Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

...Şi tu, Klapka?

Cred, generale Győrgy Klapka, după ce ţi-am cam aflat apele în care te-ai bălăcit, că trebuie să fi fost o mare dezamăgire pentru Bălcescu. Te-ai ţinut, precum scaiul, de Kossuth, slujindu-l cu devotament fără limite... I-ai împrumutat însă şi concepţia! Ţi-ai pierdut însă bruma de personalitate pe care o aprecia atât de mult Bălcescu. Nici „idei foarte largi” nu mai aveai. Jucai strict cum cânta „şefu”, fără însă a prelua şi groaznica formulă referitoare la „valahi”, a lui Kossuth: „Dacă nu-i omorâm noi, ne omoară ei”!...

Te-ai strecurat, disperat, sub pielea principelui Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, presupun că în numele „marii iubiri” datorate Imperiului de la Viena. Era un pas care făcea parte din „Planul Kossuth”, conform căruia „Austria nu este o naţiune, ci un conglomerat de diferite naţiuni”. O situaţie în care, afirma Kossuth, „orice silinţă spre întrunire nu împreună. ci desparte. (...) Între elemente disparate, nu numai că nu se poate săvârşi vreo asimilare, dar chiar o coeziune mecanică nu se poate efectua. Cu cât aceste elemente se vor lega împreună, cu atât ele vor tinde a se desface”...

Ce ciudăţenie! Kossuth, privea peste gard, în Austria, vedea acolo „conglomeratul”, uitând să privească în ograda pe care o păstorea, unde „conglomeratul” era mai abitir. N-ai încercat, generale Klapka, să-i şopteşti discret. să caute alte căi de atac, pentru a evita „efectul de bumerang”? Că altfel. se face de râs. Că-i scârţâie logica... Era prea „căpos” să-ncerci să-i spui că în 10 octombrie 1848, când a cerut ungurilor să treacă la un atac de exterminare a românilor care nu acceptă încorporarea în naţiunea ungară, şi-a pierdut controlul asupra propriului cap... Cum şi l-a pierdut adesea, când a ordonat crime oribile, la capătul cărora a fost ucisă nu doar floarea intelectualităţii românilor ardeleni, ci 40.000 de suflete. I-ai fost sfetnic şi-ţi reproşez, generale, fiind un pic mai luminat decât „şefu’” tău, Kossuth, că n-ai încercat să-i povesteşti câte ceva despre neamul românilor. Despre Iancu de Hunedoara, de pildă. Ştiai bine că e român, că a fost voievod al Ardealului şi chiar guvernator al Ungariei, în anul 1446. La cultura pe care o aveai, nu cred că n-ai ştiut că nepotul lui, Nicolae Olahus, a cărui bunică, Marina, a fost sora lui Iancu de Hunedoara, sau Hunyade, cum îi ziceţi voi, ungurii. Tatăl lui, Stoian sau Ştefan, era văr bun cu... Matei Corvinul, iar mama sa, Varvara, româncă, ardeleancă, a adus pe lume patru copii: Nicolae, Matei, Ursula şi Ileana... Venea dintr-o familie care a scris istorie. Luat cu bătăliile lui Kossuth – eu tot vreau să cred că tu, Klapka, n-ai omorât români, cum au făcut o parte din cei „13”, spânzuraţi sau împuşcaţi la Arad, din ordinul împăratului! – n-ai apucat să afli ce laude i-a adus Ferdinand, în anul 1554, când l-a numit baron al Imperiului Austriac, iar patru ani mai târziu, ridicându-l la înalta demnitate politică de regent al Ungariei! În decretul din anul 1558, semnat cu Ferdinand, se scria în termeni plini de laudă, despre vredniciile înaintaşilor săi „Căci, în ce priveşte neamul tău – precum am aflat din împărtăşirea vrednică de crezare a unor sfetnici ai noştri – tu îţi tragi originea chiar de la cei mai vechi principi ai neamului valahilor (...) anume principii Draculea, Mihnea şi Mircea, au fost voievozii Daciei Transalpine, care acum e patria valahilor. (...) [Tatăl său, Ştefan Olahus] la însuşi regele Matia se bucura de atâta încredere statornică, încât adeseori a fost împărtăşit de milostivirea lui deosebită. Prea vrednice de amintire sunt aceste fapte, arătând podoabele originii şi naţiunii tale, pe care tu, ca urmaş al virtuţii părinteşti ai fost din vârsta fragedă a prunciei, nu numai să le păstrezi, ci şi să le sporeşti”... Sunt fapte care meritau ştiute şi la „şefu” tău, generale. Cred că în faţa unchiului acestui mare bărbat, Nicolae Olahus, Matia Corvinul, a ştiut să se închine, pentru cele peste trei decenii de domnie (1458 – 1490). trebuie să fi aflat şi el, în exil, ce a scris mai târziu unul dintre marii cercetători unguri, Gavril Kazinczy despre Matia, că este „cea mai interesantă personalitate a istoriei ungare. Unicul ei rege, al cărui nume îl păstrează nu numai istoria, ci şi amintirea vie, nemuritoare”.

