Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Aberanta încremenire în idei

Şi nici nu cred că atunci, de-ar fi fost de faţă, Kossuth n-ar fi fost în stare să-l împuşte pe curajosul general Tűrr István. Chiar dacă era un „curaj” al clipei conjuncturale! Era însă sătul de ideile încremenite, fixe, ale lui Kossuth, din care acesta nu mai ieşea. Tűrr, a rămas în viaţă, dar a trebuit şi să uite că a avut vreodată astfel de idei. Abila „Curte” de la Viena n-a stat mult pe gânduri, şi la 15 iulie 1863 a jucat o carte esenţială: a impus să se voteze, în Dieta Transilvaniei, întrunită la Sibiu, „egala îndreptăţire a naţiunii române” cu celelalte naţionalităţi şi religii ale Transilvaniei. S-a votat, tot atunci, şi Legea privind folosirea celor trei limbi ale Ardealului în viaţa publică. Încât, românii au obţinut cam tot ce-şi doreau, iar discuţiile cu ungurii nu mai aveau obiect.

Era omorâtă şi criminala conspiraţie „Unio Trium Nationum”. Unirea a trei naţiuni - unguri, saşi şi secui - pentru oprimarea şi nimicirea neamului românesc, era un act care data de peste patru veacuri. O „alianţă” semnată la 2 februarie 1438, imediat după răscoala de la Bobâlna. Un „pact” agresiv, pe care cele trei naţiuni îl reînnoiau, prin semnături şi jurăminte, în fiecare an. I se ştiu urmările: Ardealul a fost împărţit în trei zone. Un teritoriu al nobililor unguri, altul al secuilor, iar al treilea, al saşilor, denumit „fundus regius”... Românii? Unde era teritoriul lor? Ei erau înlăturaţi de cele trei naţiuni „pactiste”. E cumplit ce-au pătimit românii. „Pactul” îşi avea tâlcul lui... Cele trei naţiuni erau speriate de forţa ce o reprezentau românii. Erau în majoritate zdrobitoare, iar „trezirea” lor din lanţurile teroriştilor ar fi dus la schimbarea rolurilor: românii, în număr de peste un milion şi jumătate, ar fi putut pretinde drepturi egale în faţa celor nici o jumătate de milion de unguri, saşi şi secui.

Nimic despre... Mohács!

Să zăbovim o clipă prin anii 1653, şi să răsfoim pagini din legi teroriste precum... „Aprobatele”: „Românii sunt toleraţi în această ţară (adică, în Ardeal!), în mod provizoriu, atâta vreme cât acest lucru va fi plăcut principelui şi stăpânilor...”; „Cu toate că în această ţară nici naţiunea română, nici religia ei nu sunt recunoscute, totuşi, atâta vreme cât ele vor fi tolerate pentru folosul ţării (!? – n.a.), clerul român va trebui să se supună la ceea ce urmează...” etc. Şi urmează „articole de lege” care te îngrozesc. Şi nu pot să nu-i întreb pe „koşuţii” de azi, nu mulţi, dar mai absurzi şi mai obtuzi decât cei ce-au creat vechile legi ale cumplitelor terori antiromâneşti!

