Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Fierbea Ardealul

Contele Tisza István, fostul prim-ministru al Ungariei, era din Oradea şi s-a născut în cultul dogmei „stat naţional ungar unitar”. Mai e în picioare casa în care tatăl său, fostul ministru Koloman Tisza, îi transmitea crezul politic, sădindu-i puterea de a transforma radical Ungaria poliglotă. Cade în cursa întinsă şi episcopul Vasile Mangra, viitorul mitropolit, care, mai târziu, va sfârşi tragic, la Budapesta.

Luptă din greu contele... În 1913, prin octombrie, îi cheamă pe români la tratative, pe care le reia prin ianuarie 1914. Promite catehizare în limba română, libertatea presei, dispariţia de la sine a censului electoral, în funcţie de evoluţia adaptării românilor la cultura ungurească, ajutor mai larg bisericii şi şcolii, perspective de introducere a limbii române în şcolile de stat, sporirea numărului funcţionarilor români în administraţie. Cu o condiţie: să înceteze agitaţia românilor, atât în Ungaria, cât şi în afara ei!

Curg lapte şi miere şi apar căţeluşii care se gudură jucăuşi pe lângă marele stăpân. „Da”-ul nu-l aude însă. Nici „adunările poporale” nu-i dau speranţe lui Tisza. Se cer revendicări integrale. Enervare. Românii nu mai ascultă... Tisza, disperat, dă ultimatum: românii să recunoască ideea de „stat naţional unitar maghiar” şi să renunţe la revendicările naţionale. Pe vecie! La care, „Nu”-ul românesc a zdrobit ferm Budapesta, în august 1989.

Toamna, Tisza reia bătălia. Îi scrie la Sibiu Mitropolitului Ioan Meţianu. Pagini ale disperării. Mieros, spăşit, îngenuncheat... „(...) Excelenţa Voastră nu sunteţi numai nestorul clerului român înalt, nu sunteţi numai capul bisericei române greco-ortodoxe ci, în urma înaltului Vostru post, Excelenţa Voastră sunteţi şi profet al dragostei, păcii şi al concordiei (...). Am sentimentul că în atmosfera mai purificată şi nobilitată a vremurilor mari, actuale, a sosit momentul favorabil. Serbările de înfrăţire cari au împreunat în numeroase localităţi ale ţării inimile maghiarilor şi românilor într-o rugă cucernică şi într-o hotărâre bărbătească, nu sunt apariţii izolate. (...) Înainte de toate, este doar necesar să considerăm pe români ca pe camarazii, tovarăşii şi fraţii noştri, ale căror progrese să ne umple cu bucurie şi cărora să le stăm într-ajutor, în dragoste frăţească, în toate greutăţile vieţii. Acum, în ceasurile crizei şi ale pericolului, românimea s-a dovedit ca frate al nostru adevărat. (...) Românii pot să conteze în exerciţiul liber al drepturilor lor pe bunăvoinţa întregii societăţi ungare, iar în năzuinţele lor etnice, la sprijinul statului, şi să se simtă într-adevăr bine în patria comună (...). Simt că astăzi putem începe cu un pas mai departe, fără a atinge întru nimic punctele de vedere maghiare de stat naţional...”

Şi, vai, câte n-a mai scris contele Tisza în cele 111 rânduri! Era 22 septembrie 1914... „Excelenţa Voastră, Ilustrisime domnule Arhiepiscop-Mitropolit! Am sentimentul că acum, când faptele publice împlinite şi absolut incontestabile au dovedit colaborarea credincioasă a românilor, în zilele mari ale pericolului, că acum, când nimeni nu va putea vedea în cuvintele mele premisele sau chiar preţul de cumpărare al jertfelor patriotice deja aduse, că acum, când fiecare provenienţă poate fi luată drept o recunoştinţă meritată ulterior, că acum a sosit timpul faptelor pentru noi, anteluptătorii păcii şi ai concordiei între naţionalităţi. Mie mi se impune iniţiativa şi răspun-derea. Le iau asupră-mi, în conştiinţa că trăim momente istorice, a căror atmosferă înfierbântată topeşte metale reci şi tari, făurind din ele un element nou, puternic, şi mai nobil...”

