Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

E vremea chibzuinţei...

Când scriu aceste rânduri, preşedintele Ungariei e chiar în „voiaj” în Ardeal. Nu ştiu dacă scaunul lui e „decorativ”, sau are o oarecare putere... Şi-mi pare rău că n-a „aterizat” cu o zi mai devreme, să facă şi o conferinţă de presă, la care, şi târâş, m-aş fi dus. Mai ales, dacă, pentru o jumătate de oră zăbovea la Odorheiu Secuiesc, unde, câteva legislaturi a tronat cel mai şovin primar din toată Europa. I-aş fi sugerat Preşedintelui Ungariei să facă întâlnirea nu la Primărie, unde scârba faţă de primarul ultraşovin Szász Jenő - chiar dacă nu mai e fizic acolo, m-ar fi îndemnat să nu particip -, ci sus, pe „Dealul Stejarului”, spre a se întâlni cu 130 de îngeri... Copii aruncaţi de viaţă în deznădejde. Orfani abandonaţi de familii... Şi români, şi unguri, şi ţigani, şi ortodocşi sau greco-catolici, şi de religii ungureşti. Fără astfel de „site” etnice sau confesionale!

Cum timpul nu v-ar fi îngăduit să vă documentaţi despre acest oraş, eu vă pregătisem şi câteva elemente din lunga lui istorie. E atestat din anul 1301, dar s-ar putea să fie şi ceva mai „bătrân”. Să nu uitaţi un lucru care răscoleşte orgoliile secuilor: aici, în „udulord”, cum se numea pe-atunci, s-a ţinut prima Dietă a secuilor. Adică, ar fi fost un oraş sută la sută secuiesc. Şi tot secuiesc ar fi vrut să rămână, dar principele Transilvaniei, Ioan Sigismund, l-a luat în stăpânire, în urma unei bătălii sângeroase. Noii stăpâni au construit apoi un castel, pe care l-au botezat „Székelytámadt”, care, tradus, ar însemna „a atacat secuiul”. Jignire şi umilinţă pentru secui! Şi când n-au mai suportat „Cetatea umilinţei”, l-au dărâmat. Era anul 1599, în vremea când secuii au fost aliaţii lui Mihai Viteazul. Povestea „castelului” e una lungă. A fost refăcut, jefuit, redenumit... „Csonkavár”, adică „Castelul trunchiat”... În timp, secuii şi-au pierdut ce-a fost al lor, devenind unguri şi-n acte. V-am spus: numărul locuitorilor din Secuiescul Odorhei, care s-au mai declarat secui la Recensământul din anul 2002, nu depăşeşte numărul degetelor de la o mână!

Revin însă la tragedia celor 130 de îngeri, care trăiesc în „Cetatea” de pe Dealul Stejarului din Odorhei, ridicată începând cu anul 1990 din iniţiativa elveţianului Cyril Burgel şi Asociaţia Umanitară „Basel Hilft”, cu sediul la Basel. O „Cetate” construită cu acte în regulă, în atmosferă civilizată, până în clipa când proiectul s-a transformat într-o zidire impresionantă spre care s-au îndreptat ochii şovini ai „autoguvernării”... De-aici, scandalul nu s-a mai încheiat nici până azi. Bietele femei, călugăriţele care şi-au asumat un rol uriaş, în educarea copiilor orfani, toate licenţiate, au pătimit şi continuă să pătimească. Le-au închis conductele de apă potabilă, au lăsat aşezământul în întuneric, au interzis descărcarea mobilierului sosit din Elveţia, şi ce n-au făcut. Paşi făcuţi pe „creditul” Budapestei, pe încurajările şi speranţele venite dintr-acolo. Eforturi greu de imaginat, făcute nici pe forinţi livraţi de la Budapesta, şi nici pe lei de la guvernul României. Sume adunate cu greutate. M-aş bucura dacă cineva v-ar traduce câteva fraze din cartea „Chip de înger”, scrisă de publicistul bistriţean Menuţ Maximinian:

„...Şi, neavând alocat niciun fond, e destul de greu. Vin facturile, nu e niciun fond, şi la rugăciunea «Iisuse, ajută-ne», rostită în Altar, de fiecare dată se produce o minune. Şi sună oamenii care au auzit de copiii de aici şi întreabă de ce e nevoie...”.