Poate Markó Béla şi tu, episcope László Tőkés, iar lângă voi, alţi câţiva terorişti ai Mileniului III, îmbătrâniţi îngrozitor de urât. Aţi coborât cu mintea cam pe la vremea „compilatelor”. Răsfoiţi-le cu atenţie, că veţi găsi idei ce încă nu v-au venit. Nu doar graniţe, nu doar inscripţii bi sau multilingve, nu doar izolare etnică, nu doar desfiinţarea şcolilor româneşti, nu doar alungarea atât de apăsătoarei limbi româneşti, care vă strică echilibrul lingvistic, nu doar culoare etnice, nu doar lichidări fizice, nu doar provocări interetnice... Nu doar astea şi-ncă celelalte, destule, pe care le utilizaţi zilnic, inoculându-le cu temeinicie, încă din grădiniţe, prin cărţi paraşutate sau strecurate „inteligent” prin şcoli de toate nivelurile. Eu cred că dacă un singur ungur ar fi pătimit ce-au îndurat cei un milion şi jumătate de români, ajuns la Consiliul Europei, ca eurodeputat, în seara aceleiaşi zile, în semn de protest, episcopul Tőkés ar fi ameninţat că se aruncă de la ultimul etaj al Palatului care găzduieşte Consiliul Europei! Veţi găsi în „Compilate” articole care vorbesc despre „tâlhari de popi români”, sau, consemnate restricţii precum „este oprit românilor să poarte arme, să ţină cai, să poarte cizme, pantaloni de postav, pălărie de un florin şi cămaşă din pânză fină”... Veţi mai găsi şi interdicţia impusă românilor de a avea acces la şcoli care i-ar lumina puţin, sau i-ar face să cunoască binefacerile şi binefăcătorii omenirii. Românii, conform legilor impuse de nobilii unguri, trebuiau „abrutizaţi, spre a fi nimiciţi”... Cea ce, în diabolică încrâncenare, aţi făcut şi continuaţi să faceţi şi-n acest Mileniu III, în ţinutul românesc, căruia i-aţi pus numele de... „Ţara Secuilor”. Sigur, e banal şi aş repeta de prea multe ori întrebarea absolut normală: „unde sunt, totuşi, secuii?” Cum? Poate exista o „Ţară Secuiască” fără secui? Aţi lăsat, presupun, doar câţiva... de sămânţă, şi secui, şi secuience, ca peste vreo mie de ani neamul lor să redevină ce-a fost. Sau, fiţi inventivi şi descoperiţi şi o „sfoară de dezungurizare”... Ar fi un spectacol unic, la capătul căruia aş încerca să-mi imaginez cum ar arăta drumul de întoarcere al ungurilor spre „izvoare”, dorindu-mi să filmez, din elicoptere, nesfârşitele coloane de „jeep”-uri care înaintează spre Urali, în căutarea locurilor de baştină.

Aveţi însă mare grijă cum procedaţi, că, printre ungurizaţi, se află şi mari personalităţi, care au scris istoria şi dezvoltarea Ungariei. Gândiţi-vă la regele Matia Corvinul, la tatăl său, Iancu de Hunedoara, la Nicolaus Olahus, la regele Ştefan, dar şi la slovacul Kossuth, sârbul Petőfi, slovacul Klapka, polonezul Bem... Mulţi! Mulţi alţii... Ştiţi bine: cel puţin jumătate din cea mai înaltă aristocraţie ungurească din Ardeal erau ungurii din coborâtori ai familiilor româneşti! Şi istoria trebuie să rămână, aşa cum a fost ea.

...Nimic despre tragicul Mohács, dar o întrebare tot pluteşte: de ce l-aţi „uitat” pe contele Charles Zay?! El este cel care, în anul 1825 a pornit campania de „înfocare a ungurismului”. El a dat tonul. Şi valurile nu s-au mai oprit de-atunci. El a dat tonul partizanilor politici care au început a-şi striga „entuziasmele”: „Suntem ameninţaţi de germanism, de panslavism, de daco-românism. Mântuirea nu poate fi decât într-o ţară mare şi cu o singură naţiune ungară, care fără Transilvania, nu are niciun înţeles, niciun viitor”... Minte de mare strateg acel conte Charles Zay, care, în 1861, la 16 martie, publica în Vanderev nr. 65, şi alte texte despre ce mai visa în nopţile cu tulburări psihice: „Transilvania, fiind, prin poziţia ei geografică o ţară strategică prin excelenţă, ar fi permis maghiarilor să atace Marea Neagră, căci Moldova şi Valahia sunt şi ele două perle ale Coroanei Sfântului Ştefan. Cel care va stăpâni Transilvania, va fi stăpânul Principatelor dunărene şi al întregului teritoriu cuprins între Marea Neagră şi Adriatică – care va fi o Mare Ungarie”...

