Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Povestea unei decoraţii: Viena, 9 ianuarie 1851

Sfârşitul era gata. Kossuth şi câţiva - între care şi tu, generale - aţi mai rezistat, colindând prin Turcia – unde, de fapt, aţi fugit să vă salvaţi „cojocul” – Anglia, America sau Italia. Pentru tine, generale, mai aveam o întrebare esenţială: oare dacă austriecii puneau mâna pe tine, ai fi fost al „14”-lea condamnat la ştreang sau la gloanţe? Ai scăpat! Ai acum un motiv în plus de a lupta cu toată energia pentru „soluţia finală” ce trebuia să ducă la „spargerea zidurilor închisorii numită Imperiul Habsburgic”! Înainte de a-l cunoaşte pe Alexandru Papiu Ilarian, cred că ştiai şi de faptul puţin obişnuit petrecut la Viena, al cărui răsunet a adus în Europa nu doar admiraţie, ci şi cutremur!

Cam aşa a fost:

...Era 9 ianuarie 1851, sala consistorială a Universităţii din Viena era arhiplină. Profesori, studenţi de la toate facultăţile, personalităţi din Imperiu, mulţi români din Viena sau veniţi din Banat şi Ardeal, episcopul Andrei Şaguna, venit de la Sibiu, studentul român Papiu Ilarian...

Şi a-nceput festivitatea. Vorbesc rectorul Sigfred Schultes, apoi decanul Facultăţii Juridice... Amândoi evocau cu multă căldură Adunarea din Duminica Tomii – 15 mai 1848, de la Blaj şi demnitatea românilor, lăsându-l pe studentul Papiu, care a fost decorat cu mare solemnitate, cu „Crucea de Argint cu Coroană”, pentru meritele dovedite pentru Împărat şi neamul său. Şi laudele nu contenesc: ...„A făcut onoare Universităţii, Facultăţii Juridice, sieşi, familiei şi conaţionalilor săi..” Ştii, desigur, generale, că a răspuns cu rară eleganţă, într-o latină superbă. Pe toţi i-a surprins plăcut... Era tronul împărătesc în pericol şi n-a stat de-o parte. Nici el, nici românii ardeleni. Sperau să li se schimbe viaţa şi, mai ales, nu voiau, pentru nimic în lume să fie înjugaţi la căruţa ungurească, alegând, între două rele, ce era mai suportabil... Ştiai, cred, generale Klapka, acest episod! Mai ales că la insuportabilitatea jugului unguresc ai contribuit şi tu, într-o bună măsură, slujindu-ţi „şefu’”, pe aventurierul Kossuth! Ca să nu mai folosesc atât de frecvent cuvântul care îl defineşte cel mai bine: criminal...

Acolo, la Viena, în sala consistorială a Universităţii, studentul Al. Papiu Ilarian n-a plâns, dar a continuat să prezinte, cum a fost invitat, drama familiei sale. Ungurii i-au ucis tatăl! Era unicul sprijin al familiei. Al său, al mamei sale, al celor trei surori... Le-a rămas să ducă o viaţă chinuită, fără casă, fără avere, fără ca împăratul să-i sprijine pe români, pentru toate sacrificiile făcute. La saşi le-a dat ajutoare, pensii. La românii căzuţi şi familiile lor, nimic. Voia ca şi românii să aibă un cap naţional precum au croaţii „Banul”, iar saşii „Comitele”, „care să poarte grija naţiunii, să vindece rănile şi să şteargă lacrimile miilor de orfani”... Şi a mai spus ceva: că atâta vreme cât jalea generală a naţiunii române va continua să existe, de va fi să poarte decoraţiunea, o va acoperi cu vălul de doliu, până când situaţia se va „dezbrăca de jale”... Nimic nu s-a schimbat încă! Din contră „situaţia de plâns a românilor împăratul n-a îndreptat-o”, dând Ardealul în 1867, din nou „pe mâinile vechilor asupritori seculari”. Papiu nu mai putea trăi în acest mediu sufocant şi decoraţia împărătească şi-a pierdut pentru el orice valoare. Pentru a-şi salva viaţa şi libertatea gândirii şi simţirii – cum scria Ştefan Meteş – a emigrat la fraţii săi de peste Carpaţi. Aşa au făcut şi August Treboniu Laurian, Simion Bărnuţiu, Aron Pumnul, Ioan Maiorescu... şi atâţia alţii!

