de a fi crescuţi în familie, abrogat prin Legea nr. 3/1970, privind regimul ocrotirii unor categorii de minori, abrogată prin OUG nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate şi în final Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului – ridică problema dacă în prezent sunt aplicabile ca atare, având în vedere că legea specială în vigoare este diferită fundamental de actele normative anterioare, reglementând instituţii şi proceduri noi şi referindu-se la drepturile tuturor copiilor, nu numai la ale copiilor aflaţi în dificultate.

Aşadar, se ridică problema aplicabilităţii dispoziţiilor art. 42 alin.2 C. fam., având în vedere existenţa Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care reglementează în detaliu drepturile copilului, responsabilitatea părinţilor pentru creşterea copiilor şi măsurile de protecţie ce se adoptă în cazul în care copilul este lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părintească.

Secţiunea a II-a din Legea nr. 272/2004 – Mediul familial şi îngrijirea alternativă – detaliază obligaţiile părinţilor privind creşterea copiilor lor, precum şi separarea copilului de părinţii săi sau de unul dintre ei împotriva voinţei acestora, în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi numai dacă acest lucru este în interesul superior al copilului - caz în care serviciul public de asistenţă socială organizat la nivelul municipiilor şi oraşelor, precum şi persoanele cu atribuţii de asistenţă socială, au obligaţia întocmirii unui plan de servicii ce are ca obiectiv prevenirea separării copilului de părinţii săi.

Art. 39 alin.1 din Legea nr. 272/2004 prevede că orice copil care este, temporar sau definitiv lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecţie alternativă, ce include instituirea tutelei, măsurile de protecţie speciale prevăzute de Legea nr. 272/2004 şi adopţia.

Măsurile de protecţie specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi, se stabilesc şi se aplică pe baza planului individualizat de protecţie, conform art. 53 din Legea nr. 272/2004, întocmit de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor Legii nr. 272/2004, rezultă că în cazul copilului lipsit temporar de ocrotirea părintească, trebuie sesizată Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului de către Serviciul Public de Asistenţă Socială, persoanele cu atribuţii de asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor locale, precum şi de orice persoană care are cunoştinţă de existenţa unui asemenea copil.

Se pune astfel problema dacă, în paralel cu măsurile adoptate de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, instanţa poate interveni în baza art. 42 alin. 2 C.fam., având în vedere că acestea se referă la situaţiile în care, pentru motive temeinice, copiii nu pot fi încredinţaţi mamei sa tatălui, din diverse motive ce au în vedere respectarea cu prioritate a principiului interesului superior al copilului.

Art. 142 alin. 1 din Legea nr.272/2004 prevede în mod expres dispoziţiile legale abrogate prin intrare în vigoare a acestei legi, iar în alin.3 se prevede că pe data intrării în vigoare a acestei legi, orice alte dispoziţii contrare se abrogă.

Aceste ultime dispoziţii legale lasă posibilitatea interpretării abrogării implicite a dispoziţiilor art. 42 alin.2 C.l fam. odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 272/2004. De altfel, nu ar fi singurul caz de inconsecvenţă legislativă privind Codul familiei, un alt exemplu în acest domeniu constituindu-l dispoziţiile art. 124 alin.1 din Legea nr. 272/2004 - în conformitate cu care cauzele prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului, în condiţiile în care prin decizia pronunţată în recursul în interesul legii nr. III/2007 s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 124 din Legea nr. 272/2004, competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului, revine judecătoriei.

În concluzie, s-ar putea susţine că dispoziţiile art. 42 alin.2 C. fam. au devenit inaplicabile odată cu intrarea în vigoare a Legii 272/2004, neputând exista vreun caz în care să existe, concomitent şi intervenţia instanţei care să încredinţeze copiii unor rude sau unor alte persoane, „într-o procedură simplificată de plasament”, precum şi activitatea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, în acelaşi sens.

Opinia exprimată la lit. a este cea corectă.

3. Soluţionarea acţiunii având ca obiect menţinerea măsurii de protecţie specială a copilului ( Curtea de Apel Craiova)
Pe rolul instanţelor s-au înregistrat cauze care au avut ca obiect menţinerea măsurii de protecţie specială a copilului, acţiune formulată de Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, ca urmare a verificării împrejurărilor privind măsura de protecţie specială, în baza cererii formulate de părinţi pentru reintegrarea copilului în familie.
a) Într-o opinie, cererile în discuţie au fost apreciate ca fiind întemeiate şi s-a dispus menţinerea măsurii.