A doua zi, în doar 14 rânduri, Mitropolitul Ioan Meţianu îi scria, între altele, din Sibiu: „Excelenţa Voastră! Ilustre Domnule Conte! (...) Recunoaşterea şi simpatia Excelenţei Voastre pentru poporul român, care a dat din zile de grea încercare dovezi atât de strălucite despre credinţa sa către rege şi patrie, stârneşte un ecou viu în sufletul meu. La opera nobilă, care doreşte să cultive şi să asigure concordia şi armonia sufletelor, întind bucuros mâna mea de ajutor, în speranţa că această operă va aduce roade bogate şi va pune, cu ajutorul lui Dumnezeu, fundamentul unui viitor mai frumos şi mai fericit...”

Câtă umilire! Care era, de fapt, adevăratul Tisza? Cel din această atât de elegantă scrisoare, sau cel care era gata să omoare vreo trei milioane de „valahi”, pentru triumful lozincii „Ungaria, stat naţional şi unitar”? Sau, poate, cel care, într-o zi, pe culoarele Parlamentului de pe malul Dunării, şi-a zburat creierii?!

Numai că, de fapt, promisiunile disperate ale lui Pişta Tisza erau departe de cele ale lui Kossuth, făcute în 1849, prin Legea naţionalităţilor. Acesta a fost şi punctul de vedere al lui Ioan Ciordaş, exprimat în şedinţa congregaţiei judeţene. Românii nu cereau privilegii! Pretindeau drepturi egale. Atât! Iar Tisza, nici în mieroasa scrisoare nu se gândea să dea dreptul românilor, ca în Liceul din Beiuş, să se predea în limba română, aşa cum prevedea Constituţia din 4 martie 1849, cum, de fapt, a fost chiar până în 1888, când s-a întâmplat incidentul cu steagul unguresc.

Lui, orădeanului Pişta Tisza, care „o rupea” cât de cât şi pe româneşte, nu-i era străină nici drama sârbilor. Poate şi mitropolitului acestora i-o fi trimis o atât de tulburătoare scrisoare, ca mântuire, cu vreo patru ani înaintea nefericitului sfârşit. Ţinta de bază a omorurilor ungureşti au fost intelectualii, preoţii şi dascălii. Oameni care formau şi stăpâneau suflete. Şi asta o ştiau bine şi soldaţii unguri. Ce scene înspăimântătoare... Ei, jandarmii şi honvezii unguri, ştiau bine psiho-logia războinicului victorios. Oriunde prindeau un preot ori învăţător, soldaţii le aruncau căpăstrul în cap şi-l agăţau apoi de crengile copacilor cei mai apropiaţi. Venea apoi clipa fotografiei... Era documentul „vitejiei”. Ea colinda apoi prin Ardeal, ea era şi „dovada”, în dosul frontului. Era, evident, şi un avertisment grav pentru români: „dacă veţi intra în război, ca ei veţi ajunge!”.... Sub ştreang! Scene sinistre. Orori care aminteau de Revoluţia din 1848/1849, deşi omenirea mai parcursese vreo jumătate de veac spre civilizaţie...

Cam la fel pătimeau şi românii. Erau destule spânzurători şi pentru ei. La fel şi pentru „jidani”... Procedura era standard. Pentru vina de a fi neunguri şi pentru opoziţia de a se unguriza, oamenii aceştia erau prinşi, puşi sub ştreang şi fotografiaţi în diferite faze. Când încă mai gemeau, implorând dreptul la viaţă, când îşi pierdeau suflarea, apoi, când „jocul” era încheiat. Era o specialitate a honvezilor, dar şi a jandarmilor cu pene de cocoş. În „Zile trăite”, episcopul Roman Ciorogariu ne-a lăsat mărturii zguduitoare:

„...Jandarmii, unde vedeau preot român, îşi schimbau privirile cu un rânjet diabolic, ce însemna „al meu eşti şi tu!”... Unul dintre ai noştri a ascultat, în gara din Săvârşin, următorul dialog dintre doi jandarmi:

- Ştii tu ce este cel mai mare deliciu?

- Ce?

- Să spinteci cu baioneta o valahă gravidă!”