Era la Judecătoria din Odorhei şi un „împărţitor de dreptate”, pe nume Ianoş Nagy. Şi poate mai e... Dumneavoastră, domnule Preşedinte, ca jurist remarcabil, aţi fi dictat sistarea lucrărilor pe motiv că Şcolii Ajutătoare i s-ar fi lărgit aria de cuprindere, urmând a primi copii nu doar din Odorhei, cum se preconizase, ci de oriunde ar fi ei, indiferent de etnie? V-ar fi deranjat că grupul de educatoare vorbeau o limbă care nu era cea a dumneavoastră? V-ar fi îngrijorat că acolo, pe „Dealul Stejarului”, 130 de îngeri, zece surori şi 120 de copii orfani, bătuţi de soartă, şi-ar fi căutat un drum spre viaţă, ajutaţi de o fundaţie din Elveţia? Cea care, pentru a ridica aşezământul, a cheltuit, doar într-o primă fază, cel puţin cinci milioane de dolari? Aveţi, probabil, copii şi-i iubiţi. Încercaţi să vă gândiţi la mama unui copil, disperată că mai avea doar câteva luni de trăit, iar copilaşul ei avea doar vreo şapte ani. Femeia, aproape muribundă, şi-a luat copilul de mânuţă şi a luat drumul Odorheiului, ajungând sus, la „Aşezământul” de pe „Dealul Stejarului”... S-a-ntors acasă cu sufletul împăcat, ştiind că pruncul ei avea, de-atunci, o familie. Şi femeia n-a mai trăit decât o lună şi jumătate. A plecat Dincolo, împăcată! Cam aşa sunt aproape toate cazurile celor 120 de îngeri... Doamne, câţi oameni de bună credinţă nu l-au blestemat pe acel „monstru”, primarul de atunci, Szász Jenő. L-au condamnat la uitare... L-au considerat un şovin notoriu. Un om plin de ură, care a instigat populaţia oraşului la acţiuni de extremism rasial. Voia purificare etnică la Odorhei!

Îl ştiţi pe acest Szász Jenő, mai ales că drumurile lui - de secui?! - spre Budapesta erau ţinte permanente, în bătălia pe care a declanşat-o, alături de un preot - László Tőkés - pentru „autoguver-nare”! Se voia ca la capătul ei, să devină... guvernator al „Ţării Secuilor”. Primar, acest Szász Jenő nu mai e. Se voia mai mare, în Parlamentul României, dar până şi secuii şi ungurii din respectivul colegiu uninominal nu l-au mai vrut. S-au săturat şi ei de zâzania pe care a provocat-o între ei şi români. Încât, sus, pe „Dealul Stejarului”, sau „Cserehat”, după 11 ani de hărţuire continuă, s-a aşternut un fel de linişte. Justiţia a dat verdict definitiv: clădirea „Aşezământului” e proprietate a Congregaţiei „Inimi Neprihănite”, primăria a aprobat în cele din urmă racordarea clădirii la conducta de apă a oraşului, a fost sistată teroarea amenzilor, rămânând, totuşi, prin tribunale, problema pământului pe care e aşezată construcţia. Copiii au crescut... Douăzeci de fete din „Aşezământ”, au devenit studente în marile centre universitare din România, iar trei s-au căsătorit, trăind azi departe de Odorhei, fără a-l îngrijora pe „purificator” că vor strica procentajul compoziţiei etnice.