*
N-ai scăpat încă de mine, generale Klapka, mai ales că nu eşti străin nici de drama lui Kogălniceanu. Voi, revoluţionarii unguri, chiar înainte de capitularea de la Şiria, din 13 august 1849, aţi zburat, ca potârnichile, care unde. Era firesc, altfel eraţi lichidaţi. Doar tu, generale Klapka, n-ai aflat. Ai luat „pe loc repaus” doar la 2 octombrie 1849, după vreo două luni fără vreo săptămână. N-am să te-ntreb „de ce”, că tot n-aş crede în niciunul din răspunsurile posibile... Să zicem, totuşi, c-ai mai sperat. C-ai vrut să devii „eroul” Europei, atunci, în anul al doilea al revoluţiilor începute în 1848. Peste câţiva ani, împreună cu Ladislau Teleki, ai ajuns la Iaşi, la reşedinţa noului domn al Principatelor Unite, principelui Alexandru Ioan Cuza... Fără criminalul Kossuth. Şi ce bine v-aţi gândit!... Presupun că vă era mai uşor să câştigaţi înţelegerea acestui bărbat. Cred că era prin 1859, în martie. Pentru voi, el, Kossuth, era o piatră de moară, poate la fel de căutat ca şi de către oamenii viitorului imperiu Austro-Ungar, pe care a vrut să-l decimeze, spre a înălţa altul, mai fălos, cu capitala la Pesta, în numele căruia renunţase la toate rădăcinile lui etnice, spre a sluji cauza ungară.

E ciudat ce mi-a fost dat să aflu, din documente păstrate la „strict secret”, în Ungaria, mai bine de un veac. O „afacere” legată tot de numele tău, generale Klapka! Sau, mai corect, „şi de numele tău”, pentru că nu erai chiar un „fac-totum”... Ştii, desigur, cum au fost primiţi şi ocrotiţi, în Principate, refugiaţii unguri. Nu-ţi este străină nici retragerea de la putere a prim-ministrului de atunci, Mihail Kogălniceanu... Ştii şi „de ce”! El este principalul demnitar din Principate, care a dat „liber” ocrotirii revoluţionarilor unguri în Moldova! Le-a dat „liber” în principal în localităţile din Valea Siretului, unde să se aşeze, le-a dat haine, mâncare, şi câte trei lei vechi ajutor pe zi, din propriile-i buzunare... Şi nu au fost puţini! Ştii bine situaţia, generale Klapka, dar tu eşti cel care trimiteai atât de frecvent rapoarte către „şefu’”, criminalul Kossuth! O nedreaptă şi nemeritată mărinimie... În Ardeal, hoardele lui stinseseră 40.000 de vieţi! Patruzeci de mii de români zăceau în morminte, omorâţi de honvezii şi gardiştii acestui criminal notoriu. Din ordinul acestui sălbatic, care vieţuia cu nume de „împrumut”: Kossuth!