Nimic despre Mohács... Numai că, de la acel nefericit moment, petrecut în zorii zilei de 29 august 1526, demn de „Cartea recordurilor”, care a durat cât un meci de fotbal, din anul 2009, a însemnat mutilarea orgolioasei Ungarii, pentru 158 de ani, în paşalâc turcesc, până în anul 1699! O dramă trăită de vreo patru-cinci generaţii de unguri. Vreme în care Ardealul, cu mai bine de două treimi din populaţie românească, îşi păstra toate privilegiile de stat independent. Şi cât şi-ar fi dorit Pesta să facă din Viena un... Mohács! Erau avute în vedere toate mijloacele, care să permită marea lovitură, iar pe ruinele Austriei să se înalţe Marea Ungarie. „Transilvania – scria Al. Papiu Ilarian – cu majoritatea ei românească, era însă un mare obstacol. Acest popor, deşi înlăturat de la toate drepturile lui politice, trăia încă. În ciuda secolelor de mizere, energia sa bărbătească nu-l părăsise. Dar, pentru a învinge aceste piedici şi a înfăptui încorporarea acestei ţări la Ungaria, ungurii nu se dădură în lături de la cele mai mari ilegalităţi, susţinute de cel mai îngrozitor terorism”. Şi a venit ’48-ul! Cât entuziasm! Câte speranţe! Câte vise în numele libertăţii, egalităţii şi fraternităţii! Şi ungurii s-au bucurat, dar pe drapelul lor au scris „Unirea sau moartea!” Şi nota, cu amărăciune şi revoltă Al. Papiu Ilarian: „Şi a urmat o perioadă de teroare, în care toate aceste ţări, dar, mai cu seamă Transilvania, se umplură de spânzurători pe care fuseseră înfipte steaguri cu aceeaşi deviză: «Uniune sau moarte!»”...

Furia exterminării se declanşase. Fără a se înspăimânta, românii s-au adunat la Blaj. Şaizeci de mii! Iar acolo, pe Câmpul Libertăţii, steagurile lor vesteau voinţa şi hotărârea de a-şi apăra drepturile: „Virtus romana rediviva!”. Sub cumplita ameninţare a spânzurătorilor, în mare grabă, pe terenul deja pregătit, Dieta de la Cluj a votat Legea Unirii. Era 29 mai 1848. O zi tragică, de comemorat: „Printre cei 300 de deputaţi care au votat-o, se numărau 24 de saşi, şi, printr-o amară ironie a sorţii - nota Al. Papiu Ilarian - erau şi trei români. Restul, toţi unguri...”. Iar între cei trei români care şi-au dat votul pentru „Uniune”, prin semnătura dată, şi-a pătat onoarea, de teama spânzurătorii, şi unul dintre cei doi conducători ai Adunării de pe Câmpul Libertăţii, de la 15 mai 1848...

Legi ucigaşe. Cruzime nemaiîntâlnită. Vânătoare de oameni mai curând decât război. E luată viaţa a 40.000 de români. Publicistul şi istoricul francez Elias Régnault (1801-1868) scria că „Nebuna îngâmfare a ungurilor a devenit în 1848 pentru popoare un izvor de confuzie jalnică şi de sângeroase neînţelegeri. Pentru Viena, un colac de salvare”. Şi iar mă-ntorc la timişoreanul Győrgy Klapka... Bine, omule, i-ai scris lui Garibaldi verzi şi uscate, ca să-l atragi cât mai aproape de cauza ungurească. Chiar crezi că românii, care formează două treimi din populaţia Ardealului şi, alături de ei sârbii, slovacii, rutenii şi ceilalţi, sunt... „populaţii nemaghiare conlocuind în Ungaria”? Cu ce drept îi ceri să vă ajute să anexaţi Ardealul? Nărav de Ev Mediu, generale. Primitiv... Cum ungurii refuzau - şi pe bună dreptate! - să se supună „ministrului şi Reichshrath-ului de la Viena”, de ce-ar face-o românii la Budapesta? Asta n-ai înţeles-o generale Klapka nici tu, nici „şefu’” tău, Kossuth... Cam niciunul dintre cei care v-aţi aşezat pe scaune de conducători ai Ungariei. Românii v-au respectat drepturile, dar n-au cruţat nimic să le apere pe-ale lor! E o vorbă a înţelepţilor: ce se obţine prin violenţă, tot prin violenţă se pierde. Mai devreme sau mai târziu. Lăsaţi-i pe cuceritorii Attila, Arpad sau pe Sfântul Ştefan să-şi doarmă somnul. Rolul lor s-a-ncheiat demult...
*

