Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Unde eşti, Kossuth?!

Orice s-ar zice, îi „umbla” mintea lui Kossuth! De la Kűthya, din Turcia, unde s-a exilat la început, privea cu îngrijorare şi teamă spre Ungaria şi spre Ardeal. Ştia ce-a lăsat în urma lui. Ştia şi ce l-a dus la dezastru şi demisie... De aceea, după mai bine de un an, frământările asupra problemei naţionale l-au dus la elaborarea unei Constituţii. Un „proiect”... A analizat tot ce-a fost, a modelat „proiectul” tot restul vieţii, dar de murit, tot în exil a murit. La Torino... A trăit însă şi cu mândria de a fi crezut că a elaborat un „proiect” pe care l-a considerat cel mai concret plan unguresc din secolul nouăsprezece, pentru transformarea burghezo-democratică a Ungariei, dar şi „un model” pentru popoarele conlocuitoare sau vecine. Fără a renunţa la ideea sfântă a statului unitar ungar, între frontierele sale „istorice”. Avea în vedere, el, slovacul, răsărit şi dintr-o familie de ţărani, o singură concesie: acordarea autonomiei administrative, până la dreptul de separare de Ungaria, a... Croaţiei. Atât! De federalizare, nici nu voia să audă. Avea însă destule idei liberale: suveranitatea poporului, libertate pentru individ, familie, comitat... Se gândea ca fiecare comună sau judeţ să-şi hotărască ce limbă va folosi, iar şcolile să aibă subordonări după importanţă. Cele primare să aparţină de comune, cele secundare de judeţe, iar cele superioare, de stat. Bisericile? Libertate deplină! Armata? Miliţii naţionale înarmate, folosite de comune şi judeţe, deosebindu-se după judeţ şi... naţionalitate. Cum vedea Kossuth armata judeţului Bács? Un conglomerat format din unităţi ungare, germane şi sârbeşti, fiecare având propria limbă de comandă, în conformitate cu principiul liberal al votului.

Visa ca „Proiectul” lui să asigure unitatea teritorială, fericirea popoarelor. Când l-a considerat definitivat, s-a adresat naţiunilor subjugate din Ungaria: „Declar în mod deschis, cu toată sinceritatea sentimentelor frăţeşti care trăiesc în mine, că dacă acei concetăţeni ai noştri care au altă limbă decât a noastră, ar avea dorinţe pe care nu le-am cuprins în cercetarea mea atentă, aceasta nu se datorează decât faptului că nu mi-au ajuns la cunoştinţă. Dar, îi rog să fie convinşi concetăţenii noştri că naţiunea ungară a lăsat să cadă în uitare daunele reciproce de odinioară, le întinde o mână frăţească şi nu se împotriveşte nicidecum să le acorde tot ceea ce poate cere fratele de la frate”...

O, biet Kossuth! Prea multe ai uitat! Şi, că te-ai născut într-o familie de ţărani, că tatăl tău era slovac, că te-ai căsătorit cu o fată dintr-o familie de nobili, o nemţoaică, prin care ai parvenit, că ai fost susţinut de Bathyany, care a cheltuit o sumă imensă ca să ajungi în Dietă! Renegat... Acest „drum” te-a împins spre ferocea intoleranţă ce-ai arătat-o, mai ales faţă de români? „Proiectul” tău, să fie semnul că ţi-a venit mintea la cap? Greu de crezut! De ţi-ar fi venit gândurile bune cu vreo trei ani în urmă... Prea repede ai uitat măcelul de la Mihalţ. Chiar, nu-ţi mai aduci aminte? Era 2 iunie 1848, când ai trimis acolo 260 de honvezi. Ţi-e prea scurtă memoria... Tu ai pornit mecanismele „Fabricii de unguri”. Ţi-e ruşine să-ţi aminteşti ce-ai zis? Îţi amintesc eu: „Dacă nu se ungurizează, românii vor fi exterminaţi!” Tu ai lansat cumplita lozincă „Uniune sau moarte!”. Şi, vai, Kossuthe, câte vieţi ai ucis. Tot tu ai ordonat şi măcelul de la Luna, liniştita comună de pe Arieş. Te-ai înfuriat că feciorii români nu voiau să îmbrace hainele armatei tale. Păi cum s-o facă, dacă tu le-ai luat totul? Şi limbă, şi pământ, şi idealuri... Da, le-ai furat şi visele. Le-ai oferit, în schimb, drumul spre moartea existenţei naţionale: „Uniune sau moarte!”... Cum te-a răbdat sufletul să accepţi să fie împuşcat, după o „judecată” penibilă, pastorul sas Stephan Ludwig Roth? De ce-ai ordonat instituirea „Tribunalelor de sânge” în Ardeal? Nu te-ai gândit la urmările lor catastrofale?!