Tu, generale Klapka, ai deschis şi povestea cu armamentul unguresc. Voiai depozite prin Moldova... Pregăteaţi ceva atacuri. Voiaţi să lichidaţi Imperiul şi să faceţi altul, la Pesta. Şi-ai dat frâu liber la „Convenţii”, pe care le semnai băţos, în numele Revoluţiei Ungare! Ai fost destul de abil. Ai profitat de tinereţea lui Cuza, dar, mai ales, de lipsa lui de experienţă, dar ai avut şi abilitatea de a-ţi apropia oamenii din preajma principelui. L-ai „racolat” şi pe inginerul francez de Lalonde, căruia i-ai tot trimis şi... „scrisori secrete”. Ghinionul tău, generale! Nu era chiar „jucăria” ta prinţul Cuza... S-a „prins” la timp! O scrisoare de-a ta, a ajuns în mâinile oamenilor lui de încredere şi-a devenit extrem de circumspect. N-ai priceput că diabolicul complot pe care îl pregăteai Ardealului îl durea grav pe Cuza. Şi nu erai singurul „revoluţionar” ungur care se-nvârtea pe la „curtea” Principatelor. Era des trimis de Kossuth şi... Budai Sándor. Ştii bine cine era: un român care şi-a trădat neamu’! Era de fapt... Alexandru Buda. El a dus la Iaşi chiar şi un memorandum cu concesiuni făcute românilor din Ardeal. El, nenorocitul, cumpărat de Kossuth printr-un mandat de deputat în Parlamentul revoluţionar ungar din 1848-1849, a fost trimis de „cumpărător” să-l convingă pe Cuza că unirea Ardealului cu Ungaria era în interesul... românilor ardeleni! E drept, mai târziu, prin 1861, primăvara. Cam pe-atunci când raportai „şefului” tău, Kossuth, că oamenii voştri au fost bine primiţi de Cuza şi, mai ales, de Kogălniceanu, amintindu-i numele comitelui secuilor, Berzenczy, al deputatului Vidasz, dar şi gloata formată din sute de „adăpostiţi de pe Valea Siretului”... Semn că românii au ştiut să fie generoşi, neluând în seamă ororile pe care „şeful” tău le-a săvârşit cu o inimaginabilă cruzime în Ardeal, sub acea terifiantă lozincă „Unire sau moarte”!

Ce teribil tupeu trebuia să fi avut, să vă guduraţi pe lângă români, să vă ajute! Ei, cărora le-aţi plantat spânzurătorile morţii, vreo 300 la număr, prin mai toate satele Ardealului, transformând ritualurile omorurilor în spectacole care să-i înspăimânte pe cei care refuză intrarea în malaxoarele ungurizării, ale catolicizării. Ţi-aminteşti, generale Klapka, ce-i scriai inginerului francez de Lalonde în vara anului 1860? De ţi-ai uitat, îţi amintesc eu: „Prinţul (...) chiar este sedus de ideea unei Confederaţii Dunărene (...) Prinţul nu poate să se pună în fruntea acestei mişcări decât (când va fi) consolidat, perfect întărit. (...) Primul succes al consolidării sale la putere îi va da şi mai multă ambiţie. Dorinţele sale vor deveni mai mari, ideea unei Daco-Românii îi va veni în cap şi el va avea probabil şanse de reuşită (...) Toate acestea se pot rezuma aşa: a se servi de România ca de o entitate pasivă, altfel ar fi periculos. A elibera Ungaria înainte ca România să fie constituită, astfel încât să evităm orice fel de pretenţie exagerată din partea românilor”... Prevedeai unirea românilor şi de ce ţi-era frică?

Târg, generale! Târg de conştiinţe... Erai un şmecheraş, dispus să te foloseşti de sufletul curat al unor oameni, spre a-ţi atinge scopul. Marele nenoroc al tău, şi al planurilor urzite pe spinarea românilor, s-a numit... Alexandru Papiu Ilarian! Te-ntreb, totuşi, generale Klapka: dacă îţi reuşea planul „Confederaţiei”, acum, aproape de anul... 2010, când scriu şi despre „aventurile” tale, ca „prim-ucenic” al fanaticului Kossuth, aş fi avut „surpriza” să-ntâlnesc un... Klapka Győrgy-jr.? Sau, mai direct: cu armamentul ăla depozitat la Bacău, Roman, Ocna şi Piatra, pregăteaţi doar atacul Vienei?! Sau, împlineaţi visul nebunesc de a-ntinde graniţele Imperiului Ungar până unde vedeaţi cu ochii? Aveaţi cumva, prin minte, şi ideea de a reboteza Principatele Române ca... „Ungaria de Est”? Nu-ţi pun aceste întrebări chiar anapoda... Poate nu ştii că se mai păstrează nu doar câteva din scrisorile tale celebre, ci şi urme ale „Convenţiilor” secrete, încheiate cu Principatele Unite, unele semnate chiar de tine.