...Nimic despre Mohács! Doare. Voi ştiţi, din paginile zbuciumatei istorii a Ungariei, ce socoteli aţi avut cu otomanii şi ce-aţi avut de împărţit. Au trecut de-atunci 483 de ani. Aproape o jumătate de mileniu. E departe şi „48”-ul: s-au scurs 161 de ani. Trăim în Mileniul III... Trezeşte-te, episcope Tőkes. Înlocuieşte ura cu prietenia. Întoarce-te la buna credinţă în Dumnezeu. Caută-ţi locul între bunii credincioşi. Şi ia-i pe calea cea bună şi pe cei care îi îndemni la rătăcire.

De la uciderea lui Ioan Pop, preotul din comuna Budiul de Câmpie, tatăl lui Alexandru Papiu Ilarian, au trecut 161 de ani, dar rănile încă nu s-au vindecat. Ce-nsemna să fii român şi să-ţi ceri drepturi? Era o crimă, părinte! Ştii prea bine cum au scris ungurii istoria... Pe tatăl cunoscutului revoluţionar român, Al. Papiu Ilarian, l-au ucis în mod bestial. De ce? Pentru aşa-zisul „delict” al fiului său, de a nu accepta „Uniunea” Ardealului cu Ungaria şi de a avea curajul să lupte pentru drepturile neamului său! L-au arestat, l-au schingiuit, l-au anchetat o vară-ntreagă, iar toamna, prins de unguri la Deagu, l-au dus la Turda, unde l-au spânzurat. Şi, vai, cât îşi doreau înaintaşii tăi libertatea! Viaţa ştie însă cum să le aranjeze pe toate... Peste ani, în 1854, înaintaşul tău, generalul Győrgy Klapka, a bătut la uşa domnitorului Principatelor Unite, Al. I. Cuza, implorând ajutor pentru revoluţionarii unguri, căutaţi şi hăituiţi de austrieci, spre a-i „conduce” la ştreang. Acolo l-a cunoscut pe Al. Papiu Ilarian, nimeni altul decât fiul preotului din Budiu, pe care l-au ucis „revoluţionarii” unguri, în urmă cu un deceniu. Era o personalitate extrem de importantă, deţinând chiar şi funcţia de ministru al justiţiei... Da, da, băiatul părintelui Ioan Pop, pe care „revoluţionarii” unguri îl căutau înnebuniţi ca să-l spânzure. Dar n-a purtat ranchiună cauzei. Nu s-a împotrivit să asigure exilaţilor o pâine, haine, adăpost... A zis „stop” doar atunci când obrăznicia depăşise orice limită. Merită ştiute alte câteva „amănunte”: după ce l-au ucis pe tatăl lui Al. Papiu Ilarian, i-au dat foc la casă, au jefuit tot ce-a agonisit. Soţia sa, a rămas cu grija celor patru copii: trei fete, una de patru ani, alta de 14, iar cea de-a treia abia măritată şi „băiatul”, Al. Papiu Ilarian. Nici bucate nu le-a lăsat, nici haine. O acţiune care făcea parte din programul de prigonire a fruntaşilor români.

Ce frumos ar fi ca toamna, să-mbraci roba preoţească şi să zăboveşti câteva minute la mormântul preotului Ioan Pop, în comuna Budiu de Mureş! Sau, să te abaţi, episcope Tőkés, prin Munţii Apuseni. Opreşte-te la Baia de Criş. Ţi-ar povesti oamenii de aici cum au fost ucişi tribunii Ioan Nobili şi Filip Zelenkay, soldatul Francisc Rabenhuber sau răsculaţii Dumitru Paşcu din Biod, Petru Dragoşi din Baia de Criş, Ioan Tisu din Ţebea, Aron Birtu din Baia de Criş, Adam Goleş şi Nicolae Petrovici... N-ai auzit de „furci”! Aşa li se ziceau spânzurătorilor. Bietul Feri Rabenhuber! Avea 33 de ani, era ţigan din Tg. Mureş, a fost crâşmar, dar era atunci, când l-au spânzurat, plutonier, angajat pe trei ani, cu jurământ, la honvezi. L-au spânzurat pentru că a fost „doboşar” în tabăra românească de la Vaţa. Atunci era sub jurământ pentru Împărat.