Să te fi deranjat eseul lui despre „Lupta limbilor în Transilvania”, pe care l-a publicat în 1842? Aminteşte-ţi: „Domnii din Dieta de la Cluj, au dat poate naştere unei limbi de cancelarie şi acum se bucură de venirea pe lume a pruncului (...) Nu e nevoie de proclamarea vreunei limbi ca limbă naţională, pentru că avem deja o limbă naţională. Ea nu este germana, nici maghiara, ci valaha. Putem noi, naţiunile privilegiate, să ne sucim şi să ne învârtim cât vrem, adevărul acesta este şi nu altul (...) Viaţa însăşi ne prilejuieşte un contact zilnic cu acest popor numeros, ce reprezintă aproape o jumătate din populaţie”... Nu-ţi spun noutăţi, ştiai bine acest adevăr. Şi tot „liberal” te declarai!

Sunt 160 de ani de când, cu voia ta, a fost omorât preotul sas Stephan Ludwig Roth. A fost un savant al vremurilor sale. A fost un vizionar! A fost un Mare Om! N-ai vrut să-l asculţi, aşa cum nu ţi-a păsat nici de bunele gânduri cu care te-a căutat Nicolae Bălcescu, ministrul de externe al Ţării Româneşti. Când ţi-am aflat „Proiectul”, mi-a crescut scârba. Tu, dictatorul-criminal din anii revoluţiei paşoptiste, după ce ţi-ai trădat propria-ţi naţie, se-nvârte în mormânt mama ta, Karolina Webe, luterană-germană, ca şi Stephan Ludwig Roth şi tatăl tău, slovac, după ce ai provocat îngrozitoare măceluri, îmbraci haine de liberal şi te declari cel mai curat om de pe Planetă! Cu siguranţă că Stephan Ludwig Roth nu te-a blestemat, dar execuţia lui, descrisă de un martor ocular, preotul clujean Georg Hintz, e mai mult decât un blestem. Şi pentru tine, şi pentru cei de teapa ta, neuitându-l nici pe comisarul gubernial pentru Transilvania, Csány, care a declarat nevalabilă amnistia faţă de Stephan Ludwig Roth, declarată de generalul Bem, şi a cerut execuţia imediată, spre a-ţi satisface setea de sânge. Era 11 mai 1849. Sus, pe Cetăţuia Clujului, când condamnatul la moarte, pastorul luteran, Stephan Ludwig Roth era escortat spre locul execuţiei, se auzeau, din timp în timp, focuri de armă şi strigăte de durere. Povesteşte preotul Georg Hintz:

„...Auzeam horcăitul de moarte al numeroaselor victime ce fuseseră măcelărite, căzând aici de curând, vaietele şi hohotele părinţilor, soţiilor şi copiilor ce-şi văzuseră aici fiii, soţii sau taţii sângerând cumplit, zăreau sălbatica mulţime a spectatorilor, năpustindu-se ca o furtună spre noi, abia stăpânindu-se, în aşteptarea cruntului moment, şi mă uitam la victima ce stătea lângă mine, un om ce depăşea, cu siguranţă, prin valoarea sa, toate celelalte victime căzute. M-a cuprins o durere de nespus. Mă simţeam zdrobit. Cu toate acestea, nefericitul meu prieten, direct implicat în acest „spectacol” infernal, stătea atât de liniştit şi de calm în careul militar închis în jurul nostru, de parcă soarta sa ar fi luat o întorsătură favorabilă. Pe drumul încoace, i-am adresat, din când în când, câte un cuvânt cucernic, de îmbărbătare. Am făcut şi acum acest lucru. Mi-a strâns mâna recunoscător şi mi-a întins batista, rugându-mă: «Dragă frate, înmoaie această batistă în sângele inimii mele, după ce voi fi căzut, şi trimite-o fiicei mele mai mari»...

Apoi, s-a cerut tuturor să păstreze linişte şi, stând în faţa noastră, unul dintre judecătorii penali prezenţi a rostit cu voce tare sentinţa, la începutul căreia, nefericitul meu prieten, aflat lângă mine, mi-a şoptit: «Ascultă numai ce însăilare de minciuni!», iar când judecătorul a spus: «Condamnatul a schimbat Sfânta Scriptură cu spada», el mi-a spus: «Nu-i adevărat! N-am pus niciodată mâna pe spadă...». După citirea sentinţei, s-a dus la ofiţerul-comandant şi i s-a adresat cu următoarele cuvinte: «Domnule căpitan, am o dorinţă!... Cer iertare, de dragul copiilor mei!»... Cel căruia îi vorbise, răspunse emoţionat: «Nu am căderea de a ierta!»...

A îngenunchiat, a mai spus o dată «Tatăl Nostru», şi-a luat rămas bun de la părintele Hintz şi de la cei care l-au condus, spre a-i uşura, prin îmbărbătare, sfârşitul, după care i-a spus ofiţerului că e la dispoziţia sa. Un bărbat, s-a apropiat apoi de marele cărturar al Ardealului, prof. dr. Stephan Ludwig Roth, fost rector al Gimnaziului din Mediaş, fost comisar imperial plenipotenţiar, paroh al Bisericii lutherane din Moşna... Voia să-l lege la ochi. A refuzat. După care gloanţele i-au străpuns corpul şi l-au doborât. Peste o săptămână, credincioşii din Moşna şi cei apropiaţi îl înmormântau creştineşte, la Mediaş.

...Şi iar mă gândesc la tine, criminalule Kossuth! De ce nu l-ai salvat nici pe acest Om adevărat? Trebuia să fii tu la Cluj, atunci, în 11 mai 1849, dimineaţa, în faţa Tribunalului, şi să anunţi că ai abrogat ruşinoasa Lege Marţială, că preotul Stephan Ludwig Roth e un Erou al Ardealului, în vreme ce tu, prin tot ce-ai făcut, ar fi trebuit să faci schimb de vieţi. Necondiţionat! Dar n-ai făcut-o! Şi-ai continuat să baţi cărările lumii, „uitând” să mai aşezi câte o floare chiar şi pe mormintele părinţilor tăi, cu rădăcini slovaco-germane, dar nici pe cele ale românilor, cei 40.000 ucişi de armatele tale, din ordinele pe care tu le-ai dat! Ar fi trebuit să te reculegi şi-n Mediaş, la mormântul Eroului Sas, dar să vizitezi şi Monumentul „Stephan Ludwig Roth”, ridicat la 20 mai 1853. În semn de căinţă. Şi tu, dar şi comisarul tău guvernamental, Csányi László, şeful „tribunalelor de sânge”, alt călău, căruia i-ai transmis ordinul de arestare, petrecută chiar în timpul slujbei, în biserica din comuna Moşna. Ai bunul simţ şi spune-le celor care se dau de ceasul morţii să-ţi facă statui, să dea numele tău unor străzi, să „boteze” chiar posturi naţionale de radio, sau să te evoce prin fel de fel de jenante mijloace, să te lase să-ţi vindeci rănile vieţii, să-ţi ispăşeşti pedepsele lui Dumnezeu, pentru tot răul pe care l-ai făcut, sperând să fii, într-o nouă viaţă, omul care să-şi merite şi statui, şi străzi, şi cărţi, şi roluri de erou în spectacole...