Ai fost mare, generale! Ai „jucat” bine. Ai ştiut să minţi frumos. Credibil. Ţi-ai instruit binişor şi grupurile de... spionaj. Şi, mai ales, ai ştiut să-l asculţi şi să-ngenunchezi în faţa „şefului”, Kossuth, care ţi-a fost şi tată, şi duhovnic, şi Dumnezeu! Prea mult... Îţi mai aminteşti de... Lalonde? Un inginer francez, din preajma lui Cuza, pe care l-ai convertit la spionaj, atunci când voiai să ştii prin ce ape trebuie să te scalzi. Habar n-aveai însă ce pregăteau oamenii din preajma domnitorului. Fie să-ţi spun doar că Alexandru Papiu-Ilarian pregătea un îndrumător pentru raporturile românilor cu nemţii, slavii şi ungurii, în timp de pace şi în cazul unei revoluţii în răsăritul Europei... Un „Memorandum” esenţial, un model de analiză politică, destinat unirii tuturor românilor în „Daco-România”. Românii din Ţara Românească, Moldova, Transilvania şi Banatul. Acesta era idealul pentru care milita Cuza.

Ţi-ai uitat, se pare, de „Convenţii”... Pentru ele te-ai alăturat contelui László Teleki şi-ai bătut drumurile Iaşilor şi ale Bucureştiului. El avea 59 de ani, iar tu, doar 39. June! Da’ dat dracu’... Apropo, generale: În 1849, în 13 august, când s-a „spart” revoluţia ungară, după capitularea de la Şiria, n-ai depus armele. Ai mai luptat vreo lună şi jumătate: cu cine şi, de fapt, ce urmăreai? Abia apoi ai plecat în pribegie, în Italia şi nu în Turcia, ca „şefu’”, Kossuth. De-acolo, când a-nceput războiul dintre Austria şi Prusia aliată cu Italia, ca toţi ungurii-patrioţi, ai considerat că a venit momentul revanşei faţă de habsburgi. Era 29 martie 1859 şi trecuse un deceniu de când Kossuth ţi-a pus pe umăr galoanele de general al armatei ungare. Atunci, ajuns la Iaşi, te-a primit Cuza, te-a ascultat, după care i-a transferat „problema” ministrului de externe, poetul Vasile Alecsandri. Ţi-a ascultat „poezia”, s-a lăsat amăgit şi a semnat un acord prin care vi s-a permis, vouă, celor din emigraţie, să faceţi câteva depozite de armament în Principate. O prostie mai mare nici că se putea, pentru care au „plătit” cei pe care i-ai „îmbrobodit”, viclene general. V-au primit cu omenie românii, iar voi, v-aţi apucat să deschideţi aici un teatru de război. Prin mintea lui Kossuth şi-a găsit loc şi ideea unui transport de arme pe Dunăre, fără ştirea lui Cuza, organizarea în secret a ungurilor-emigranţi din Muntenia, înarmarea acestora şi... înainte, spre Ardeal! O idee urmată de o reflecţie „profundă” a lui Kossuth: „Şi să-ncerce Cuza să ne stea în cale dacă îndrăzneşte! Toată Valahia nu va reuşi să ne oprească, dacă vom avea 10.000 de oameni. Iar atâţia, pot să fie” - se încuraja el. Vorba înţeleptului: să vezi cui îi deschizi uşa” Şi asta, în vreme ce trei imperii priveau atente „spectacolul” unguresc al emigraţiei primite cu omenie pe teritoriul Principatelor Unite. Numai că pe cei 10.000 nu-i interesa aşa ceva. Se confruntau cu alte probleme.

Hei, Kossuthe! „Elegant” răspuns oferit gestului de omenie al românilor... Şi tot din partea ta vine, a Marelui Asasin! Câtă deosebire între modul de a înţelege noţiunile de ajutor şi libertate, între conducătorii Principatelor Române Unite şi cei ai revoluţionarilor lui Kossuth. Târziu, după mai bine de un sfert de veac, în şedinţa din 11 februarie 1886 a Parlamentului României, primul-ministru de-atunci, Mihail Kogălniceanu a-ncercat să explice rădăcinile omeniei româneşti arătate faţă de cei ce-au asasinat 40.000 de suflete de români: „Pentru români, Transilvania este leagănul naţionalităţii noastre, este baştina, este matca din care au ieşit roiurile române care, trecând dincoace de Carpaţi, au format statul lui Negru Vodă, al lui Bogdan şi Dragoş, astăzi regatul liber şi independent al României, care are, în spatele său, drept zid de apărare, naţionalitatea română de peste Carpaţi. Naţionalitate care, dacă va fi exterminată în Transilvania, se va compromite şi România”...