S-a constatat din actele dosarului că nu se impune reintegrarea copilului în familie, deoarece împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurii nu s-au modificat.

b) In altă opinie – majoritară - , litigiul a fost soluţionat pe calea excepţiei autorităţii lucrului judecat, reţinându-se că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a dispus deja luarea măsurii de protecţie specială în privinţa copilului, iar faptul că - în urma verificărilor efectuate la cererea părinţilor pentru reintegrarea copilului în familie - s-a constatat că împrejurările care au stat la baza luării măsurii nu s-au modificat, nu poate conduce la admisibilitatea unei noi acţiuni având ca obiect menţinerea măsurii de protecţie specială.

In sprijinul acestei opinii au fost invocate dispoziţiile art. 68 şi 69 din Legea nr. 272/2004.

Astfel, art. 69 alin. 3 priveşte doar obligaţia Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului să sesizeze Comisia pentru protecţia copilului, iar după caz, instanţa judecătorească, atunci când constată necesitatea modificării sau încetării măsurii de protecţie specială a copilului.

Aşadar, In situaţia în care în urma verificărilor efectuate în baza cererii părinţilor pentru reintegrarea copilului în familie se constată că împrejurările care au stat la baza luării măsurii nu s-au modificat, singura posibilitate a Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului este de a sesiza Comisia pentru protecţia copilului, pentru a dispune asupra cererii părinţilor.

Opinia exprimată de lit. b este cea corectă.

4. Aplicarea dispoziţiilor legale privind ascultarea nemijlocită a minorilor în cauzele de divorţ, în vederea stabilirii condiţiilor necesare încredinţării lor spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, în situaţia în care minorii nu se află în ţară. Admisibilitatea unui declaraţii extrajudiciare, notariale sau dată prin corpul diplomatic din ţara respectivă ( Curtea de Apel Bacău)
a) Într-o primă opinie, s-a considerat admisibilă o astfel de modalitate de audiere a copiilor absenţi.

b) Într-o altă opinie, această posibilitate a fost exclusă, invocându-se caracterul nemijlocit al audierii şi posibila influenţă a părintelui în prezenţa căruia se dă declaraţia extrajudiciară.

Opinia exprimată de lit. b este cea corectă.

C. Conflicte de muncă şi asigurări sociale
1. Data acordării drepturilor salariale stabilite prin O.G. 11/2007, modificată şi completată prin Legea 220/2007 a personalului din învăţământ ( Curtea de Apel Iaşi)
a) Într-o opinie, s-au admis acţiunile formulate de personalul din învăţământ şi s-au acordat creşterile salariale pe anul 2007 rezultate din modificarea valorii coeficientului de multiplicare cu data de 01.01.2007, reţinând că art. 9 din O.G. 11/2007 nu a fost modificat de Legea 220/2007, iar potrivit acestui text de lege, prevederile ordonanţei se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2007.
b) Potrivit celei de-a doua opinii, s-au respins acţiunile având acest obiect, considerând că O.G. 11/2007 a fost modificată de Legea 220/2007 cu privire la stabilirea coeficienţilor de multiplicare în raport de grad, funcţie didactică şi vechime în învăţământ, iar legea intră în vigoare, conform art. 78 din Constituţie, la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial, respectiv la data de 20.07.2007.

Opinia exprimată de lit. a este cea corectă.

2. Contestaţie în anulare împotriva unei hotărâri judecătoreşti prin care s-au soluţionat litigii având ca obiect conflicte de muncă. Timbraj. ( Curtea de Apel Iaşi)
Conform dispoziţiilor art. 19 şi 20 al.1 din Legea 146/1997 persoanele fizice şi juridice datorează taxe judiciare de timbru care se plătesc anticipat la introducerea acţiunii.