Sunt sigur că dacă timpul v-ar fi permis să ajungeţi şi la „Cserehat”, când aţi trecut prin Odorheiu Secuiesc (care, de fapt, ar trebui să poarte numele de Odorheiu... Unguresc, din moment ce n-are decât câţiva supravieţuitori ai vestitei etnii a secuilor) l-aţi fi mustrat pe Szász Jenő pentru nechibzuinţa lui, iar în discursul pe care l-aţi fi ţinut în faţa „parlamentului” de aici al „Autoguvernării”, le-aţi fi cerut consilierilor locali să nu uite că, dintotdeauna, ungurii au fost un popor tolerant cu minorităţile naţionale, pe care le-au sprijinit să-şi păstreze fiinţa naţională. Dar, a survenit, dureros, povestea cu avionul militar, căruia nu i s-a permis survolul spaţiului aerian al României, spre a vă aduce în vizită la Cozmeni, în „Autoguvernarea Harghita”. Păcat! Altfel, de la Tg. Mureş, în drumul spre Cozmeni, aţi mai fi putut să vă opriţi şi-n alte câteva localităţi, pentru a repara câte ceva din dramele provocate românilor de înaintaşii iresponsabili ai dumneavoastră. Mă gândesc, înainte de toate la păcatul de a dărâma biserici, Case ale lui Dumnezeu, numai pentru motivul că erau ale românilor, că Dumnezeu era preamărit în altă limbă decât în cea ungurească. Ca om de bun simţ cum sunteţi, i-aţi fi invitat pe contemporani la decenţă, i-aţi fi condamnat pe înaintaşi pentru răul făcut şi v-aţi fi rugat la Dumnezeu, ca aşa-ceva să nu se mai repete niciodată. Şi, bineînţeles, aşa cum a făcut-o popa László Tőkés, în faţa rabinului-şef al evreilor din România, Mozes Rozen, tot în genunchi aţi fi cerut iertare românilor, ale căror biserici le-au dărâmat, cu buna ştire a autorităţilor ungureşti, în vremea Diktatului de la Viena (noi, românii, aşa îi zicem, pentru că, de fapt, a fost o nedreaptă agresiune asupra poporului român, dintotdeauna băştinaş şi, în acelaşi timp, majoritar în Transilvania). Cu sadism greu de închipuit, prim-pretorul dr. Muridhaza, din Tulgheş, a poruncit să fie dărâmată biserica ortodoxă. A făcut-o preotul romano-catolic din Borsec, în fruntea mai multor enoriaşi. Era 16 ianuarie 1941... Biserica aceea era un monument de frumuseţe, cu un iconostas cotat monument de artă. Biserica din Căpeni a fost complet dărâmată în septembrie 1940, şcoala a devenit ungurească, iar preotul şi învăţătorul au fost izgoniţi. Şi-n 1970, tot ungurească era şcoala, fără a avea măcar o secţie în limba română. Tot din temelii au distrus ungurii şi biserica din Mereşti-Harghita. O „crimă” pe care nici după un sfert de veac statul român n-a reparat-o. Sunt sigur că dumneavoastră n-aţi fi permis aşa ceva, ştiindu-vă respectul pentru şcoală şi biserică. Din biserica ortodoxă a românilor din Miercurea Ciuc, au făcut grajd şi latrină publică. Sunt multe zeci de astfel de cazuri şi n-am să le mai amintesc. Sunt crime săvârşite cu o ură viscerală. Ştiţi, desigur, despre crimele umane, un adevărat genocid, săvârşit în fiecare localitate din Ardeal. Sunt mărturii cimitirele... Şi mai trăiesc urmaşi ai celor omorâţi cu sadism din ordine date de comandanţii militari. Înaintaşi ai dumneavoastră nici n-au prea ales. Au lichidat şi români, şi evrei, şi saşi, chiar şi unguri care nu „cântau” în corurile iredentiste. Românii şi evreii erau chemaţi de unguri la concentrare cu propriile haine, mulţi nu s-au mai întors niciodată şi nici mormintele nu li s-au mai aflat. Apoi, înfometarea... Era o metodă prin care românii erau obligaţi să părăsească teritoriul „dăruit” de „cuplul” Hitler-Mussolini. Trebuia să dispară orice urmă românească de pe acest teritoriu. Până şi crucile din cimitire care aveau înscrise nume româneşti. Dispoziţia guvernului de la Budapesta era executată în zece zile, până la 25 mai 1942: în locul înscrisurilor în limba română trebuia să apară cruci cu nume scrise ungureşte. Case ale românilor distruse, clopote ale bisericilor româneşti furate de autorităţile ungureşti. Unele, au fost topite pentru a face din ele gloanţe necesare măcelului declanşat împotriva românilor, altele au fost duse în unele biserici ungureşti, de unde sunt şi azi auzite.