...Să ne-ntoarcem, generale Klapka, la „Convenţiile” tale. Prima, ai „smuls”-o în 29 martie 1859. Cam la un deceniu de când îţi tremurau pantalonii că treburile nu mergeau cum le voia „şefu’”. Nu prea te-a răbdat inima să subscrii cererii imperative a Principatelor de a se acorda garanţii pentru Ardeal şi Banat, cât şi pentru Bucovina. Cu acest precizări a ajuns „Convenţia I” în mâinile lui Cuza! Numai că au survenit măsluiri: Kossuth a eliminat din text amendamentele româneşti. Nu-i conveneau! Altele erau planurile lui. Altfel spus, era o escrocherie la nivel înalt. Iar administraţia „Cuza”, abia instalată, era lipsită de experienţă. Peste nici două luni, la 20 mai 1859, la nici patru luni de la Unirea Principatelor, a II-a Convenţie, pe care, tot tu, generale Győrgy Klapka, ai semnat-o, în numele lui Kossuth, cu domnitorul Cuza, în ale cărui graţii erai. O Convenţie în şapte puncte pe care şeful tău, care se visa în continuare viitor „rege” al Ungariei, spera s-o introducă, punct cu punct, în viitoarea Constituţie. Ţi-aminteşti, generale Klapka? Atunci, Cuza nu te-a mai trimis, pe tine şi pe contele Teleki László, la Alecsandri, ci la Ioan Bălăceanu. Se aşternuse un pic de democraţie şi-n mintea voastră, semn că „şefu’” încerca să-mbrace alte haine, chiar dacă nu-l prea prindeau. Dar se chinuia... Dacă totuşi „Convenţia II” s-a încheiat, meritul îţi aparţine. Avea încredere în tine Cuza, în timp ce pe şeful tău, Kossuth, îl cam ţinea în planuri secunde. Ştia bine ce hram poartă. Noua „Convenţie”, era, în fond, încă o încercare de a cuceri bunăvoinţa lui Cuza, devenit în Europa una dintre cele mai influente personalităţi ale momentului. În sinteză, cele şapte puncte prevedeau:

1. Ungurii, sârbii şi valahii încheie între ei pace şi uită vechile neînţelegeri (cum adică, generale Klapka? Ce român poate „uita” crima de la Mihalţ? Dar cea de la Luna? Dar spânzurătorile care au înspăimântat neamul românesc? Dar torturile la care au fost supuşi neungurii? Dar „Fabricile de unguri” care începeau să duduie? Dar neacceptarea românilor din Dietă? Dar anexarea Ardealului la Ungaria, votată cu nonşalanţă în 1848? Chiar crezi, generale, că o minte întreagă şi sănătoasă, poate accepta aşa-ceva? Poate! Dar aberaţia aceasta nu poate exista decât în minţi „zdruncinate”, precum a şefului tău, care ţi-a cerut să introduci în „Convenţie” acest punct! Da, pacea e necesară, românii ştiu să uite, ca şi sârbii, dar istoria nu poate fi păcălită, cum nici cei 40.000 de morţi nu-i mai poate învia nimeni!);

2. Toţi locuitorii Ungariei, fără deosebire de neam şi de religie, se bucură de aceleaşi libertăţi, fără deosebire de rasă sau religie! (Ce frumos sună! Şi ce extraordinar ar fi fost ca acest punct, atât de insistent cerut de români, să fie acceptat de şeful tău! Asta au cerut-o românii la Adunarea de la Blaj din 15 mai 1848... Răspunsul îl ştii. Curţi marţiale, spânzurători, crime. Teroare fără precedent! Ai uitat lozinca pentru care şi tu ai participat la luptă, cu armă şi gloanţe? Ţi-o reamintesc: „Uniune sau moarte!” A emanat-o mintea bolnavă a şefului tău, care acum se vrea mieluşel...);