Conform art. 285 Codul muncii, cauzele având ca obiect conflicte de muncă sunt scutite de plata taxei de timbru şi a timbrului judiciar.

a) Prima opinie este în sensul că, în situaţia acestei căi extraordinare de atac, se datorează taxa judiciară de timbru prev. de art. 3 lit. „g” din Legea 146/1997. Întrucât articolul 15 lit. „a” din aceeaşi lege prevede scutirea de taxe judiciare de timbru a tuturor acţiunilor şi cererilor în această materie, deci şi a căilor de atac, iar recursul este singura cale de atac în litigiile de muncă, s-a apreciat că, în situaţia unei contestaţii în anulare, se datorează taxa judiciară de timbru.
b) O altă opinie este în sensul că, atâta timp cât art. 285 Codul muncii prevede expres scutirea de taxe în materie, iar art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997 nu distinge între căile de atac ordinare şi cele extraordinare în privinţa timbrajului, este fără echivoc că şi acestea din urmă sunt scutite de taxă de timbru.

Opinia exprimată de lit. b este cea corectă.

3. Aplicarea prevederilor O.U.G. nr.146/ 2007, pentru aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 – 2006 ( Curtea de Apel Târgu Mureş)
a) Intr-o opinie, se susţine că din cuprinsul O.U.G. nr. 146/2007 reiese că acest drept este unul născut, iar dispoziţiile ordonanţei stabilesc doar un termen de plată, ţinând de faza de executare.

Se arată că în litigiile privind acordarea primelor de concediu (în care acţiunile sunt întemeiate pe dispoziţiile legilor de salarizare şi nu pe dispoziţiile O.U.G. nr. 146/2007), dreptul material trebuie analizat în fond, fiind distinct de modalităţile de plată stabilite prin ordonanţa amintită.

Din dispoziţiile art.2 şi 3, reiese admisibilitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti; în aceste situaţii acţiunile trebuie analizate pe fond, în raport de cererile părţilor şi temeiul invocat.
b) Intr-o altă opinie, se susţine că prin OUG nr. 146/2007 se reglementează numai modalitatea de plată şi se fixează un termen de la care creanţa este scadentă.

Acest termen legal este de graţie şi are caracter imperativ. Până la expirarea termenului legal de graţie, creanţele solicitate nu sunt exigibile, deci pretenţiile sunt premature.

Se mai arată că această problemă de drept trebuie nuanţată, având în vedere recursul în interesul legii soluţionat prin decizia Î.C.C.J. în situaţia specială a personalului auxiliar de specialitate şi a magistraţilor, respectiv situaţia poliţiştilor - în materia primelor de concediu.

De asemenea, se arată că cererile de stabilire a unor asemenea drepturi salariale nu pot ti apreciate ca fiind premature şi se pune în discuţie dacă în acţiunile prin care se solicită drepturile salariate după intrarea în vigoare a OUG nr. 146/2007, persoanele mai justifică un interes născut şi actual.

Sub acest aspect, s-a apreciat că interesul procesual este născut şi actual, din moment ce persoanele nu au primit efectiv aceste drepturi salariale.

Opinia exprimată de lit. b este cea corectă.

4. Aplicabilitatea prevederile Decretului nr.167/1958 referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, în litigiile de muncă având ca obiect cererile formulate de magistraţii care nu au participat la soluţionarea infracţiunilor de corupţie, pentru acordarea drepturilor salariale echivalente cu sporurile prevăzute de lege ( Curtea de Apel Târgu Mureş)
a) Intr-o opinie, se susţine că pretenţiile solicitate, mai exact plata muncii umane, se materializează prin forme distincte de salarizare, denumite diferit, având în esenţă aceleaşi consecinţe juridice.

Caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noţiunii de „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanţilor asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu judiciar deja prestat şi nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiţi de ele în mod nejustificat din perspectiva art.44 din Constituţia României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

S-a mai avut în vedere şi Hotărârea nr.185/2005 a Colegiului director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, care a constatat existenţa stării de discriminare directă, precum şi considerentele cuprinse în decizia nr.VI/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia drepturile salariale prevăzute de lege se cuvin a fi aplicate nediscriminatoriu tuturor magistraţilor.
b) Intr-o altă opinie, dimpotrivă, s-a apreciat că termenul pentru introducerea unor astfel de cereri este de 3 ani, conform prevederilor Decretului nr.167/1958.