...Şi, de fapt, nu era doar o dorinţă sadică. Pe peronul gării din Săvârşin, o ţărancă aştepta cu emoţie trenul care s-o ducă spre casă, unde, în câteva zile, urma să aducă pe lume primul ei copil. Încă un român... Dacă cei doi n-ar fi luat încă două vieţi. Cu baionetele!

Era crimă să aduci pe lume şi-un copil! Tot crimă era ca doi preoţi, unul ungur şi altul român, să se salute. Era un fel de trădare de patrie, care urma a fi pedepsită chiar de Tribunalul Marţial! Câte scene n-a trăit „Cetatea” din Arad! Aici era „Tribunalul”, şi tot aici se făceau execuţiile... Bieţii sârbi! Au fost mii de suflete cărora acolo, prin nesfârşitele labirinturi ale beciurilor, le-au putrezit oasele, dacă nu le erau aruncate cadavrele în apele Mureşului. Acolo, în subsolurile acelea întunecate, era, mai ales, lagărul sârbilor, al românilor, al slovacilor, toţi consideraţi duşmani de moarte ai regatului ungar. Acolo, pe „bulevardele” de sub „Cetate”, doar cu şobolanii se-ntâlneau, iar paturi le era mucegaiul crescut de veacuri. Mâncarea, erau lături cu măruntaie stricate de animale. Tifos exantematic... Şi câte 60-70 de oameni pe zi îşi găseau „liniştea” definitivă a vieţii. Când nu mai suportau durerile, se aşezau în genunchi, şi-i rugau pe soldaţii unguri să-i împuşte, dar ordinul era altul. Sadic! Să sfârşească în suferinţe...
*
...Am fost la Arad, în Cetate. Nu mai e de mult închisoare. E iarăşi unitate militară. O cazarmă-simbol. Două batalioane prietene. Unul românesc, altul unguresc. Şi chiar nu se războiesc! De prin 2001, când s-a bătut moneda reconcilierii, se pregătesc împreună şi chiar se întrec... S-au scris însă cărţi şi au rămas. „Arhivele” din Arad au scos albume cu documente, ce merită mai mult cercetate. Sunt veritabile comori, la ctitorirea cărora a pus suflet şi trudă şi profesorul Eugeniu Criste, sub ascultarea şi îngrijirea căruia se află de bună vreme o adevărată istorie a naşterii României Mari...

Panică mare la Arad... Cine putea opri tifosul exantematic, măcar la porţile Cetăţii? Sau, ale „Garnizoanei” Arad, care tot acolo îşi avea sediul. O boală gravă, care n-a venit din senin. Ba chiar au provocat-o unii... Un evreu, Hegedűs Ede, comandantul „Pieţei”, a fost găsit vinovat de otrăvire a soldaţilor întemniţaţi, în urma unui proces în care avocatul Ştefan Cicio Pop şi-a asumat misiunea de fi apărătorul muribunzilor. S-a implicat în ajutorarea acestor oameni şi directorul „Preparandiei” din Arad, părintele Roman Ciorogariu... În cartea sa „Zile trăite”, povesteşte un caz cutremurător: la Arad, era aşteptat să sosească, de la Timişoara, un convoi de vreo 2000 de prizonieri sârbi. Era un ger cumplit. Oamenii erau înfometaţi şi erau mânaţi pe şosea ca turmele de oi spre zonele de transhumanţă. Care unde cădea, acolo rămânea, aruncat în şanţurile de pe marginea şoselei Timişoara-Arad, până la topirea zăpezilor... Cine erau, de fapt, aceşti... „sârbi”? „I-am vizitat într-un spital, unde aveam intrare – povesteşte viitorul Episcop al Oradiei, preotul Roman Ciorogariu. Între ei, erau şi români din Timoc... Vorbeau o românească curată. I-am mângâiat cum am ştiut, şi le-am dat cărţi de rugăciuni. Nu cunoşteau litera latină, căci şcoala lor e sârbească, dar vorbesc româneşte în casă...”