*
...Unde „dormi” în anul 2009, Kossuthe? Ţi-aduce cineva flori? Ai împlinit 207 ani de la naştere şi 115 de când te-ai reîntâlnit cu mama ta, săsoaica Karolina Webe, şi neamurile ei săseşti, cât şi cu părintele tău, bunul slovac, al cărui nume l-ai uitat de mult. Cum e acolo, Dincolo, întâlnirea cu cei 40.000 de români, care au fost omorâţi, conform planurilor tale? Dar cu sârbii din Ungaria şi din Ardeal, pe care nu i-ai putut suferi? Dar cu secuii, pe care i-ai dezmoştenit de tot ce-aveau sfânt? Aş vrea să cred că nu continui şi-acolo să te ocupi de modernizarea „Fabricii de unguri”! Ideea târzie care ţi-a venit, de a pune la punct o Constituţie, cu atâtea libertăţi, e un semn de înţelepciune. O târzie spălare a păcatelor tinereţii, chiar dacă, şi în 1848, la 52 de ani, ar fi trebuit să fie şi pentru tine o vreme a maturităţii... Pe pământul Transilvaniei ai lăsat multă jale, durere şi suferinţă în rândul miilor de familii de români, dar şi de saşi şi unguri.

Cât îl priveşte pe romanticul Nicolae Bălcescu, l-ai cam ameţit, bătrâne Kossuth. Cum adică, el, Bălcescu, să-l ia pe Avram Iancu, cu toată armata lui, şi să meargă în Valahia Mare? Adică, armata românilor din Ardeal şi Banat, să plece de îndată „să mântuiască Principatele, unde e temeiul naţionalităţii române”! Chiar voiai să-i alungi cu atât de murdară perfidie? Ai promis pentru asta şi bani, şi arme, şi tot sprijinul. Altfel spus, erai gata să stai în cap, în centrul Ardealului trei zile şi trei nopţi, numai să plece odată românii din Ardeal, dincolo de Carpaţi, „la ei acasă”! Tot n-ai înţeles că Ardealul e casa lor veche de când lumea, că înaintaşii tăi au fost nişte venetici, care au fost primiţi cu eleganţă de valahi pe pământurile lor?! Cu Alexander Petrovici ce-ai avut? Era o comoară literară a Ungariei... Devenise şi el ungur, cu acte: îşi schimbase numele în Sándór Petőfi. Cum ai făcut şi tu... Un nume intrat în galeria marilor poeţi ai Europei. L-ai dat însă pe mâna lui Bem, şi uite ce-a ieşit. L-ai omorât ca poet, iar apoi, ca om. Azi, cine ştie, poate am fi admirat încă un vechi „Nobel” unguresc. Aşa, se chinuie „aplaudacii” să-i înalţe monumentele de Erou al Ungariei. El, pistolul lui, memoria celui ce i-a fost „instructor” în ale crimelor, mercenarul polonez Józef Bem, şi preotul romano-catolic din Cristur ştiu faptele, dar şi adevărul despre tragedia de la Albeşti-Cristur. Petőfi-Petrovici era un copil teribil al poeziei şi abia avea 26 ani. Să-i deplângem anii netrăiţi!
*
Kossuth? În 1851, era altul... Până şi „jugul” ce-l pregătise pentru români i se părea un infern! Cum tot infern i se păreau şi crimele pe care le comandase. Nu mă-ndoiesc, bătrâne Kossuth, decât de alunecările tale în nechibzuinţă. Ţi-ai ascultat doar propriul tău glas, fără să-i asculţi şi pe alţii. De ce n-ai încercat o singură clipă să-nţelegi omenia din sufletul atât de generos, cu toate naţiile, al lui Stephan Ludwig Roth? Ai încercat să judeci vreodată supremul gest omenesc făcut de Avram Iancu? În loc să dea lovitura de graţie armatei decimate a generalului Bem, aflată în retragere, după catastrofa de la Albeşti şi, mai ales, după greaua înfrângere din 6 august 1849, de la Şura Mare, de lângă Sibiu, şi-a păstrat cuvântul. N-a atacat! În 3 august ţi-a scris din Câmpeni, prin Bălcescu, atunci când capitularea, fără condiţii, a armatei ungare, era sigură. Primul ministru Szemere Bertalan, îşi prezentase demisia în 24 iulie... Şi, chiar dacă Parlamentul de la Pesta nu i-a acceptat-o, era un semnal al tragediei ce plutea deasupra Ungariei! În 27 iulie, acel Parlament lua notă de propunerea ca generalul Gőrgey, cunoscut adept al reconcilierii cu Austria, să preia comanda armatei. Ştia şi despre marea nenorocire de la Albeşti... Doar el şi oastea lui mai lipseau de la bătălia de la Şura Mare! N-a făcut-o „pentru a vă dovedi sentimentele noastre frăţeşti pe care le nutrim faţă de naţiunea maghiară!” Promisiunea lui Avram Iancu a fost un jurământ pe care l-a respectat: „Am hotărât să rămânem neutri faţă de armata ungară în tot timpul acestor lupte!...” Cu siguranţă că nu te aşteptai, bătrâne Kossuth, la acest gest. Ţi-ar fi putut da lovitura de graţie, dar n-a făcut-o... Şi, poate, nici prin vis nu ţi-ai imaginat ca o personalitate de talia lui Nicolae Bălcescu să alerge spre Seghedin, spre a-ţi aduce scrisoarea lui Avram Iancu! Era totală debandadă şi nesiguranţă, încât, împreună cu guvernul Ungariei, ai luat drumul Aradului. Dar şi-acolo te-a căutat Bălcescu, predându-ţi scrisoarea lui Avram Iancu!