3. Comunelor şi comitatelor li se acordă autonomie. Locuitorii comitatelor cu populaţie mixtă se vor înţelege prieteneşte între ei, în privinţa limbii oficiale ce va trebui adoptată: maghiară, sârbă ori română. (Ce straniu sună... „ori română”! Nu cred că n-ai auzit de învăţatul sas Stephan Ludwig Roth... Păi, generale, spune-i şi lui Kossuth cine a fost: la 21 de ani, studia la Tűbingen şi era preferatul marelui Pestalozzi. I s-a oferit şi a refuzat catedra de profesor la marea Universitate din Freiburg. În 1842, când Dieta de la Cluj voia să impună proiectul maghiarizării desăvârşite, cu un orizont de cel mult un deceniu – porneau „motoarele”... „Fabricii de unguri”! – această voce autorizată a Ardealului, s-a opus energic. N-ai citit nici tu, generale, n-a aflat nici şeful tău, ce-a scris învăţatul sas Stephan Ludwig Roth, în broşura pe care a tipărit-o la Braşov „Războiul limbilor în Transilvania”, în replică la aberaţia ca în zece ani toţi vieţuitorii acestei ţări să devină, prin limbă, unguri. Citeşte şi ia aminte, generale Klapka: „În zadar se căznesc domnii de la Dieta din Cluj să dea Transilvaniei o limbă oficială (...) Ea are - precum a avut totdeauna - o limbă a sa, o limbă pe care o înţeleg locuitorii acestei ţări. Nu este limba nemţească, nici cea ungurească. Este limba română, pe care o ştiu toţi, fără a o fi învăţat. Toată lumea ştie româneşte (...) Pentru ca să înveţi ungureşte sau nemţeşte, îţi trebuie osteneală prin şcoli. Limba românească o înveţi aproape fără să vrei, din contactul zilnic, din stradă (...) Şi chiar dacă nu ai dori să înveţi limba aceasta, o înmiită trebuinţă impune cunoaşterea ei!”... pricepi, cred, bine ce-a zis”. A fost şi la Blaj, la Adunarea celor peste 40.000 de români, pentru a le asculta durerile. A fost o personalitate uriaşă a Ardealului! Din ordinul comisarului Ladislau Csányi, şi nu fără ştiinţa Marelui Criminal Kossuth, „şeful” tău, a fost ridicat chiar din biserica în care slujea, legat în lanţuri şi-n final judecat sumar la Cluj, iar trei ore mai târziu, împuşcat precum un câine pe Cetăţuia Clujului. Era 11 mai 1849. Ţi-am făcut aceste precizări, pentru a-ţi drămui timpul. Tu n-ai timp de lecturi. Ţi-e dragă puşca şi-ţi place să omori oameni. Iar când îl poţi sluji pe Marele Criminal al veacului nouăsprezece, te simţi împlinit şi fericit!);

4. Fiecare naţionalitate îşi administrează singură problemele bisericeşti şi şcolare. (Ce superb sună! Dar cine poate stinge ecouri precum cele ale discursurilor lui Wesselényi Miklós? Tu, generale, îl ştii... Eu doar îţi aduc aminte ce zicea acest „altfel” de „învăţat”, în 1833, vorbind „despre prejudecăţi”: „Consider nu numai corect, dar şi foarte necesar ca poporul de jos să nu se bucure de drepturi naţionale şi de reprezentare, decât dacă va deveni cu adevărat maghiar, dacă se va contopi cu naţiunea, de ale cărei drepturi vrea să beneficieze, dacă prin limbă şi obiceiuri se va identifica cu ea. Aceasta nu este o metodă de discriminare sau de constrângere. Pentru o atât de magnifică recompensă, preţul e doar învăţarea unei limbi, ceea ce nu este peste puterile nimănui. Astfel, cei care acum nu vorbesc ungureşte, sau nu sunt unguri, pe măsură ce se vor maghiariza, au încetat să primească şi drepturi naţionale”! Vai, generale Klapka! Eu cred că zisele acestui nechibzuit şi neom, nu pot să nu te revolte chiar şi pe tine, oricât de vanitos ai fi. Mai e, în orice, şi un dram de omenie. De bun simţ. Ce pas poţi face mai departe! Acolo e o mare prăpastie naţională. Ca român, te prăbuşeşti în gol. Mori. Şi nu vine acest Wesselényi să te învie. La nevoie, îţi mai arde o măciucă în cap, sau, precum deja ştie, te pune să-ţi sapi groapa, cheamă honvezii, te împuşcă, după care câţiva ţigani te aruncă în groapă şi aruncă peste tine pământ! Bisericile? Cred că nu e cazul să-ţi povestesc ce-ai făcut şi tu, dar, mai ales, cei care au acţionat în Partium şi-n Ardeal. S-ar putea ca tu, faţă de românii din Ardeal, să fii curăţel. Să nu-i fi omorât, precum au făcut-o vreo şapte dintre cei 13 condamnaţi la moarte de către împărat. A fost şansa ta! Şi, poate, n-ai dărâmat nici biserici ale românilor. Poţi minţi, dar eu tot cred în Judecata de Apoi. Cum cred că va veni şi ziua în care, personaje din Mileniul III, precum celebrul cuplu Tőkés-Markó, vor da socoteală în faţa Tribunalului Planetei! Pentru că viaţa Planetei trebuie ocrotită!);