E aproape de necrezut. Şef al serviciului sanitar peste „Garnizoana Arad” era un... sârb renegat. Colonelul Todorovics! Era atât de pornit împotriva sârbilor din stirpea lui, încât nu se sfia să afirme public că „aceşti câini de sârbi trebuie extirpaţi, că până atunci, nu-i pace în Europa!”... Şi o spunea în gura mare, să audă „şefii” unguri, spre a-l avea în vederea la accesul spre cele mai importante demnităţi ale „rasei superioare”... O cale pe care goneau nebuneşte şi o mână de trădători ai neamului românesc, între care şi-au cucerit ranguri făgărăşanul Ioan Czecz, ajuns mâna dreaptă a generalului-mercenar polonez Jósef Bem, pe-aproape de maiorul Sándor Petőfi (dublu trădător: slovac după mamă, sârb - Petrovici - după tată. El, ungur sadea. Mare poet, dar, din păcate, şi mai mare şovin. Criminal!) şi de ruteanul Pál Fejer (rebotezat... Vasvári Pál!). O categorie a dezonoarei, spre care s-au târât şi alte „caricaturi umane”, precum românul renegat Josika Miklós (baron, născut la Turda, participant la războaiele napoleoniene, întemeietor al romanului naţional ungar, emigrant în Belgia, mort la Dresda şi reînmormântat la Cluj, în 1894, în pline pregătiri pentru sărbătorirea Mileniului descălecatului unguresc, în anul 1896. Atunci când, după lunga călătorie, cei circa 20.000 de călăreţi, plecaţi de undeva din Mongolia de azi, s-au aşezat în mănoasa Câmpie a Pannoniei), Béla Pituk (autor, între alte „isprăvi”, al broşurii „Despre cei 24.000 de unguri neaoşi, românizaţi în timpurile prezente, în mijlocul ţării” [!?!]. Am trăit să citesc şi astfel de enormităţi, debitate doar dintr-un ciudat spirit de răzbunare pe un episcop român, care l-a pedepsit!), Sigismund Pop (tot preot român ortodox. Pentru el, marii duşmani ai ungurilor erau... sârbii şi croaţii! Carlowitz-ul distribuia rangurile popeşti. Şi asta îl durea. El voia „alianţă” cu... ungurii!). Nici locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu, fiul generalului Grigore Crăiniceanu, nu trebuie uitat. Şi el, şi odrasla prim-ministrului Dimitrie Sturza, colonelul Alexandru Sturza, ginere al germanofilului Petre Carp, aveau alte raţiuni în stabilirea Aliaţilor, trădându-şi neamul, la Mărăşti, în 1917... Dar în capu’ lui Gheorghe Bertsey, român renegat, ce-o fi fost? El, tot român renegat, vedea în înfiinţarea unor episcopii pentru românii ortodocşi şi greco-catolici - la Eperjes, Munkaci, Oradea, Gherla ş.a. - perspectiva de suprimare a autonomiilor bisericilor româneşti, a şcolilor confesionale şi, bineînţeles, a ajutorului de stat acordat preoţilor români. Evident, glasul lui s-a auzit unde trebuia, iar statutul lui, de susţinător al cauzei ungureşti, trebuie să-i fi adus o pâine pe măsură.

Să-şi găsească loc printre aceste nume şi... Matei Corvin? Poate... Cel puţin pentru purtarea sa faţă de Ştefan cel Mare, sau Vlad Ţepeş, şi spre pedepsirea nechibzuinţei de a provoca lupta de la Baia, în decembrie 1457, când n-a lipsit mult să-şi piardă chiar viaţa! Macedo-românul Deák Ferenc a dus altfel de bătălii. Când românii din Ardeal şi Banat se zbăteau pentru o lege a naţionalităţilor, şi cereau ca membrii comisiei desemnate s-o elaboreze să fie aleşi proporţional cu populaţia diferitelor naţionalităţi, el s-a opus. Argumentul? Cum că acea „Comisie” trebuie să reprezinte „ţara” întreagă, şi nu naţionalităţile luate separat! Şi mai accentua: „toţi cetăţenii erau membri ai unei singure naţiuni politice!”... Şubredă logică, dar aplaudată de „singura naţiune politică”, în care reuşise şi el să ajungă!

