Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Ce n-a înţeles preşedintele László Sólyom?

Întâi, că România, potrivit Constituţiei, e un stat naţional, independent, unitar şi indivizibil, că pledoaria iredentei ungureşti pentru „închegarea unei Mici Ungarii”, aici în inima României, e mai mult decât absurdă! V-au păcălit, domnule Sólyom... Iar obrăznicia lui Markó şi a celorlalţi şovini, întrece orice măsură. „Marele” poet, ajuns pe bulevardele politicii, face orice. Stă şi-n cap, în Piaţa Trandafirilor din Tg. Mureş, e gata să strângă de gât Statul Român, chiar de pe poziţia de viceprim-ministru, se zbate zmeeşte pentru a impune românilor să-i înveţe limba, chiar dacă la 22 de români, există un singur ungur. Sau nici atât.

Cea care ucide până şi ideea normalităţii, e nostalgia Imperiului Sfântului Ştefan. O, dar toate s-au schimbat... Au rămas neclintite în sufletele ungurilor – prin mereu reînviata fantasmă a Imperiului Ungar, complexul de superioritate, ca armă de dispreţ, îndreptată, înainte de toate, spre românii băştinaşi, găsiţi în Pannonia, în vremea năvălirilor tribale, sintagma „drepturi istorice”, la care se declanşează setea de revendicări şi, peste toate, obsesiile imperiale. Iar pentru asta, rămâne dramatică înverşunare continuă pentru omogenizarea societăţii ungureşti, prin dispariţia naţionalităţilor în Ungaria, unde au mai rămas doar 13. Şi e greu de crezut că prigoana împotriva acestor popoare - prin lichidarea şcolilor, a culturii, prin dărâmarea bisericilor, sau prin lichidarea fizică a neungurilor, poate avea vreo şansă de reuşită. Din contră, creează ură, dezvoltă sentimente potrivnice stării de normalitate... Când veţi înţelege aceste adevăruri şi le veţi sluji cu bună-credinţă, vom intra într-o nouă eră... Dar, din nefericire, semnele sunt încă îndepărtate. Un anti-semn e chiar noua venire a dumneavoastră în România, care a redeschis răni. Aţi venit să-i omagiaţi pe cei care au luptat pentru libertatea Ungariei - trecută prin atâtea drame, de la Mohács încoace, fără a uita nici tragedia ungurească de la Posada, din Ţara Românească, unde Carol Robert de Anjou a fost snopit în bătaie de către oastea lui Basarab I, scoţându-i din cap cucerirea de teritorii româneşti! – uitând că, prin neînţelepciunea Marelui criminal Kossuth, 40.000 de români au fost omorâţi, prin spânzurare, împuşcare, bătăi sau hăcuire. N-a putut înţelege şi nici accepta că şi românii îşi doreau aceleaşi idealuri. Ungaria îşi dorea libertatea, dar să poată ţine în jug toate celelalte popoare. Ceea ce se-ntâmplă şi azi cu „autoguvernarea” pe care aţi venit s-o vizitaţi, într-o zi-simbol. Chiar, n-aţi priceput că e o provocare, greu de suportat, la adresa românilor?! Sunteţi doar un om inteligent, cult... Sărbătoare pentru unguri, doliu pentru români... Trebuia să vă gândiţi şi la asta, chiar dacă, în urmă cu o jumătate de an, în sejurul de o săptămână petrecut în cele două... „autoguvernări”, aţi jurat că veţi fi prezent să dezveliţi monumentul ridicat în pasul Nyerges!

Ce elegant şi respectat aţi fi fost, dacă în discursul ţinut la Cozmeni i-aţi fi îndemnat pe secuii şi ungurii din zonă să trăiască în pace cu românii, să respecte Statul Român, să fie leali, să-i respecte limba, cultura şi tradiţiile, neuitând niciodată că se trag dintr-un neam care a scris istorie din Asia până-n Europa. Că a dat mari savanţi, laureaţi ai Premiului Nobel, că a lăsat urme trainice în cultura omenirii, că-n ’56 s-a ridicat la luptă împotriva jugului rusesc şi a comunismului. Le-aţi mai fi putut spune şi adevărul istoric că, în anul 1919, cei care i-au ajutat pe conaţionalii dumneavoastră din Câmpia Pannonă să scape de comunismul adus de la ruşi de Béla Kun, au fost românii şi, că tot ei au pus umărul, în 1944, la eliberarea, de sub ghearele fasciste, a Budapestei şi a altor sute de localităţi. Da, ar fi fost gesturi aplaudate, şi, vă asigur, că v-ar fi aplaudat fiecare român, iar „autorităţile aeronautice”, ar fi trimis în anii viitori, nu unul, ci zece avioane, care să vă aducă în România, ca să-i admiraţi frumuseţile. Fie Litoralul, fie Delta, fie Valea Oltului, fie castelele din Carpaţi... Chiar şi Posada, Vaslui, Baia, Mărăşeşti...