Îţi dormi somnul, poate, la Torino, în Italia. Ţi-o ajunge – cine ştie?! – poate şi gândurile atât de curate, ale lui Stephan Ludwig Roth, acest bărbat, Erou al Europei, care ţi se adresează şi ţie, criminalul care l-ai ucis, poate şi drept răzbunare că a fost la Blaj, în 15 mai 1848, la Adunarea Românilor, în dramatica lor căutare a drumului ieşirii din infernul în care îi afunda Ungaria. Atunci, când a scris în „Transilvania, Beiblatt zum Siebenbűrger Boten” (16 iunie 1848), articolul „Românii”:

„În titlul acestei lucrări, ce urmează să dezbată probleme legate de întreaga Adunare Populară de la Blaj, m-am folosit de termenul de români. În ceea ce mă priveşte, o fac dintr-un sentiment frăţesc faţă de acest mult promiţător popor al patriei noastre, şi ca urmare a unei dorinţe exprimate şi a unei hotărâri adoptate chiar în cadrul acestei măreţe Adunări Populare. Participanţii au explicat faptul că ei consideră termenii de olah, bloh şi vlah, drept nume de ocară şi ruşine, cerând ca de-acum înainte să nu li se mai spună altfel, decât români, întrucât această denumire este singura în măsură a-i desemna într-un mod adevărat şi just, conform originii, limbii şi istoriei lor (...) Sentimentul naţionalităţii, mulţimea l-a strâns cu ardoare la pieptu-i cuprins de entuziasm, precum pe câmpul de luptă drapelul, acel stegar rănit care, simţind apropierea morţii, s-a înfăşurat în steag şi, prăbuşindu-se, l-a acoperit cu trupu-i neînsufleţit, nemaiputându-l apăra cu viaţa-i (...) Cine vrea, ca mine, să le recunoască naţionalitatea în mod public, să procedeze întocmai. (...) Ei înşişi doresc să li se spună aşa. Este suficient şi - cel mai important - împărăteasa Maria Tereza s-a folosit ea însăşi de această denumire în modul cel mai solemn chiar, trimiţând unui regiment de grăniceri români inscripţia de drapel: „Virtus Romana Rediviva” („Virtutea romană reînviată”). Ceea ce suverana a făcut, din dragoste şi preţuire, putem şi noi, fraţii, oferi cu plăcere, fratelui din frăţie.

