Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

O, tu, sărman Attila...

De la tine pleacă toate. Eşti prezentat în istorie ca un primitiv. Un tiran. Un criminal însetat de sânge şi crime. Organizator de jafuri. De ce-oi fi rămas în istorie ca „Biciul lui Dumnezeu”? Cât e adevăr, cât e legendă?! Că, după cum te prezintă istoria n-ai avut nimic sfânt în tine, şi nici n-ai avut ce transmite uman urmaşilor. Peste nici 600 de ani, generaţiile te percep ca pe un criminal. Un om rău, care, în fruntea unor hoarde de huni, a distrus, a jefuit, a omorât oameni. Un terorist, în percepţia începutului de Mileniu III. Obiect şi sabie de groază. Un barbar... De ce-ai devastat regiunea din jurul oraşului de azi, Trèves? De ce, în 7 aprilie, prin 434, ai dat foc frumosului oraş Metz? Ai vrut să faci praf şi Parisul... N-ai reuşit! Cu sânge de criminal-cuceritor ai pornit apoi spre Orléans. Tot cu gânduri negre. Tot cu sete de jefuitor. Te-a alungat generalul roman Aetius... Te chemau încă Volga, Donul şi munţii Asiei, de unde plecasei să-ţi fie mai bine. Ţie şi celor cărora le-ai promis fericirea. Asta ţi-a fost jurământul... Şi n-ai fost singur. Erai cu fratele tău, Bleda... În anul 434, moşteneaţi amândoi coroana hunilor. Peste vreo 11 ani, prin 445, ai rămas singur. L-ai pierdut şi pe Bleda. Aţi pierdut şi caii, şi călăreţii pe care i-aţi cules de prin Asia Centrală. I-aţi nenorocit şi pe oamenii aceia. Ai tunat şi-ai fulgerat împotriva generalului roman Aetius, dar şi tu, şi haita ta, ai avut nevoie de lecţia aceea. Aţi făcut cale-ntoarsă, speriaţi de armata romană şi de regele vizigoţilor Theodoric. De prins, tot v-au prins, pe Câmpiile Catalaunice, aproape de Troyes. Era vară, într-o zi de iunie. A curs mult sânge, a murit şi regele vizigoţilor, temutul Theodoric, dar a fost şi momentul tău de retragere din Galia, urmat de gloria de a forma un puternic şi temut stat barbar.

Eu am aflat despre isprăvile tale de prin memoria cărţilor scrise de învăţaţii lumii. Te-ai născut cam prin anul 395 şi destul de repede, la nici 40 de ani, aveai deja pe cap coroana hunică. Ţi-a fost, în mod sigur, şi visul cu care ai plecat din Asia Centrală, în fruntea unuia dintre cele mai numeroase triburi nomade, gonind prin stepele asiatice, între Podişul Rusiei Centrale şi fluviul Volga. Vreo două veacuri n-a mai auzit nimeni despre urmaşii tăi, dar ei ţi-au urmat îndemnul: să cucerească restul! Şi mai nimic nu le-a stat în cale. Au nimicit regatul goţilor din Ucraina... Şi ce „dotare” aveaţi pe vremea aceea! Cai, săgeţi cu cap triunghiular, săbii cu mai multe tăişuri, bici, lasouri. Când am aflat cum vă hrăneaţi, m-am cam înspăimântat. Cum adică, să secţionaţi vena de la gâtul calului, pe care l-aţi biciuit să vă care zeci de mii de kilometri, să înfigeţi acolo un fel de furtun şi, din mersul calului, să-i sugeţi sângele. E îngrozitor dacă aţi recurs şi la aşa-ceva! Şi, mai susţin unii, că tu, Attila, i-ai învăţat să se hrănească astfel din mers, chiar dormind. Şi cum sângele nu era destul de consistent pentru luptele ce le aveaţi de dat cu băştinaşii, sub şa, păstraţi rezerve de carne de cal, gata fezandată, numai bună de mâncat. Era soarta cailor care nu ţineau pasul cu ritmurile voastre de cuceritori ai Vestului...

Ce istorie ciudată! Azi, unii istorici vă atribuie origine tűrcă. Europenii de-atunci erau cam speriaţi de cum arătaţi: vă descriu, a fi avut trăsături mongoloide, cu cicatrici rituale de forme înspăimântătoare. Ba, mai zic unii, că eraţi raşi pe cap, că ucideaţi bătrânii şi bolnavii pe care îi întâlneaţi, că vă incineraţi morţii şi, zguduitor şi greu de înţeles, recurgeaţi şi la deformarea cutiei craniene a celor decedaţi. Era lovitura de graţie? Voiaţi să aveţi certitudinea că nu vor învia şi pentru asta le zdrobeaţi ţeasta? Cel puţin aşa vă prezintă şi autorii lucrării „Personalităţi care au schimbat istoria lumii...” (Larousse, ed. RAO).