Iată, generale Klapka, trei români care au nemurit, la vremea lor Ungaria. Şi nu sunt singurii... Din respect pentru ce-au dăruit unei ţări care nici nu era a lor, trebuiau ocrotiţi românii. „Şefu’” tău, în demenţa lui, a ordonat crime. Şi-mi pare rău că n-am avut şansa să stau de vorbă cu tine, să te-ntreb, ce planuri aveai, de fapt, atunci când băteai cu insistenţă şi disperare la uşa domnului Moldovei, Alexandru Ioan Cuza! Ştiai, oare, că acest bărbat nu era străin de problema Ardealului? Că avea în jurul său adevăraţi experţi în problema ungurească? Ştiai că la 15 mai 1848, când românii din Transilvania s-au adunat la Blaj pentru a spune „Nu” intenţiei Ungariei de a anexa Ardealul, şi pentru a cere drepturi egale cu ungurii, saşii şi secuii, care formaseră celebra uniune tiranică interetnică „Unio Trium Nationum”, având ca ţintă principală neamul românesc era şi el prezent pe „Câmpul Libertăţii”? Ei, bine, generale, da, acolo a fost şi Cuza. Atunci a-nţeles ce vreţi voi, ungurii. A aflat imediat şi despre crimele pe care le-aţi declanşat la Mihalţ şi apoi la Luna de Arieş, despre spânzurătorile plantate, conform Legii Statariale (stării de asediu) pe care a promulgat-o „marele conducător”. Ştiai, generale Klapka, despre faptul că între consilierii săi foarte importanţi se aflau doi ardeleni de seamă, implicaţi în lupta pentru drepturi a românilor din Ardeal? I-ai cunoscut, cu siguranţă: Alexandru Papiu Ilarian şi George Bariţiu, ideologul Revoluţiei Române din Ardeal.

De fapt, ce voiai? Ce „mandat” ţi-a dat „şefu’”? Visul lui, şi-al tău, era o Ungarie cam cât Europa, de la Adriatica până la Marea Neagră. Grandomanie! Nebunie”... O Ungarie „umflată”, gata să pleznească în bucăţi, în clipa imediat următoare. Pentru că ştii bine: Teleki a înţeles principiile prinţului polonez Czartoryski în privinţa naţionalităţilor şi a fost de acord cu ele: fiecare naţionalitate are dreptul la viaţa naţională independentă şi la teritoriu! A spus-o public, la care ceilalţi delegaţi unguri au impus o condiţie, cam aşa: ca peste toate celelalte ţări să fie un singur şef suprem, Ungaria! Bietul Teleki a spus cel mai firesc lucru: că soarta Transilvaniei trebuie s-o hotărască... Transilvania. Nici Ungaria, nici România! Şi s-au răţoit toţi ungurii la Teleki, pe care l-au ameninţat că „acasă va fi considerat trădător!” Îi ştii reacţia... Şi nu i-ai aplaudat-o, generale: când s-au întors spre el toţi ungurii din delegaţia emigranţilor unguri, i-a privit cu dispreţ, iar pe „purtătorul de cuvânt” l-a provocat la duel. L-a invitat apoi pe contele Iuliu Andrássy să-i fie secondant... La care, contele a sărit ca ars, invitându-l pe Teleki să-şi caute pe altcineva, poate un francez, că niciun ungur întreg la cap nu poate accepta ca Transilvania să fie dată românilor. Era o aluzie la faptul că orice hotărâre luată de cetăţenii Transilvaniei nu putea fi decât favorabilă românilor. Adică, poporului cel mai numeros! Într-atât l-a dezgustat „scena”, încât n-a mai vrut să audă de emigraţia ungară, rigidă, intransigentă, nerealistă. Şi aşa o ţineau de cel puţin un deceniu.