De-ar fi să veniţi într-o vizită de reconciliere, un gest istoric, ar trebui să rămâneţi în Ardeal câteva luni, chiar dacă aţi zbura cu avion militar, dintr-o localitate în alta. La Sighiştel - în Bihor, la Hălmagiu - în Apuseni, Treznea, la Ip, la Mureşenii de Câmpie, la Ciumărna, Sărmaş, Cămăraş, la Zimbor, la Marca, la Ozun, la Zalău, Sucutard, la Călăţele... Ar merita să vă opriţi şi la Dej, aşa, din simplă curiozitate. De aici e „celebrul” Dücső Csaba, autorul broşurii „Nincs Kegyelem” („Fără îndurare”), apărută la Budapesta în anul 1939, un îngrozitor monument al urii şi răzbunării împotriva românilor, un îndemn la nimicire, fără milă, până la dispariţia ultimului român din Ardealul de Nord, cedat Ungariei fără luptă, prin Diktatul fascist de la Viena. Ei bine, aici, la Dej, se pare că încă mai există casa în care a trăit Daday Loránt, autorul cărţii, pe care a semnat-o cu pseudonimul Dücső Csaba. Un individ care, după al II-lea Război, a devenit inspector general al învăţământului din judeţul Someş, cu capitala la Dej. Ba, mai mult, această organizaţie iredentistă, cum consideră românii a fi U.D.M.R.-ul, a cerut, nici mai mult, nici mai puţin, decât să i se ridice acestui oribil criminal o statuie! Era prea mult. Cred că nici dumneavoastră n-aţi fi admis aşa ceva. Un criminal notoriu, care incită la ură, nu poate fi erou! Ba, mai degrabă, altundeva ar trebui să fie locul lui. Oricum, prezenţa dumneavoastră ar însemna un act de condamnare a acestui extremist, o despărţire de un trecut dureros, provocat de iresponsabili de talia lui Horthy, sau a lui Kossuth, sau a generalului-mercenar Józef Bem. Să nu uităm şi marea obligaţie morală pe care o aveţi faţă de memoria lui Petőfi. Chiar dacă era război. El şi Kossuth au ales să fie mâna dreaptă a lui Bem! A tras şi el, având conştiinţa încărcată cu vieţile românilor pe care i-a ucis. Poetul, rămâne însă... Vor trebui doar eliminate poeziile în care a lansat atacuri dure la adresa „valahilor”, a slovacilor, a sârbilor, a saşilor, a rutenilor, a tot ce era neunguresc. E de neînţeles cum un tânăr, stăpân pe arta poeziei, a devenit criminal! Între vers şi pistol e cale lungă!

Când veţi reveni în România, e bine să nu uitaţi şi unele mărturii despre atitudinea Statului Român faţă de minorităţile naţionale. Elemér Gyárfás, liderul comunităţii maghiare din România, într-o şedinţă a Senatului Român din anul 1928 declara că „de la intrarea noastră în viaţa publică a României, noi am găsit şi am simţit totdeauna din partea ministrului cultelor o bunăvoinţă incontestabilă. Aceasta trebuie să o recunoaştem. După semnarea tratatelor de pace, când domnul Goga a devenit titularul Ministerului Cultelor, s-a inaugurat în acest departament un regim de o bunăvoinţă în ceea ce ne priveşte pe noi; această bunăvoinţă a fost menţinută de succesorii săi: domnii miniştri Banu, Lapedatu şi Goldiş, care au dovedit confidenţă absolută faţă de noi.” Câtă diferenţă faţă de ce se-ntâmpla înainte când de la Budapesta se dicta totul. În anul 1910, în Parlamentul Ungariei din totalul de 413 deputaţi, doar cinci erau români, la o populaţie românească majoritară de peste trei milioane. Şi e greu să se uite că pentru românii din Ungaria guvernul de la Budapesta nu a întreţinut nicio şcoală de stat, la niciun nivel de învăţământ, în limba română...

