Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Oameni, neoameni şi ucigaşi de suflete

Citesc cu emoţie pagini din volumul „Documente istorice - în lumina adevărului”, scrisă cu o exemplară acribie documentară, de cunoscutul istoric sibian Mihai Racoviţan şi regretatul Paul Abrudan, „Fabrica de unguri”, esenţială în zbaterea de secole a minorităţii maghiare din Transilvania de a deveni majoritară, are concepte penibile. Dincolo de legi antiromâneşti, fabricate pe bandă rulantă, de acţiunea de colonizare (pentru care Budapesta, prin politică de stat, a alocat fonduri impresionante - trei milioane de forinţi în 1904, apoi 10 milioane în 1910, cumpărând proprietăţi în suprafaţă de 91.000 ha!) au dat legi draconice: Legea numirii localităţilor din 1897, prin care s-au atribuit denumiri maghiare localităţilor româneşti neintrate încă în malaxorul maghiarizării, apoi, Legea Presei. Caracatiţa antiromânească îşi încolăcea tentaculele asupra a tot ceea ce era românesc. Şi rănile trebuiau acoperite de legi, iar presa românească era prima vizată.

Ciudată rămâne şi iubirea lui Mussolini pentru cazul „Ungaria”. Puterea fascismului îl ameţise. Călărea pe cai mari, alături de Germania, gata să umilească Franţa şi de a arbitra Europa. Au curs şi propunerile, între care au dominat darurile propuse „Ungariei prietene”: Ardealul şi Banatul retrocedate de România, Banatul Sârbesc retrocedat de Iugoslavia. Fără să-şi imagineze că era aproape ziua când în patul ginerelui său, prim-ministrul Galeazzo Ciano (1903-1944), în locul fiicei sale, avea să ajungă o unguroaică focoasă din Cluj, Baba Ovári. Tata socru i-a pregătit însă ginerelui „spectacolul” ştreangului. Avea să urmeze şi tragicul sfârşit al dictatorului Benito Mussolini (1883-1945)...

Oameni şi oameni... Oameni de admirat, dar şi personaje faţă de care trebuie să găseşti sentimente de dincolo de oprobiu şi multă scârbă!

• 
  Szentivány Mihály, pretor ungur. „Domnilor, să ne dăm seama cum tratăm de veacuri naţiunea română, un popor care numără pe pământul comitatelor de douăzeci de ori mai multe suflete decât nobilimea. Să arătăm că suntem fiii unei epoci (secolul XIX) mai umane şi mi-e ruşine de tirania părinţilor noştri...”. Era o frământare dramatică a pretorului Szentivány din vremea când cei 40.000 de români prezenţi la Blaj, la Adunarea Naţională de pe Câmpul Libertăţii, lansau îndemnul la unire cu ţara-mamă, România, respectiv „Noi vrem să ne unim cu ţara!”. Şi n-a trecut mult timp până când, la 10 octombrie 1848, Kossuth Lajos ordona ungurilor să treacă la invazia Transilvaniei şi la exterminarea românilor care nu acceptă încorporarea în naţiunea ungară. („Transilvania, documente istorice, în lumina adevărului”, p. 75, Ed. Ţara Noastră, 1981, volum îngrijit de Mihai Racoviţan, 1991).
  

• 
  Gustav Kalnoky, ministrul de externe al Austro-Ungariei. „În cifra totală a populaţiei provinciilor Coroanei Ungare de aproximativ 15,5 milioane, maghiarii deţin o minoritate, care, chiar după evaluările cele mai favorabile lor, rămân cu mult sub cifra de 7 milioane. Cam la aceeaşi cotă se ridică cifrele acceptate pentru forţa numerică a elementului rasial românesc în totalitate, reprezentarea lor în Dieta Ungară a fost întotdeauna minimă. Niciun român nu se găseşte şi nu s-a găsit vreodată într-o funcţie publică proeminentă. Niciunui talent român [...] nu i s-a deschis un drum spre funcţiile de stat din capitala ungară. [...] Punerea în funcţie a spiritului său naţional a dus la întemeierea [...] unui stat, desigur nu ireproşabil, dar absolut plin de viaţă şi de evidenţă...” (Pester Lloyd, 24 iulie 1894).
  

