Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

„Apponyi”, ca păsări de pradă

Pagini aproape uitate... În vremuri tragice pentru Ungaria, românii i-au întins o omenească mână de ajutor. Aveau să vină însă şi... „mulţumirile”. Era aproape anul 1867, care aducea a doua anexare. Se deschideau larg închisorile Ungariei pentru toţi cei ce îndrăzneau să gândească româneşte. Se pregăteau legi draconice, care l-au revoltat până şi pe contele rus Lev Tolstoi, apostolul de la Iasnaia-Poliana. El a adresat, în anul 1907, o scrisoare revistei ungureşti „A Hir”, din Budapesta, în care, referindu-se la contele Apponyi Győrgy, şeful suprem al „Fabricii de unguri”, care duduia din plin: „Ceea ce este mai trist, este faptul că în străinătate contele Apponyi are reputaţia unui pacifist, pe când în Ungaria el nu recunoaşte nemaghiarilor nici măcar calitatea de oameni. Orice persoană cu mintea sănătoasă trebuie să smulgă de pe faţa acestui om masca sa mincinoasă, pentru a arăta întregii lumii că nu este un binefăcător, ci o pasăre de pradă”.

Şi, spre onoarea lor, au fost şi voci ungureşti care au condamnat politica de ungurizare a unor „Apponyi”, care au organizat, dincolo de torturile fizice, pe cele psihice şi culturale. Sunt convins, generale Győrgy Klapka, de faptul că şi-n sufletul tău au fost destule frământări în faţa unor idei impuse de „ideologul Kossuth Lajos. Şi nu cred că, atât cât l-ai cunoscut, n-ai acceptat şi unele atitudini ale lui Mocsáry Lajos, care era unul dintre fruntaşii grupului liberal din cadrul Partidului Independenţei. El n-a acceptat niciodată conceptul de „naţiune unică ungară”. Ştia bine care sunt naţiunile care trăiau în Ardeal, cât şi faptul că ungurii, adică neamul lui, sunt minoritari. Cerea realism. La scurt timp după votarea Legii Naţionalităţilor, pe care a combătut-o ferm în Dietă, a scris în 1869 că problema naţională este una vitală şi „nu vom putea rezolva situaţia dificilă creată prin aceasta, dacă nu vom recunoaşte deschis că patria noastră nu este o ţară unitară, ci o ţară cu mai multe limbi. Întărirea statului şi a patriei nu se poate înfăptui decât dacă vom permite în mod sincer, fără niciun gând ascuns şi fără obiective secrete, libera dezvoltare a fiecărei limbi şi naţionalităţi...”.

Trebuia, generale Klapka, să-ndrăzneşti să-l tragi de mânecă pe „şeful” tău. O, ce bine ai fi făcut... Unde şi-o fi dormind somnul acest om întreg, realist, Mocsáry, care, fiind trup şi suflet pentru neamul lui, a-nţeles corect şi mersul istoriei: că nu pot fi două alternative pentru poporul ungar! Sau cea cu Austria şi cu dinastia, sau cea cu naţionalităţile şi poporul! În anul 1907, când avea 81 de ani, ca deputat în Dieta de la Budapesta, a fost între cei câţiva care au avut curajul să se împotrivească şovinei „Lex Apponyi”, condamnând drastic politica şcolară de deznaţionalizare. Tot o aberaţie a considerat şi anexarea Bosniei şi Herţegovinei, în 1908, la Imperiul Austro-Ungar. A cerut consultarea, prin vot, a populaţiei. Om bun. I-a dat Dumnezeu zile şi a trăit până în 1916. Avea 90 de ani! Mocsáry Lajos a fost un om luminat, un politician cu minte limpede, cu idei liberale, dar şi cu suficient curaj de a le exprima chiar de la tribuna Parlamentului Ungariei. A fost un duşman pe faţă al şovinismului: „O frică excesivă ne împinge să comitem acţiuni cu adevărat extravagante. Mă refer la tendinţa generală de maghiarizare. Ştiu foarte bine că, ici-colo, se neagă acest adevăr, dar, atunci, de ce oare se aplaudă în mod frenetic, în cele patru colţuri ale ţării, ori de câte ori marele şovin Désideriu Bánffy, repetă că patria noastră nu va fi fericită până când ultimul individ aparţinând rasei româneşti sau slovace, nu va fi transformat în maghiar veritabil? Şi de ce se poate afirma oare, în Parlamentul nostru, fără teamă de a fi pedepsit, că trebuie să introducem neapărat învăţământul public exclusiv în limba maghiară?” Referindu-se tot la eşafodajul întins ca o cursă a morţii, Lajos Mocsáry nu ocolea să le spună extremiştilor unguri că „nu avem de-a face cu resturi de popoare, cum ar fi flamanzii şi bascii, ci avem în faţa noastră blocuri naţionale, conştiente şi pătrunse de progres. Gravitaţiunea lor către exterior nu o vom putea împiedica cu forţa. Noi nu vom putea face să dispară complet aceste tendinţe centrifuge ale naţionalităţilor, decât dacă le vom putea asigura, în interiorul frontierelor noastre, posibilitatea de a-şi satisface aspiraţiile lor culturale”.