5. Vor fi constituite regimente sârbeşti şi valahe cu limbă de comandă sârbă şi valahă. Egalitatea completă în toate armele, spre binele candidaţilor, pentru a ajunge în toate funcţiile, titlurile şi demnităţile. (Sună frumos şi aberaţia asta! Fă-te pentru cinci minute român şi spune-mi, din postura asta, cum „traduci” tu acest punct „5”? Ghiveci lingvistic. Haos... cazon. Şi-n mintea ta şi a camarazilor tăi nu poate fi decât o soluţie unică: ungureasca! Altfel, nu-l ucideaţi pe pastorul sas Stephan Ludwig Roth! E, totuşi, un Dumnezeu, care intervine când trebuie. Şi v-a bătut!);

6. După sfârşitul războiului, se va convoca o Adunare a Transilvaniei, pentru a se pronunţa asupra unirii administrative cu Ungaria. În caz că majoritatea hotărăşte ca vechea administraţie autonomă a Transilvaniei să fie restabilită, ungurii nu se vor opune! (Chiar?! Pentru că eu scriu despre vremuri trecute prin sita istoriei, care a-nsemnat, în fond, trei anexări diktate de o minoritate - cea dirijată de minţi revanşarde, tulburi, nerealiste, două războaie mondiale, două păci - încheiate după ce au fost trecute prin judecata lucidă a zeci de mii de experţi, guverne şi şefi de state, fără să conteze nici ţinuta fizică a delegaţilor, nici hainele, nici papioanele, nici aplauzele doamnelor, care şi-ar fi aţintit privirile spre cei mai frumoşi şi virili bărbaţi ai Planetei. A contat doar adevărul. Şi el nu a putut fi decât unul! Îl ştii... Îl ştiţi... Chiar dacă răsuceşte cuţite în rana adâncă a orgoliilor. De-ai fi trăit prin veacul douăzeci, în mod sigur te-ar fi luat „frigurile” când ai fi văzut şi auzit ce-au făcut românii din Ardeal. S-au adunat, cu mic cu mare, în fiecare localitate, au ales delegaţii pe care să-i trimită la Alba Iulia, cu delegaţii speciale cărora le-au zis „credenţionale”, mandatându-i să voteze pentru Unire cu Ţara-Mamă, adică România! Erau, de fapt, la Alba Iulia, în dimineaţa zilei de 1 Decembrie 1918, peste 100.000 de români, reprezentaţi de cei 1.228 delegaţi cu drept de vot. Ştii câţi unguri trăiau în Principat? Nici jumătate din numărul românilor! Vreo 29 la sută... Cu secui cu tot. Atât! Şi, tu, generale Klapka, în numele Marelui Criminal Kossuth, ţi-ai cam şifonat şi mai tare onoarea, dând asigurări că ungurii nu se vor opune... Păi au făcut-o tot timpu’ şi n-au înţeles nici azi că „forţa” în relaţiile dintre ţările civilizate are acelaşi final. Că, de fapt, în timp, şi, mai ales în anul 1918, Ungaria n-a pierdut absolut niciun milimetru din teritoriu. A trebuit să dea înapoi ce-a prădat. Ce a jefuit: Transilvania de la români, regiunea Fiume, Croaţia, Slovenia, Batchka (între Dunăre şi Tisa), Banatul Occidental, Slovenia, Rutenia... Şi „împăcarea” n-a găsit leac nici azi, cu toate că Tratatul, semnat de Ungaria, la Trianon, are, la articolul 74 o consemnare precisă: „Ungaria declară de pe acum că recunoaşte şi primeşte fruntariile Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Statului Sârbo-Croato-Sloven şi ale Statului Ceho-Slovac, astfel precum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri Aliate şi Asociate”... Aşa că acest punct 6 din „Convenţie” sunt vorbe-n vânt! Tu nu ştii