Sunt şi azi destui Ioan Czecz, Bela Pituk, Sigismund Pop sau Moldovani, dar poartă alte nume, în concordanţă cu... Mileniul III: Smaranda Enache (a candidat la Primăria Clujului în anul 2004 şi a obţinut vreo 35 din cele aproape 300.000 de voturi ale clujenilor!), Octavian Buracu (ce nu face omu’ în numele unei mari iubiri!), un „oarecare” Filipescu, ştiutor în trasu’ clopotelor pe la Budapesta, în compania unui doctor ce poartă numele Ion Vianu, a unor reprezentanţi ai unor personalităţi care trăiau pe-atunci la Paris sau la Londra, sau, mai pe-aproape, în Elveţia. Ei nu voiau să-şi şifoneze nici numele, nici rangurile, inclusiv pe cel de fost… rege al României, motiv pentru care, au trimis la Budapesta... „reprezentanţi”. Ei au semnat un act în iunie 1989 care nu poate fi definit decât... trădare! Când au văzut proporţiile gafei, toţi şi-au negat semnăturile! Tardiv...

E lungă lista aceasta a dezonoarei, de pe care nu pot lipsi nici nişte foşti prim-miniştri, pentru trădările pe care le-au aşezat în cârca românilor. Un monument hidos, care să le amintească în fiecare clipă românilor de cei 40.000 de ardeleni ucişi de o parte a celor 13 generali unguri în anii 1848-1849, sau dureroasa jefuire de către unguri a „Moştenirii Gojdu” acceptată cu acordul condamnabil al unui guvern corupt! Şi, de-ar fi doar atât… Ca să nu mai amintim despre „căptuşirea”, şi pe faţă, şi pe dos, a fiecărei „crenguţe” guvernamentale, cu personaje purtând nume exotice, care au dansat în voie pe harta României.

Cei „13 generali unguri”? A fost o altă tragedie multinaţională. Erau câte 3 germani şi tot atâţia unguri, câte 2 armeni şi austrieci şi câte un slovac, croat şi sârb. A curs sânge, iar locul execuţiilor de la Arad l-a ales Viena. Nu românii din Ardeal. O armată cu comandă… multinaţională. Mercenari!... Finalul era dinainte anunţat. Generalul Anton Puchner, în vârstă, era depăşit de evenimente, în vreme ce ungurii, zburdau. Era filomaghiar… De români, i-a fost frică. S-a speriat de… „Daco-Romania”. De unirea celor trei ţări… N-a priceput că românii nu puteau fi ca ungurii, care voiau, cu orice preţ… „uniunea”. Acel tragic punct „12”, prevăzut în „Proclamaţiile” de la Pojon (azi Bratislava) şi Pesta. Era 15 martie 1848. O hotărâre a Dietei din 30 mai 1848, pe care românii au respins-o ferm, în adunările de la Blaj. A fost un protest cât se poate de ferm. La 4 martie 1849, la Olműtz, „Uniunea” era, într-un fel, anulată… Pentru doar 19 ani, până în 1867!

Ungurii aveau destule motive „să curteze” Ardealul, ca pe cel mai scump lucru de pe suprafaţa pământului. Funcţionau peste 300 de manufacturi, s-au dezvoltat bănci şi case de economii puternice, comerţul avea largi pieţe în Moldova şi Ţara Românească, unde se exportau hârtie, textile, articole de pielărie... Valoarea exporturilor se ridica la trei milioane de florini, iar importurile depăşeau patru milioane de florini. Mineritul anunţa producţii de aur, argint, fier, plumb şi aramă în creştere spectaculoasă. Se extrăgeau până la 18 măji de aur, iar argint până la 29, 60.000 de măji de fier, 1.634 de aramă, 28 de sulf. Sarea putea asigura consumul Europei pentru cine ştie câte mii de ani... Pe seama Ardealului se făceau planuri mari, mereu „deranjate” însă de români. Ştiau bine însă şi adevărurile statistice, net dominate de români: 1766 (58,9 români - 27,5 unguri); 1773 (63,5 - 24,2); 1786 (49,7 - 30,5); 1794 (50,4 - 33); 1844 (60,1 - 28,6); 1850/1851 (59,2 - 25,9) (conform „Kurze Geschichte Siebenbűrgens”, Budapesta 1990, Harald Roth – „Mică istorie a Transilvaniei”, Ed. Pro Europa, Tg. Mureş, 2006). A doua cifră se referă la ponderea populaţiei ungureşti cu secui cu tot.