În urma lui, a lăsat loc de respect şi Jászi Oskár. El a înţeles, în anumite limite, nevoia de a se recunoaşte fiecărei naţionalităţi dreptul de a-şi dezvolta liber limba şi cultura. Dar, cu o condiţie: naţiuni fără viaţă de stat independentă sau fragmente de naţiuni”!... I-a mai venit o idee: să desprăfuiască şi să modernizeze concepţia de „Confederaţie dunăreană” al lui Kossuth, propunând proiectul unei... „Elveţii a Orientului”. Cu autonomii administrative locale, mergând chiar până la dreptul la autodeterminare. Evident, un proiect respins cu... entuziasm! Chiar dacă se petrecea în anul... 1918! A fost un sociolog respectat. În anul 1918, era ministru al naţionalităţilor. S-a născut în anul 1875 şi a trăit 82 de ani, până în 1957. Din opera lui notăm câteva informaţii, care, indirect, denunţă şi condamnă politica agresivă şi consecventă de ungurizare. Din anul 1787, până în 1880, au fost ungurizaţi 2.057.00 de neunguri, marea lor majoritate fiind români! Între 1880 şi 1914, numărul ungurilor creşte cu 54 la sută (!!!), al românilor cu 22,6 la sută, al germanilor cu 1,7 la sută şi al slovacilor cu... 4,8 procente!

Cam aşa s-au scris câteva din paginile istoriei unui popor venit călare din Asia, care, după ce a ocupat spaţii ale unor popoare europene (austrieci, slovaci, români şi sârbi), au trecut la asuprirea dramatică a autohtonilor, iar când a venit vremea redeşteptării naţionale, a trecut la represalii cumplite, recurgând la cele mai brutale mijloace de ungurizare, „topind” naţionalităţile în creuzetele Ungariei! Este singura explicaţie a acestui „spectacol” oferit de istorie, începând cu anul descălecării în Pannonia a ungurilor, 896.

Să credem şi în demnitatea lui Ady Endre! Spre deosebire de maiorul Sándor Petőfi, aghiotant al generalului Bém, Ady a fost un adevărat umanist, un om constructiv, care a dorit ca între unguri şi popoarele subjugate din Imperiul Habsburgic să nu existe tensiuni, pledând pentru nevoia de schimbări fundamentale. Şi-a exprimat ferm până şi revolta pentru modul în care încerca preotul Pálfy să-l îndemne să fie patriot, înjurând saşii, sârbii, românii şi slovacii pentru că încă nu au devenit... unguri!

Dar Planul „Bethlen István”, din 1912? Contele Bethlen cerea, pur şi simplu, deposedarea românilor de bunurile rurale! Singurele care le aparţineau... O întoarcere la sclavie! Şi nici n-a fost prea departe să devină funcţional: alt conte, Mailath, elaborase deja programul de transferare a proprietăţii rurale de la români la unguri. Incredibil! După ungurizarea oamenilor, se prevedea şi ungurizarea pământului!... Brutal, tragic. Încă un plan deschis terorii ungureşti, pornit din mintea unui viitor prim-ministru: Bethlen István. Cum îşi justifica tentativa de... genocid? Că, într-o generaţie sau două Ardealul va fi pământ unguresc doar cu numele. „Şi asta - zicea el - doar dacă vom avea suficientă forţă militară şi politică să ne menţinem stăpânirea asupra acestei părţi de ţară...” Deposedarea de pământ a românilor era, după Bethlen István, absolut necesară. Românii trebuiau dezrădăcinaţi pentru a-i unguriza. „Noi - declara în 1913, acest „bolovan” - nu vrem să-i considerăm ca adversari pe compatrioţii de o altă limbă; dar, în ce priveşte proprietatea asupra pământului, trebuie să-i socotim duşmani şi, în consecinţă, noi trebuie să ne organizăm” („Pesti Hirlap”, 9 septembrie 1913).

Unde au ajuns „Apponyii”? La transformarea românilor într-un popor de analfabeţi! În timp ce guvernul Ungariei întreţinea 1.497 de şcoli primare de stat, strict ungureşti, românii n-aveau nici măcar una de stat, în limba lor. Ba, legile lui Tréfort şi Apponyi, au impus desfiinţarea a câteva sute de şcoli confesionale româneşti, iar cele rămase au fost obligate să reducă masiv studiul limbii române, în favoarea introducerii masive a limbii ungureşti, devenită obligatorie. Veneau la rând bunurile ţăranilor români şi pământurile lor...