Numai că mă văd silit să vă povestesc două „amănunte”. Primul: am fost de multe ori în Ungaria. Am admirat mândra Budapestă de pe „muntele” Gellert, i-am văzut vestigiile romane, păstrate cu mândrie, dar m-au şocat şi cele câteva monumente care nesocotesc adevărurile istoriei, ca să mă exprim cu maximă blândeţe. M-am aflat în Ungaria şi a doua zi după drama de la Tg. Mureş, din martie 1990. Era cam tot pe vremea când aţi pornit-o şi dumneavoastră spre România, poate fără să vă daţi seama, răsucind cuţitul în răni nevindecate. Vă amintiţi, desigur, de valul de conflicte declanşate de haitele intrate în special prin frontierele larg deschise, mai ales în zona Sătmarului... Pe-acolo au fost primele ciocniri sângeroase. A venit apoi măcelul de la Tg. Mureş. Ei bine, în ziua aceea eram în Ungaria, la Giula, printre români. Erau revoltaţi de ce se-ntâmplase... Aflaseră şi ei, cu consternare, că un om, „ungur”, îmbrăcat într-un pulovăr verde, culoare specifică ungurilor, a fost omorât în mod sălbatic, de români însetaţi de sânge unguresc. Aproape că nici n-au vrut să discute cu mine, de vreme ce făceam parte din acea gloată de sălbatici... Nu ştiam însă adevărul şi m-am simţit şi eu vinovat, dar şi revoltat de sălbăticia acelor criminali. L-aţi aflat, sunt sigur, şi dumneavoastră: omul căzut la pământ, aparent fără viaţă, care era lovit fără un dram de milă, era un român, pe nume Mihăilă Cofariu, din Ibăneşti-Mureş, iar cei ce-l hăcuiau erau unguri, aduşi, ca şi românii, până şi din satele ce se-ntind spre Sovata. Ştiţi ce mi-au spus românii? Că ei nu pot admite aşa-ceva. Ei trăiesc în Ungaria, o respectă, îi învaţă temeinic limba şi cultura, dar îi respectă şi steagul naţional. Acelaşi lucru, parcă erau vorbiţi, mi l-au spus cu o zi în urmă şi românii din Voievodina, pe care i-am vizitat, în cadrul unui pelerinaj „După Revoluţie, printre românii din Iugoslavia şi Ungaria”... M-am întors din acel „pelerinaj”, cu un film interesant, o mărturie pe care v-o pot pune oricând la dispoziţie! Iată şi cealaltă situaţie, povestită de ziarul „Ghimpele”, care apare la Braşov. N-am să comentez faptul, care e, din păcate generalizat, iar prezenţa dumneavoastră l-a amplificat de mii de ori. Îl comentează publicistul Claudiu Sere în articolul „La Ciuc, încă un steag, şi mă duc”. Redau câteva pasaje: „Nu mai este o surpriză pentru nimeni faptul că tot ceea ce este românesc, îi perturbă pe «fraţii» noştri maghiari din Harghita. Ultimul lucru care i-a consternat a fost pavoazarea municipiului Miercurea Ciuc, de Ziua Naţională a României, cu tricolorul românesc. Ăsta da tupeu, în condiţiile în care, în majoritatea localităţilor harghitene, pe clădirile publice sunt arborate steaguri secuieşti: Se pare că arborarea drapelului românesc i-a luat prin surprindere pe «colegii» unguri de la cotidianul «Csiki Hirlap», într-o traducere aproximativă... «Foaia Ciucană», care se arată ostentativ răvăşiţi de faptul că oraşul a fost împodobit cu steaguri tricolore roşu-galben-albastru. Acest gest de normalitate obligatorie este definit de cotidianul harghitean drept o acţiune provocatoare. La fel cum este considerată şi sărbătoarea Zilei Naţionale a României...”.