Sub acest aspect, s-a reţinut că Decizia nr.VI/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a soluţionat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea şi interpretarea unitară a unor dispoziţii legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripţia dreptului material la acţiune, reglementată de Decretul nr.167/1958. Nici în dispozitivul hotărârii şi nici în considerentele acesteia, instanţa supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripţie.

Pronunţarea şi publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate naşte dreptul la acţiune decât dacă are în sine acest obiect şi, de asemenea, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripţiei, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese şi limitative cuprinse în Decretul nr.167/1958, cât şi scopului şi finalităţii urmărite prin pronunţarea unei decizii în interesul legii.

La momentul acordării în mod discriminatoriu pentru anumite categorii de magistraţi a drepturilor salariale majorate, reclamanţii au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască împrejurarea că se află în una din situaţiile reglementate de O.G. nr.137/2000, astfel că puteau să-şi formuleze pretenţiile în interiorul termenului de prescripţie.

În ceea ce priveşte calitatea de „bun” a acestei creanţe, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 al C.E.D.O. şi art.G al Cartei social-europene, opinia în discuţie nu a contestat calitatea de bun în sensul art.1 din protocolul menţionat, însă a reţinut că dreptul la acţiune privind valorificarea acestuia este şi trebuie supus dispoziţiilor speciale cuprinse în legea naţională. Valorificarea unei creanţe este protejată de dispoziţiile internaţionale invocate de instanţă, însă nu în mod absolut şi protejând sine die pasivitatea creditorilor, care aveau deschisă calea acţiunii încă din anul 2002. Reclamanţii nu au invocat şi instanţa nu a reţinut în ce măsură legiuitorul intern i-a împiedicat să-şi exercite dreptul la acţiune în cadrul termenului de prescripţie de 3 ani.

În legătură cu acesată problemă discuţiile vor fi reluate la întâlnirea din luna noiembrie.

5. Acordarea unor drepturi salariale pretinse până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi, în continuare, până la încetarea raporturilor juridice de muncă dintre părţi ( Curtea de Apel Galaţi)
a) Într-o primă opinie, s-a considerat că drepturile salariale reprezentând indemnizaţie de dispozitiv pentru personalul civil din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative sunt datorate atât pentru trecut, raportat la termenul de prescripţie al dreptului la acţiune şi data introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi pentru viitor - până la încetarea raporturilor de muncă.

S-a avut în vedere reglementarea dată unor asemenea drepturi prin dispoziţiile art. 13 coroborat cu art. 1 şi 47 din Legea nr. 138/1999 şi Ordinul M.A.I. nr. 496/2003.

b) Într-o altă opinie, s-a apreciat, în ceea ce priveşte acordarea pentru viitor a îndemnizaţiei de dispozitiv, că asemenea pretenţii nu sunt întemeiate, întrucât au fost solicitate în proces cu titlu de despăgubiri civile şi nu pot fi acordate decât pe baza evoluţiei ulterioare a actelor normative care le prevăd.

Opinia exprimată de lit. a este cea corectă.

6. Acordarea sporului de confidenţialitate pentru magistraţi, a creşterilor salariale ca efect al indexării lor corespunzătoare anului 2007 şi salarii egale cu procurorii din cadrul Direcţiei de Investigare a infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ( Curtea de Apel Galaţi)
a) Într-o primă opinie, s-a considerat cuvenită acordarea unor asemenea drepturi salariale, pe baza constatării existenţei unei discriminări în sensul prevederilor O.G. nr. 137/2000.
Cu privire la sporul de confidenţialitate, s-a reţinut faptul că instituirea unui asemenea drept salarial doar pentru anumite categorii de personal, ţinute de obligaţia de confidenţialitate, s-a realizat fără arătarea scopului urmărit şi a raţiunii legii, conducând la crearea unui tratament diferenţiat ce nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie justificat raţional, cu respectarea principiului egalităţii cetăţenilor.

Nu orice diferenţă de tratament semnifică discriminare, iar pentru a putea fi reţinut tratamentul diferenţiat, injust, este necesar să se stabilească că persoane aflate în situaţii asemănătoare sau comparabile în materie beneficiază de un tratament preferenţial, iar dacă o asemenea distincţie între situaţii analoage sau comparabile există, ea să nu îşi găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.