Când am ajuns duminică la Blaj, această inscripţie se putea vedea „cusută” cu litere mari, de aur, pe trei rânduri, pe un steag (în culorile roşu-galben-alb, ca şi ale Principatelor Române! – n.a.) ce străjuia intrarea în Catedrală. Prin faţa ei trecea fiecare convoi ce se îndrepta către Câmpie sau venea de pe Câmpie. Cum s-ar putea interpreta corect inscripţia? Desigur că virtus înseamnă şi virtute, dar în sensul român de bărbăţie, de la vir. Eu aş tălmăci, deci, astfel: sentimentul demnităţii românilor redeşteptat”!
*
...Ai înţeles, bătrâne Kossuth? Şi românii, şi saşii şi toate naţiile care vieţuiau în Ardeal, n-aveau nevoie de războaie! Toţi ţi-au regretat nechibzuinţa din vremea „domniei”! Pentru români, dreptatea n-avea să vină încă nici mai târziu. Chiar dacă şi doi mari bărbaţi ai Europei, Napoleon al III-lea şi Garibaldi, împărtăşeau durerea românilor – şi a ungurilor! – în faţa absolutismului rigid al Curţii de la Viena. Care, oricât de dur şi nedrept a fost, era de departe mai uman decât ultradespotismul unguresc, al cărui „ideolog” notoriu ai fost! Ca să nu fiu şi mai direct!... Cine ţi-a dat dreptul să impui, la 15 martie 1848, anexarea Ardealului la Ungaria? Un biet ţânţar, căra în spate o albină! Albina era Ardealul... Nu ţi-ai dat seama că e aberant? Şi, slavă Domnului c-ai luat-o din loc, că altfel cine ştie ce năstruşnicii îţi mai veneau în minte. „Linia” ţi-au continuat-o însă alţii. Ştii bine că românilor, puţini câţi ajungeau în Parlamentul de la Pesta, le era interzis să vorbească româneşte... Nu ştiu dacă ai aplaudat sau nu, de la „distanţă”, „Patenta” din 26 februarie 1861, a Împăratului, şi Decretul din 26 martie 1861, care ordona întocmirea imediată a listelor cu alegătorii pentru Dieta Transilvană de la Sibiu. Pe listele acelea pentru Ardeal, aveau loc doar cei ce ce plăteau impozit de minim 8 florini... Pentru ungurii din Ungaria se cereau doar 5 florini. Ciudat! Conform cărei logici? Tot măsuri şi legi restrictive pentru români, care formau naţia cea mai săracă. Cred că te-au cam pus pe gânduri rezultatele alegerilor. Aminteşte-ţi: 48 de deputaţi români, 44 unguri şi 32 saşi. Era o premieră ciudată: pentru prima oară, românii au devenit majoritari! Deputaţilor aleşi prin vot, li s-au mai adăugat - după regulile vremii! - şi 33 de deputaţi „regalişti”: 11 români, 12 unguri şi 10 saşi. Vai, ţie, „liberalule” Kossuth! Românii erau majoritari, în urma alegerilor din 1863, deşi regulile „jocului” tot ciudate au fost. S-a trişat... Zdravăn. Uite cum arăta „proporţionalitatea” reprezentărilor, pentru câte un deputat. Saşilor le revenea un deputat la 6.370 de locuitori, ungurilor câte 12.973 de electori, iar românilor... câte 26.280 de votanţi!