Ce ziceţi, domnule Preşedinte László Sólyom? Aţi admite aşa ceva în ţara pe care o conduceţi? Întrebarea e, desigur, retorică. Cu astfel de situaţii nu vă veţi confrunta. Cel puţin din partea românilor din Ungaria, care, din respect pentru ţara în care trăiesc, dar şi din teamă excesivă, nici româneşte nu mai vorbesc între ei, pe stradă, şi nici copiii nu-i mai duc la grădiniţe cu limba de predare română. Aşadar, ziarul „Csiki Hirlap”, a devenit gazda articolului „Miercurea Ciuc îmbrăcat în tricolor”, în care Rédai Botond îşi varsă veninul antiromânesc: „Spre surpriza şi consternarea multora, Miercurea Ciuc s-a trezit într-o mare de drapele. Unele părţi ale oraşului au fost inundate cu steaguri mari, acestea au ajuns şi acolo unde în anii anteriori «nu ne-am putut bucura» de o astfel de privelişte. [...] Care este rostul acestei acţiuni, pe care o putem numi chiar şi provocatoare? Cu a cui aprobare s-a întâmplat acest lucru?”.

Aţi suporta astfel de obrăznicie, domnule Sólyom? Şi jurnalistul, făcându-şi „jocul”, pentru a vedea cum s-a ajuns la o atât de mare fărădelege, să se arboreze steagul României, luându-l la rost pe viceprimarul Szőke Domokos, la rându-i şi el nedumerit de unde şi până unde s-a produs invazia de steaguri tricolore chiar în dimineaţa Zilei de 1 Decembrie. Cotidianul cu pricina a găsit până la urmă cine a avut „tupeul” s-o facă. Cel puţin aşa scrie Rédai Botond: „...Pentru operaţiunea de ieri dimineaţă, cele necesare au fost transportate cu o Dacie-papuc, cu număr MAI...” Cum aţi reacţiona dacă de ziua Ungariei, sărbătorită cu fast la Budapesta, v-aţi trezi că din delegaţia „Autoguvernării” românilor, fac parte portarul de la primărie din Micherechi, femeia de serviciu de la Liceul „Nicolae Bălcescu (doar „botezat” cu acest nume, dar este 99,9 la sută unguresc!) şi o gospodină româncă, trăitoare la Seghedin? Dar dacă în loc de culorile care vă sunt dragi, veţi zări altele, cu panglică îndoliată? Dar dacă un „agitator” român i-ar îndemna pe unguri să rămână acasă şi să nu participe la Marea Adunare din „Piaţa Mileniului”, unde urma să vorbiţi şi dumneavostră, spre a comunica naţiunii ungare un important mesaj, mai ales în această dramatică criză pe care o străbate Planeta? Sau, dacă, un individ (de teapa lui Sogor Csaba, popă!!!) invită, printr-un comunicat, la participarea cu doliu negru pe braţ. Nu cred că aţi privi cu bunăvoinţă, „astfel de gesturi” nu doar neprieteneşti, dar cu totul necugetate, lovituri criminale, date ţării care le-a oferit totul, iar lui Sógor Csaba, i-a deschis mai întâi porţile şcolilor şi ale facultăţii, iar mai apoi onoarea de a fi senator şi în prezent europarlamentar. Poziţii din care loveşte din toate poziţiile ţara în care s-a născut şi s-a dezvoltat. El, popa Sogor, fiind doar unul din pionii care macină şi tulbură liniştea, incitând la războaie interetnice, prin tot ce face.

Venind de Ziua Ungurilor de Pretutindeni, i-aţi dat aripi acestui „războinic” şi nu doar lui. I-au pus aripi şi extremişti precum Viktor Orbán, Kinga Gall sau „austriaca” Eva-Maria Barki. Iar eu, în naivitatea mea, tot continui să cred că liniştea şi buna înţelegere rămân singurele arme demne de a străbate civilizat acest veac început tumultuos, cu sincope aspre, greu de trecut prin ele. Oricum, e inimaginabil că un slujitor al bisericii şi al Parlamentului Europei, ca reprezentant al României, să nu respecte nici Statul Român, nici culorile lui naţionale şi nici pe cei 21.000.000 de români! Cum aţi reacţiona în faţa unor astfel de personaje, care trăiesc, probabil, purtând sceptrul veşnicului... „eroism”, dacă şi-n Ungaria s-ar găsi astfel de specimene? E prea periculos „jocul”, şi, nu sunt naiv să cred că n-aveţi habar de el...