Situaţia magistraţilor este comparabilă cu cea a celorlalte categorii de personal faţă de care a fost prevăzut sporul de confidenţialitate, întrucât şi pentru aceştia, există obligaţia de a nu divulga date şi informaţii de care au luat cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Nicio discriminare nu poate fi acceptată prin faptul că magistraţii sunt retribuiţi printr-o lege specială, o asemenea excludere a acestora realizându-se fără justificarea unui interes public şi necesar.

În ceea ce priveşte majorările salariale rezultând din indexarea anuală a salariilor sau îndemnizaţiilor s-a reţinut, de asemenea, existenţa unei discriminări faţă de celelalte categorii socio-profesionale pentru care au fost prevăzute asemenea drepturi.

Fundamentul acordării majorării salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar l-a reprezentat creşterea indicelui preţurilor bunurilor de consum, precum şi tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în scopul acoperirii devalorizării datorată creşterii inflaţiei.

În concluzie, unul şi acelaşi element constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului, produce efecte diferenţiate în sistemul de salarizare al personalului din unităţile finanţate din fonduri bugetare, în funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socio-profesională.

S-a produs astfel o încălcare a principiilor sistemului de salarizare referitoare la egalitatea de tratament (art. 154 Codul muncii) şi al diferenţierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv condiţiile de muncă.

Din moment ce reclamanţii sunt într-o situaţie identică, nu doar comparabilă, cu restul personalului din unităţile bugetare - sub aspectul erodării salariului ca efect al inflaţiei -, nu există nicio justificare obiectivă şi rezonabilă a excluderii acestora de la beneficiul dreptului garantat de lege (dreptul la o contraprestaţie salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare).
Referitor la solicitarea de a se constata fapta de discriminare în raport cu procurorii DIICOT şi acordarea de drepturi salariale egale, s-a reţinut că asimilarea acestora procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe baza criteriului logic al gravităţii şi specificităţii faptelor cercetate, nu justifică excluderea judecătorilor care soluţionează asemenea cauze.

Dispoziţiile legale privind salarizarea creează o discriminare evidentă între participanţii la înfăptuirea justiţiei cu ocazia instrumentării aceluiaşi dosar, fără a explica aceasta printr-un raţionament logic, ca pe o măsură necesară cerută de un interes public.

b) Într-o altă opinie, s-a considerat că neprevederea în legea specială de salarizare a magistraţilor a sporului de confidenţialitate nu are caracterul unei discriminări faţă de celelalte categorii de salariaţi care beneficiază de un asemenea drept.

Principiul egalităţii în faţa legii nu înseamnă uniformitate, astfel încât dacă la situaţii egale legea trebuie să cuprindă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.

Pentru a exista discriminare, este necesar ca deosebirea să se aplice în mod nejustificat unor persoane aflate în situaţii identice sau analoage.

Or, în speţă este vorba de categorii diferite de salariaţi, pentru fiecare în parte îndemnizaţia sau salariul fiind stabilite de legiuitor în funcţie de complexitatea şi răspunderea funcţiei, de interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute de lege pentru aceste funcţii, sau de alte criterii.

Cu privire la indexările salariale, prin efectul abrogării art. 35 din O.U.G. nr. 27/2006 nu există reglementare care să prevadă acordarea acestor creşteri salariale pentru anul 2007.

Personalul salarizat în baza O.U.G. nr. 27/2006 a beneficiat de o majorare salarială urmare adoptării Legii nr. 45/2007, fiind de competenţa legiuitorului stabilirea de salarii diferite pentru activităţi diferite, precum şi momentul, modul sau cuantumul modificării îndemnizaţiilor pentru fiecare categorie de personal în parte.

Referitor la procurorii DIICOT, aceştia sunt salariaţi diferit conform Legii nr. 508/2004, fiind o structură cu personalitate juridică, specializată în constatarea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Ca urmare, procurorii - ca şi judecătorii -sunt salarizaţi în funcţie de nivelul parchetului, respectiv al instanţei, şi în funcţie de complexitatea dosarelor, drepturile cuvenite acestora fiind doar cele stabilite prin legea specială.

În această materie, la PÎCCJ există în lucru un recurs în interesul legii ce urmează a fi promovat.