Unul din marii derbedei ai revoluţiei ungare de la 1848 a fost maiorul Gál László, care acţiona în comitatele Arad şi Zarand, conducând o campanie de represiune de o cruzime inimaginabilă, cu largul concurs al vicecomitelui de Arad, Vőrős Antal. Peste tot, revolte. La Şiria, 6.000 de răsculaţi. Românii nu mai suportă jugul! Primii executaţi: Teodor Vogalon şi Pantea Gorea... Primarul şi Deicu Lăzărescu, sunt de negăsit. La Covăsinţi, adevărat război: românii omoară şapte gardişti unguri! Se confiscă averi... A doua zi, în 24 octombrie, continuă execuţiile „la furci”: Ştefan Verdje (pentru răspândirea de manifeste), clopotarul Paul Borlea (pentru chemarea oamenilor la adunare), Mihai Cârsnic (pentru agitaţie împotriva ungurilor) şi Gheorghe Codreanu (pentru maltratarea gardiştilor), care, va fi până la urmă împuşcat, deoarece s-a rupt ştreangul spânzurătorii. Alţi împuşcaţi, în urma „judecăţii” maiorului Gál: Petru Toma şi Nicolae Crişan...

Şi valul crimelor continuă. Sunt prinşi şi împuşcaţi lângă primăria din Covăsinţi Iuon Balint şi Gică Marian. Se dă un nou termen pentru aplicarea Legii încorporării, pe care românii o consideră ilegală. Încordare maximă. Românii au început dezarmarea ungurilor. Familia Brady se opune şi zece persoane sunt măcelărite. Avram Iancu, Ioan Butean şi Simion Balint fac eforturi disperate să-i tempereze pe români. Excese! La Brad, trimit emisari care iau sub ocrotire familiile ungureşti. Preotul Moga şi fiul său, Ieronim, din Hălmagiu, îi pun în libertate pe unguri. La Gura Văii, armata lui Gál dă foc la 38 de case. Ard bucate, nutreţ, vitele sunt expediate în Ungaria. Peste tot, jafuri şi oameni împuşcaţi. Am în faţă o listă imensă cu nume de români spânzuraţi, împuşcaţi sau arşi de vii, prin introducerea în casele incendiate. În Dumbrava, Răstoci, Aciuţa şi Hălmăgel au dat foc la peste 200 de case şi au omorât peste 120 de români!

Infern! O tragedie care a cuprins toate satele moţeşti din Apuseni. Şi „Revoluţia” ungurească mergea mai departe: „Uniune sau moarte!” Ardealul era înroşit de sângele românilor. Şi pe măsură ce se scurgeau zilele, fără ca românii să se prezinte la recrutare în armata Ungariei, armata de represiune a lui Gál înmulţea sentinţele capitale ale tribunalului militar. El judeca, el executa şi tot el îi raporta „izbânzile” zilei, la Arad, comisarului Vőrős Antal. Şi câtă dreptate avea Al. Papiu-Ilarian, în replica pe care o dădea la scrisoarea lui Klapka către Garibaldi (care mi-a parvenit graţie traducerii scriitorului Ştefan J. Fay, trecut de curând la cele veşnice, fiul deputatului secui în primul Parlament al României Mari, Ioan Fay): „Libera Italie, pe care ei (ungurii – n.a.) se pot bizui dacă sunt prieteni sinceri ai libertăţii, nu va ajuta, nădăjduim, la instaurarea robiei asupra neamului latin de la Dunăre. Mai mult de zece milioane de români, adunaţi într-un acelaşi cerc, nu pot deveni prada unei puteri oarecare, ci, cu atât mai puţin unealta ambiţiei a cinci milioane de maghiari!”...
*
...Aproape nimic despre Mohács! Du-te, totuşi, în Apuseni şi îngenunchează în faţa lui Avram Iancu. Roagă-l să-i ierte pe cei ce-au fost nedrepţi cu românii. Şi, te rog, du-te şi la Mohács să te rogi pentru celelalte suflete nevinovate! C-au murit şi-acolo românii!