Pentru români, erau interzise până şi şcolile confesionale! Priviţi spectacolul de azi! Universitatea din Cluj şi-a deschis secţii şi facultăţi în Odorhei, Gheorgheni, Sf. Gheorghe, au apărut în zonă alte universităţi din Bucureşti şi Braşov, s-a deschis „Sapientia”, cu filiale prin tot Ardealul. La această oră, sunt mai multe locuri de studiu în limba ungară decât candidaţii posibili. Cred că a venit vremea să trimiteţi de-acum şi candidaţi din Ungaria, pentru a se putea ocupa măcar jumătate de locuri!

Ca jurist, domnule Preşedinte Sólyom, trebuie să fi studiat şi Legile Appónyi, din 1907. Cele care erau menite să nimicească toate şcolile... nepatriotice. Fiecare neungur trebuia, prin şcoală, să gândească ungureşte, să se dezvolte în sufletul fiecăruia iubirea faţă de patria maghiară. O lege draconică, prin care au fost „nimicite” peste 600 de şcoli confesionale, subvenţionate de bisericile româneşti. Înainte de a vă urca în avionul militar care vă va aduce în „Autoguvernările din Ardeal”, luaţi cu dumneavoastră şi studiaţi atent „opera” lui Telkes Simon, „Hógy magyarositsuk a vezeték neveket?” („Cum să maghiarizăm numele de familie?”), apărută la Budapesta în anul 1898. Şi luaţi cu dumneavoastră şi câţiva specialişti, în stare să descifreze numele care au fost maghiarizate prin aceste instrucţiuni de ungurizare forţată. E o chestiune pe care cineva tot trebuie să o facă. Să ştiţi exact cine sunt unguri-unguri, şi cine sunt unguri „fabricaţi”. Pentru că azi, parcă nu mai sună bine nici chiar în Ungaria lozinca „Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică”. Trăim într-o Europă a naţiunilor. Într-o Europă fără graniţe. Oricum, fiţi de acord că ar fi foarte interesant de studiat procesul de dezungurizare. Fiecare slovac maghiarizat să se întoarcă la neamul lui, la fel fiecare sârb, rutean, croat, român sau alte naţii care au intrat în „Fabrica de unguri”, pusă în aplicare prin regulile unitare stabilite de lucrarea lui Simon Telkes. Şi mai gândiţi-vă cum s-ar putea retranslata coloniştii aduşi prin legea votată în anul 1894, cu bisericile şi casele construite în zonele de colonizare cu banii guvernului, cu tot. Mai ales, că ştiţi, fondul de colonizare n-a fost unul de neluat în seamă: în anul 1910 a ajuns la 10.000.000 de forinţi. Bani grei, care ar însemna azi un mare ajutor pentru guvernul Ungariei. Să vă povestesc pe scurt şi cazul unui oier din Covasna. Şi el, ca şi alţi români, speriaţi de ungurizarea numelor, au căutat soluţii de a face imposibil acest lucru. El, ciobanul, inventiv, dar şi inteligent, şi-a botezat copiii Dacia, Traian şi Decebal! Şi n-au putut fi ungurizaţi... Bietul Telkes, n-a găsit soluţii chiar pentru toate situaţiile... Să-l pomeniţi doar de bine. El a pus, de fapt, bazele... ştiinţifice ale ungurizării!