Atunci, în 1849, speranţele ungureşti încep să se macine. Cei doi împăraţi, Nicolae I al Rusiei şi Franz Joseph al Austriei, îşi vor da mâna, spre a-şi salva tronurile. „Focul” din Ardeal trebuia stins. Frica era mare; era în fierbere Polonia. Cu orice preţ... „Tribunalele de sânge” continuau cu înverşunare şi sete asasinatele, decimând populaţia românească. Lângă armată, erau şi detaşamentele de voluntari unguri, avându-l între marii „eroi” pe des-pomenitul... Pál Vasvári. Şi cum împăraţii s-au înţeles, trupele ruseşti, care erau deja staţionate în Moldova, Ucraina şi Ţara Românească, au pornit-o, cu vreo 200.000 de oşteni, spre Ardeal, pătrunzând prin toate trecătorile Carpaţilor, inclusiv dinspre Munkaci. Ce au găsit ruşii? Dezastru! Genocid unguresc împotriva românilor şi saşilor... Cât despre organizarea militară, aprecierea generalului rus Ivan Paskievici n-a lăsat loc altor comentarii: „Numai un general am aflat în ţară, pe Iancu!”... Ardealul era teatru de luptă. Bem, numit de către Kossuth la 1 decembrie 1848 comandant al armatei ungare, îşi completează şi mobilizează trupele, hotărât să-l învingă pe generalul Anton Puchner. Bătălia pentru Ciucea-Cluj, pentru Zarand, pentru Sibiu, asediul Cetăţii Alba Iulia... Gărzile naţionale ale românilor, cu 5.890 de luptători, conduşi de Atanasie Moţ Dâmbul, apără Ţara Chioarului şi a Lăpuşului, în faţa înaintării gărzilor ungureşti şi a formaţiilor militare comandate de Teleki şi Katona.

...Vin zile grele pentru Bem şi oastea lui. Pierde bătăliile de la Sibiu, de unde şi „româno-secuiul” Ion Czecz scapă cu greu, fugind. În 4 februarie 1849 pierde şi bătălia de la Ocna Sibiului. Românii refuză să fie încorporaţi în armata ungurească. Cresc nemulţumirile ortodocşilor, presaţi să devină... greco-catolici, iar aceştia să se înroleze, după vrerea Vienei, în „oastea”... romano-catolică! Îngrozi-toarea joacă „de-a sufletele” şi câte nu mai are de spus arhiva Mitropoliei din Carloviţ, din vremea când imperiul bicefal a rupt brutal, pentru multe decenii, legăturile românilor ortodocşi din Ardeal, cu episcopiile de la Râmnic şi Buzău! Dar şi cu Târgoviştea... Un păienjeniş, la descifrarea căruia, peste ani, a lucrat, nu fără sacrificii, şi istoricul Silviu Dragomir, care s-a mutat, de la Liceul din Blaj, la cel din Novisad, pentru a învăţa sârbeşte. Aşa a ajuns să aducă în ţară, de la Carloviţ, documentele privind lupta îndârjită a românilor ardeleni din secolul al XVIII-lea, împotriva tendinţelor habsburgice de a realiza, prin prozelitism religios, dezbinarea sufletească între români. Chiar dacă uităm, avem nu doar dreptul să ştim de unde venim, ci şi să căutăm adevărurile!

Dar lupta lui Andrei Şaguna? N-are oare deplină justificare apelul disperat, lansat către armata celei mai mari ţări ortodoxe din lume, atunci când ortodocşii români din Ardeal erau pur şi simplu linşaţi? Mai ales că armatele ruseşti nici nu erau prea departe de porţile Braşovului sau ale Sibiului. Ameţiţi de propaganda Pestei, secuii continuau să creadă în principiul „neintervenţiunii”, în sensul că „muscalii nu vor cuteza să treacă vreodată de fruntarie, căci atunci ar fi vai de ei”. Dar intervenţia n-o doreau doar românii. O ceruseră chiar şi magnaţii unguri, între care şi marele lor patriot, Mikó Imre... Ştiu secuii chestiunea aceasta. Or fi citit documentul scris de mâna lui Mikó Imre?