ce s-a-ntâmplat încă în 2009, prin mijlocul verii... Până şi-n fotbal s-a transferat ura! Nişte descreieraţi de-ai voştri, s-au suit în rapidul Budapesta – Bucureşti să vadă şi să susţină o echipă ungurească, Újpesti, care juca la Bucureşti. O haită de vreo 500... Cum au intrat în România, au început să-i provoace pe români, cu harta Ungariei Mari, care avea în hotare şi Ardealul, cu Stema Ungariei Mari, cu lozinci caligrafiate în limba română, continuând atacuri jalnice la adresa României, urlând fără întrerupere, „Ţiganii, ţiganii, ţiganii!”. Ca apoi, la Bucureşti, să intre pe scenă descreieraţii voştri, care au afişat un „banner” prin care s-au autoexclus din specia umană. Bolovani, strigoi de noapte, orice, dar nu oameni! Şi încă ceva: „bolovanii” voştri s-au războit pe tot parcursul „călătoriei”, cu oamenii paşnici pe care i-au întâlnit prin gări, amintind parcă de vremea atacurilor asupra Ardealului din trenurile blindate, sau de... „Bătălia de la Podul Simeria”, sau de la... Pisky, cum îi ziceaţi voi pe-atunci. Tu, ştii bine: acolo, la „Piski”, la 8 februarie 1849, s-au bătut armatele ungureşti, conduse de mercenarul polonez Bem (Vezi? Pe-atunci, dacă ţinea la tine Kossuth, te punea pe tine „şef” peste toată armata, şi nu-l „racola” pe ăsta!) şi cele ale Ardealului, conduse de omu’ Vienei, generalul Puchner. Atunci, Bem a sfeclit-o... În 2009, derbedeii voştri au învins. I-au „botezat” cu apă, aruncată cu forţă, prin „ţâşnitoarele” pe care le-au „inventat” din sticlele de apă pe care le aveau, i-au înjurat pe români, le-au făcut toată gama de semne obscene. „Victorie” ungurească, aşadar! Mai ales că au venit cu bannere uriaşe pe care au ţinut să amintească românilor, cu o obrăznicie specifică, ce vă chinuiaţi şi voi să păcăliţi Europa: că Ardealul e pământ unguresc! E la fel cum aş pretinde eu că sunt stăpânul Tamisei… C-am fost pe-acolo şi chiar mi-a plăcut! La fotbal, a fost însă altfel. Au bătut românii: şi la Bucureşti, dar şi la Budapesta;

7. Cele trei state dunărene (ungar, valah, sârb), realizează o confederaţie între ele. (Tu şi Kossuth, ştiaţi bine ce vreţi şi semne ale „cursei” pot fi descifrate şi din „Acordul despre armele, muniţiile şi uneltele de război transportate în Principatele Unite”. Ştii cel mai bine ce-nsemna: Direcţia Naţională Ungară îşi exprima disponibilitatea de a-i împrumuta lui Cuza cele 10.000 de puşti, precum şi jumătate din muniţiile şi uneltele de război depozitate în Principatele Unite – cele de la Bacău, Piatra, Baia şi celelalte localităţi, pe care cred că le-ai inspectat, atunci când au fost descărcate, după lunga lor „călătorie”, pe mare, tocmai din Anglia, de la Birmingham. N-ai uitat să consemnezi şi câteva clauze precum „Înălţimea sa, Principele Cuza, se obligă să restituie armamentul în termen de doi ani – şi mai curând, dacă apare vreun prilej pentru a-l folosi în interesul independenţei ungare (...) Direcţia Naţională Ungară se obligă să nu folosească acest armament decât pentru un scop: eliberarea Ungariei şi, niciodată, sub niciun pretext în interesul opiniilor sau acţiunilor partidelor care există sau ar putea exista în Principatele Unite”. (sic!)