Porniţi iniţiativa şi vă asigur că veţi fi apreciat şi lăudat, chiar dacă l-aţi supăra pe Markó Béla şi pe László Tőkés. Şi nici nu trebuie să vă faceţi griji privind propria integritate fizică. Veţi fi binevenit şi bine primit. Românii nu sunt răzbunători. Din contră. Sunt oameni buni şi toleranţi. O ştiţi şi dumneavoastră, mai ales că, dacă îmi aduc bine aminte, anul trecut 2008, prin octombrie, aţi făcut o vizită cam de o săptămână. O documentare care, presupun, a contat foarte mult în decizia de a lansa mesajul „autoguvernării” chiar din „Ţara Secuilor”, din apropierea ansamblului de monumente de pe Vârful Nyergeş, în cadrul discursului pe care l-aţi tot gândit din octombrie până în martie, cam o jumătate de an. Atunci, în octombrie, se zice că aţi meditat îndelung şi chiar v-a revoltat şi aţi rămas mirat de faptul că guvernările de până atunci ale Ungariei n-au avut iniţiativa să înalţe un monument funerar. Şi aţi făcut-o dumneavoastră... O comandă executată în lemn de un sculptor din Ditrău, Petres Lajos. Încât monumentul, deja instalat, v-a aşteptat să-l dezveliţi şi să asistaţi la slujba de sfinţire, în chiar Ziua Mondială a Ungurilor de Pretutindeni, 15 martie. Numai că, din motive pe care le ştiţi mai bine ca mine, planul a eşuat. S-au trezit, se pare şi naivii conducători ai României şi au stopat excesele, care se tot repetă de bune decenii, făcându-vă să înţelegeţi că, totuşi, „România nu e chiar un sat fără câini”. Şi tind să cred că elegantul „nu” pe care vi l-au transmis autorităţile române, a „bătut” şi spre un alt client al provocărilor: Viktor Orbán. Multe ziare şi foarte multe comentarii v-au băgat şi pe dumneavoastră în oala provocatorilor. Mi-ar fi greu să cred că sunt temeinice afirmaţiile. Mie mi-aţi făcut, totuşi, o altă impresie. Cred că vă ştiţi bine răspunsurile pe care le aveţi în fruntea unei Ungarii moderne, dar şi a unor state naţionale, care formează o „Uniune”, în care cu graniţele nici nu se poate glumi!

La cina restrânsă de la Miercurea Ciuc, din ziua de 14 martie 2009, după serbările de la Cozmeni, trebuie să fi povestit mult cu poetul Markó şi cu popa Tőkés. S-a vorbit despre „deconsilierea” pe care „autorităţile competente române” v-ar fi făcut-o, considerând că hotărârea de a nu lăsa avionul militar să zboare şi să vă ducă spre „autoguvernarea Harghita”, ar fi fost... greşită şi nechibzuită, văitându-se că au rămas consternaţi de cele întâmplate. Ei, cei care v-au „împins” spre acest gest, deşi, sunt destule voci care susţin că vi s-a recomandat să evitaţi „vizita” din 15 martie, care ar putea avea alte conotaţii. Şi sunt vorbe goale despre intenţiile dumneavoastră de a intra în istorie, ca preşedinte care a acţionat ferm pentru a declara de-acolo, de pe Vârful Nyerges, apariţia unei „Ungarii Mici”. Eu nu cred nici asta. Sunteţi un eminent jurist şi o astfel de gafă o poate face doar un aventurier! Sau câţiva nebuni care visează să pună la cale astfel de aventuri, în Mileniul III... Cât priveşte povestea cu atât de des invocata „eroare de traducere”, aparţinând de data asta Ambasadei Ungariei la Bucureşti, a devenit o explicaţie rizibilă. Un joc de copii, pe care nu-l mai poate gusta nimeni. Voci autorizate susţin să vă preocupe guvernarea Ungariei şi să-i lăsaţi pe români să se autoguverneze singuri. Şi s-ar putea să aibă dreptate.