• 
  Garibaldi. „Tatăl meu a simpatizat cauza ungurilor şi a susţinut-o, crezând că ungurii vor da un bun exemplu de liberalism. Dar ungurii nu sunt demni de simpatia Italiei, pentru că asupresc în chipul cel mai barbar trei milioane de fraţi de-ai noştri!” Fiul marelui revoluţionar Giuseppe Garibaldi, Menotti Garibaldi, şi-a exprimat ferm, şi în Parlamentul Italiei, protestul împotriva ungurilor! (Aurel Gociman, „România şi Revizionismul maghiar”, Ed. Clusium, 1996, p. 14).
  

• 
  Francisc Lachmann, agent de informaţii, 1910. În Parlamentul de la Budapesta din 413 deputaţi, doar 5 (cinci) erau români. Şi ei reprezentau populaţia majoritară de peste 3.000.000 de români! Oferă şi un exemplu strigător la cer: „În regiunea Alba Iulia, unde maghiarii se află într-o minoritate indiscutabilă, sunt la ordinea zilei fel de fel de presiuni făcute asupra românilor. Populaţia Zlatnei este în cea mai mare parte românească, reprezentând două treimi din cele 3.000 de suflete, de când un funcţionar ungur de la «impozite» a delapidat acum câtva timp 4.000 de florini, bani ai statului, a dispărut cu totul creditul ungurilor. Consilierul contabil Knöpfler mi-a descris situaţia şi a accentuat în special împrejurarea că românul de aici a crescut în convingerea că la cea mai mică abatere de la dispoziţiile legale, el este pedepsit în mod exemplar, tocmai fiindcă este român, în timp ce ungurului i se trec cu vederea multe. Lipseşte dreptatea şi faptul acesta constituie şi el un motiv de nemulţumire generală...” (Mihai Racoviţan, „Documente istorice”, Ed. Ţara Noastră, 1991).
  

• 
  Ady Endre şi episodul „Hógy magyarositsuk a vezeték neveket”. „Am învăţat de la cucernicul pr. Pálfy că este patriotic să înjuri germanii, sârbii, românii, slovacii. Aşa să fie? Dacă este aşa, eu declar solemn că nu sunt patriot. Eu stimez orice neam, limbă, religie, convingere şi drept extra et intra Hungarian.” („Nagyvarodi Naplo”, 16 iunie, 1903) La fel a considerat că este şi „opera” lui Talkes Simon, purtând numele „Hógy magyarositsuk a vezeték neveket” (în traducere: „Cum să maghiarizăm numele de familie”). Şi lui, poetului Ady Endre, dar şi altor unguri de bună credinţă, pentru care acţiunea şi motivaţia ei, a devenit un document jenant: „Aşa cum prin botez, creştinul devine membru al comunităţii creştine, tot aşa, prin maghiarizarea numelui de familie, prin botez naţional, cel cu nume străin este primit în societatea maghiară, în numele adevăraţilor fii ai naţiunii. Acest botez, acest crez este, din punctul de vedere social şi naţional, mult mai important decât botezul religios, care nu dă decât un prenume şi aduce adepţi numai religiei, pe când maghiarizarea numelui de familie îl face maghiar şi astfel ne măreşte încrederea reciprocă şi ne face egali întreolaltă, maghiarizarea numelui având, prim urmare, un mare rol etic în consolidarea şi unificarea naţiunii noastre... Maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică...”.
  

...Şi nu doar Ady a privit cu scârbă disperarea Budapestei de a-i „încarcera” pe români, pe saşi, pe slovaci sau pe sârbi în „rasa superioară”, căreia guvernul de la Budapesta îi pregătise privilegii cât pentru toate naţiunile la un loc. Nu putea să aibă altă reacţie decât cea avută şi faţă de „povaţa” cucernicului părinte Pálfy: „dacă aşa este, eu declar solemn că nu sunt patriot!” Ady a preferat să rămână demn, ungur cu respect faţă de toate popoarele care trăiau în Ardeal. Şi a rămas şi un mare poet, respectat de toate naţiile...
(Notă: Ei au fost „militanţii” feroce ai deznaţionalizării: conţii Iuliu Andrássy (ministru de interne) şi Albert Appónyi (ministrul cultelor şi al instrucţiunii). Ei au impus elaborarea voluminosului tratat „A Mágyarországi Románok” („Românii din Ungaria”), de aproape 1.000 de pagini, despre care vom reveni pe larg în această carte. Semnătura acestei lucrări canceroase aparţine unui funcţionar de la „Servicii”, Huszár Antal. Un plan strict confidenţial, tipărit în 25 de exemplare de lucru, pentru guvern, care conţinea programul de desfiinţare a naţiunii române. Tot ce era românesc devenise ţintă: şi biserica ortodoxă, şi cea greco-catolică (vinovate că s-au integrat în curentul de politică ultraromânească), şi şcolile confesionale, şi presa - mai ales!, şi băncile, partidele, organizaţiile culturale, „gloanţele” fiind destinate cu prioritate „Asociaţiunii” ASTRA, întemeiată la Sibiu, în 1861).