Ştii, desigur, şi finalul: o adevărată revoltă în masă a nobilimii ungare! De ce?! Cred că şi de-am tripla numărul deputaţilor români, tot n-am ajunge la adevăr.O mână de unguri şi saşi, subjugau un popor! Dar „triplarea” însemna că românii ar fi trebuit să aibă peste 140 de deputaţi, iar ungurii... nici 50. Sunt adevăruri care dor. Care a fost replica ungurească? Cu câteva excepţii, aproape toţi au boicotat lucrările Dietei. Sunt doar amintiri dintr-o lungă tragedie a românilor ardeleni. Tu nici nu ai reuşit niciodată să-i înţelegi. Mai ales că n-ai făcut nici elementarul efort de a-ţi înţelege propriile-ţi neamuri de sânge: slovacii şi saşii! Că, fără voia ta, prin vene îţi curge sânge slovac şi german. O tragedie... Se-nvârteau în morminte ai tăi, în vreme ce tu băteai drumurile Turciei (chiar, nu te-a cutremurat „bătălia” de la Mohács? De ce-ai ales pentru exil chiar Turcia?!, ale Angliei, Italiei... Prea ţi-erau creierii impregnaţi cu „Márczius Tizenőtődike” („Cincisprezece martie”). Memoria oamenilor n-o poţi trişa. E bine să ştie generaţiile care vor veni după tine, ce „sentimente” ai avut. Să nu uiţi ce „instrucţiuni” directe dădeai armatei ungureşti, care înconjura Ţara Moţilor: „Să nu dea răgaz şi linişte... cirezilor de bandiţi retraşi în munţi!” Acolo l-ai trimis pe Emeric Hatvany, criminal, crescut şi la şcolile tale!

I-ai ameţit pe toţi, bătrâne Kossuth, cu diabolicele-ţi planuri. Şi cei de azi îţi vor înălţat statui. Iredenta ungurească vine şi din stirpea ta. Felicitări c-ai învăţat ungureasca... Şi, de fapt, de ce n-ai învăţat şi limba românilor? Poate, cunoscându-i pe români, le-ai fi cerut „generalilor” tăi să-i cruţe. Să nu-i omoare pe cei 40.000! Şi, c-am ajuns la aceste „stafii” ale veacului 19, mă simt obligat să te întreb cum i-ai... „racolat”?! Tot aur de la Roşia Montană le-ai promis? Le-ai oferit şi grad de... general? Un gulaş în plus? Vite? Un cvartal din viitoarele case Gojdu? O, Doamne...

Presupun, „entêté” Kossuth, că n-ai apucat să afli chiar tot ce s-a scris despre tine şi despre cei ce-au crescut în spiritul tău nefast. Mă rezum să-ţi transcriu câteva rânduri ale celui mai mare dintre istoricii români, Nicolae Iorga: „ (...) În Ministeriu, intră doi politicieni cu „fiul lui Andrássy, cel cuminte şi fiul prostuţ al lui Kossuth cel îndrăzneţ. Apoi, un mare orator cu idealul în frază, Apponyi, un politician bătrân, fără neam, fără credinţă, fără scop, Wekerle, bun pentru orice şi pentru nimica. Plus câteva umpluturi. Corabia care-i ducea, s-a lovit de stâncile ce pândeau supt apă: cea foarte ascuţită, a reformei electorale, cea, nu mai puţin împiedicătoare a Băncii separate ungureşti. Obişnuitele şiretenii ale politicienilor, nu pot ajuta ca să se înconjoare astfel de primejdii. Vasul a luat apă şi, slavă Domnului, se îneacă. Slavă Domnului pentru naţionalităţi, între care e şi a noastră. Slavă Domnului, însă şi pentru moralitatea politică, ce presupune totdeauna situaţii limpezi, cari, ce e dreptul, acolo se pot căpăta mai greu decât aiurea, şi numai de oameni politici superiori, care lipsesc.”