În 4 februarie, zburdau cazacii generalului rus Engelhart prin Braşov. Trupele colonelului Skariatin ajung în aceeaşi zi la Sibiu. Generalul Bem continuă să piardă bătălie după bătălie. La 4 februarie, armata ungurească e înfrântă de generalul Puchner a doua oară, de data aceasta la Ocna Sibiului. Bumbăciţi, ungurii lui Bem fug spre Orăştie. Altă ciocnire cu „imperialii”, la care, un glonţ răzleţ, retează degetul mijlociu al generalului-mercenar polonez. Un accident care îl obligă să plece la Spitalul din Deva pentru a se trata. A doua zi, în 8 februarie 1849, începe încă o bătălie decisivă austriaco-ungară. Sau, mai corect, între armata austro-română şi cea ungurească, la Podul de la Simeria („Piski”). Un pod peste râul Strei... O bătălie extrem de sângeroasă, pe care generalul Bem o considera vitală, adresându-se astfel armatei sale: „Pierzând Podul de la Simeria, este pierdută Transilvania!”...

Să fie chiar atât de vitală bătălia pentru un pod, în lupta pentru Ardeal? Oricum, „efectul Bem” s-a transmis: lupta trebuie câştigată! Podul? Era din lemn, avea 20 de stânjeni lungime, foarte lat, despărţit în două benzi, printr-un perete de scândură, pentru căruţele care vin dintr-o parte şi alta. De-o parte şi de alta, coline. Lângă el, o cârciumă. La o distanţă mai mare, sătuleţul Spini, numit şi Podu. Dincolo de râu, alt sat: Dedaciu. Sau, cum i se spune, Biscaria, unde era reşedinţa grofilor Kun. Sate cu până la vreo 800 de suflete. Mici, dar multe... Locul crâncenei bătălii, Simeria Veche, să tot fi avut vreo 400 de suflete şi era la vreo 2-300 de paşi de vărsarea Streiului în Mureş... Simeria era-n flăcări. Podul e acoperit de morţi. După un timp, măcelul reîncepe. Ostaşii regimentelor „Carol Ferdinand” şi „Bianchi” se năpustesc asupra unui tun de „6”, pe care ungurii voiau să-l descarce în ei. Îl capturează şi-l iau cu ei, dar numai după ce i-au împrăştiat pe insurgenţii care-l apăraseră...

Măcel fioros !... Un călăreţ ungur, care privea înmărmurit acea scenă, e întrebat de căpitanul Polovina, comandant al unei jumătăţi din batalionul „Bianchi”... „Cine e?” A răspuns ferm: „Eu sunt Bem!”. La care, fără ezitare, căpitanul i-a spus că... „eşti prizonierul meu”. Dezmeticit, „călăreţul”, întorcându-se fulgerător, a luat-o la fugă. N-a fost generalul Bem, ci... baronul Kemeny! După miezul nopţii, pe la 3 şi jumătate, insurgenţii au fost aruncaţi peste pod şi fugăriţi până în satul Dedaciu (Biscaria), unde Bem avusese rezerva compusă mai ales din secui.

Doar puţini unguri mai vor să audă de generalul Bem şi planurile lui. Austriecii ţin cu românii. Ei au recunoscut încă din 12 ianuarie 1849 administraţia românească la Hunedoara: Petre Demian, Dimi George, Cini Mihai, Anton Grigorescu, Aron Crainic, George Tăbăcariu, Ioan Pop, Mărcuţ Popescu, Nicolae Solomon. Ei au şi jurat că vor lucra pe „temeiul dreptăţii, frăţiei şi egalităţii”... O administraţie primită cu entuziasm în toate părţile. Şi la Măţeşti, şi la Clopotiva, şi la adunarea de la Râu Alb. Peste tot. Venise vremea dreptăţii şi pentru români! Se credea în victorie... chiar dacă în toamna lui 1849 vor fi şi ei dezarmaţi... Iar apoi, o propagandă mincinoasă a ungurilor, se va ocupa vreo 2-3 ani de dezinformarea autorităţilor de la Viena...