Aţi tot lăţit graniţele „Huniei”, fără ca vecinii de bună-credinţă să nu vă suspecteze. Până şi pe romani i-aţi păcălit. V-au fost chiar prieteni... Vizigoţii v-au cam dat de lucru. Cred că n-aţi avut o singură zi de linişte. Atac la Constantinopol, atac în Macedonia... A rămas în istorie şi Termopile, dar şi dezastrul pe care l-aţi lăsat pe unde aţi trecut. Aţi prădat tot ce v-a ieşit în cale, iar tributul impus de tine, rege Attila, a fost îndestulător pentru a-ţi întreţine războinicii porniţi pe dezastre în lumea mai aşezată şi civilizată a bătrânei Europe. Aţi prădat şi Balcanii... Căsătoria? Chiar n-ai fost în stare decât să râvneşti la mâna pe care ţi-a întins-o Honoria, sora lui Valentin al III-lea, al cărei amant a fost ucis...

Sunt năucit de imaginea ta, rege Attila! Aşadar, ai declanşat atacuri violente, ai zdrobit ţeasta unor bătrâni şi bolnavi care-ţi stăteau în calea înaintării. Voiai să cucereşti Vestul şi nu suportai niciun obstacol. Să-ţi fi sădit în suflet aceste „calităţi” chiar Mundziuch şi Rua, tatăl şi unchiul tău? Când te-ai născut, în anul 395, a murit Theodosius, ultimul împărat roman care a domnit concomitent peste Orient şi Occident. Când aveai 11 ani, popoarele germanice au invadat Imperiul Roman de Apus. În 410, vizigoţii cotropesc Roma, apoi formează un imperiu la Toulouse. La nici 40 de ani, în anul 434, ai ajuns pe tron şi de aici a-nceput marea dramă. Anul 439 aduce hunilor stăpânirea Pannoniei Occidentale, după care declanşează marele dezmăţ criminal: ajung la porţile Constantinopolului, atacă Macedonia, tânjesc spre Galia. La 56 de ani, în 451, Attila trăieşte tragedia înfrângerii de pe Câmpiile Catalaunice, îşi reface fortul şi peste un an, 452, devastează nordul Italiei, însuşi Papa Leon I, pentru a scăpa, plăteşte un tribut consistent lui Attila.

„Biciul lui Dumnezeu” mai avea un singur an de trăit. A murit în anul 453. Sunt, de-atunci, 1546 de ani şi-n Europa tot nu e linişte. „Urmaşii” lui Attila – aşa cum se cred o parte a ungurilor -, ai lui Kossuth şi Horthy, lucrează din greu, pentru planurile finale. Markó şi Tökes şi-au dat mâna şi au scos la înaintare tineretul. Cei care au aruncat la coşul de gunoi ai istoriei tricolorul românesc, au pornit, demonstrativ, să reconstituie drumul spre graniţele vechiului Imperiu Austro-Ungar, sau, pentru o mână de oameni, au bulversat sistemele de radiocomunicaţii pentru a se auzi în receptoarele telefoanelor şi vocile urmaşilor lui Attila, Kossuth şi Horthy...

*

E Attila o personalitate care a schimbat lumea? Sigur, da! E, însă, în acelaşi timp şi un personaj extrem de controversat, prin întregul lui comportament. N-a fost străin de marile jafuri şi crime, de cruzime, de acte de terorism. A cucerit şi devastat cam tot ce i-a ieşit în cale. Parisul, apărat de Sfânta Genoveva, nu i-a căzut la picioare. Nici Rinul nu i-a fost prieten. L-a trecut, dar Câmpiile Catalaunice nu i-au purtat noroc. Armatele daco-romanului Aetius din Niş, l-au bătut măr, după care s-a retras din Galia... Se apropia sfârşitul lui Attila, nu înainte de a-l prăda până şi pe Papa, împărţind prada de război după vechile reguli.

Dacă a fost „erou”? N-a reuşit să jefuiască Parisul, dar a devenit un personaj important al epocii germanice a nibelungilor. Unii, i-au dedicat poeme, iar naţionaliştii unguri, atunci când se zvârcoleau să iasă din Imperiul Austro-Ungar, l-au considerat a fi fondator al naţiunii ungureşti. Un prenume des întâlnit şi azi, după mai bine de un mileniu şi jumătate.

A murit în Pannonia, în anul 453, lăsând regatul fiilor săi, Eliac şi Ernac, care nu s-au înţeles şi Federaţia Hună s-a destrămat, Eliac fiind ucis de triburile germanice, în anul 454. Peste huni, s-a aşternut tăcerea, dar numele lui Attila a rămas unul care inspiră jaf, moarte şi groază... Cu toate că ungurii au ajuns în Câmpia Pannoniei în anii 895-896. Nu există niciun document istoric, sau argumente care să ateste că ungurii, care au venit după aproape 450 de ani, ar fi rude cu hunii...

Attila, un erou tragic. Un nume-spaimă. Un personaj care a scris istorie. Adevăruri? Legende? Mituri!...

Cine mai poate şti azi, cu precizie? Sunt, de-atunci, 1604 ani, iar de la moartea regelui Attila, 1556 ani. Vreo 40-50 de generaţii... Şi dacă în aceste generaţii îşi poate face loc un istoric precum aproape contemporanul nostru Elemer Csobanczi, atunci, pentru a te apropia de adevăr, procură câteva mii de filtre, care să elimine fanteziile şi, mai ales, interesatele minciuni strecurate printre mâzgăliturile dintre coperţi, ce se vor istorie.

(Capitala Ardealului, 2009, în prag de Primăvară)