• 
  Attila şi vremea viziunilor apocaliptice. Spre un continent unguresc?! Boală veche şi blesteme pentru toate vecinătăţile. „Fabricile de unguri” din Ardeal, împreună cu cele din Bungherland, Voievodina, Slovacia şi Ucraina Subcarpatică, erau doar cele mai importante în viziunea consolidării lingvistice, economice şi teritoriale ale aşa-visatei Ungarii Milenare. Erau doar un început din vastul proiect revizionist, minuţios pus la cale de cei ce hăituiau, veniţi din Asia, în lumea civilizată a Europei. O vreme, „csardaşul”, jucat în faţa lui Mussolini şi a lui Hitler, se părea a conduce spre adulmecarea victoriei. Era, însă, prea mare preţul, iar istoria consemnase destule fapte pe care, tainic, interesele tripletei fasciste italo-germane-ungare nu mai erau convergente. Naţiunile deveniseră făpturi neînsemnate în calea înfăptuirii visului dintotdeauna al Imperiului Unguresc, care să domine Europa. Burghezia şi moşierimea ungurească ştiau bine ce au de făcut: trebuie, cu orice preţ, să nu permită populaţiei neungare participarea la viaţa economică, decât pe cele mai joase trepte. În 1910, marea proprietate era deţinută de unguri (populaţia minoritară!), în proporţie de 85 la sută, în vreme ce românii (majoritarii în Transilvania!), abia deţineau 6 procente! Ungurii deţineau şi cele mai importante meserii (52,5%), la fel şi în comerţ şi bănci, unde ocupau 60 la sută din funcţiile importante. Numai că socotelile lor n-au ieşit aşa cum şi le-au dorit. Românii au refuzat să îngroaşe rândurile ungurimii şi au deschis valul emigrărilor. Un val uriaş. Până în 1918, în mai puţin de douăzeci de ani, 700.000 de români au emigrat în Bucovina şi Moldova (200.000), în Oltenia şi Muntenia (300.000), Dobrogea (cca 25.000), Rusia (cu 20.000), peste 150.000 în America (între care şi mulţi români secuizaţi sau în curs de secuizare... Cifre, care, în realitate, sunt cu mult mai mari, semn că „fabrica de unguri” n-a funcţionat la parametrii doriţi de guvernanţii unguri. Nemaisuportând opresiunea, românii au emigrat. Au emigrat în România şi aproape 30.000 de secui, doar în anii 1889-1890, Mulţi emigranţi oieri din Făgăraş şi Mărginimea Sibiului), au ajuns în Dobrogea, unde au ridicat biserici şi mănăstiri. un istoric ungur, Ludovic Köváry, semnalează că la Hârşova, doi mocani, emigraţi din Ardeal, Matei Ciuta şi Nicolae Ţârcă aveau aproape 20.000 de oi. Alt fapt cutremurător: în anul 1854 urgia ungurească a obligat 20 de familii de oieri din Mărginime să ia drumul Dobrogei şi să se aşeze în satul Varos, de lângă Hârşova, unde şi-au ridicat şi o biserică ortodoxă. În mai 1880, alte 20 de familii de români din Banat, s-au aşezat în satul dobrogean Sân Ioan. Şi oriunde au ajuns, înspăimântaţi de violenţa ungurească, n-au uitat pământul natal. Au visat mereu ziua întoarcerii acasă, în Ardeal, Banat sau Maramureş. Prin hărnicie, au devenit bogaţi, crescând oi pe pământul arendat de la turcii constantinopolitani şi luând drumul Vienei, cu baloţi uriaşi de lână, de câteva ori pe an, devenind atât de cunoscuţi de către vameşi, încât i-au obişnuit destul de repede şi cu... mita. Ştiau istoria românilor, organizau comandouri de acţiune pentru eliberarea pământului de-acasă.
  

De ce-ar fi plecat ardelenii? De prea-binele „oferit” de mâna de unguri minoritari, stăpână pe toate armele terorii? Să fi rămas sătuc din care să nu fi emigrat cineva? Am în faţă o carte cu aproape 550 de pagini, cu zeci de mii de nume de oameni şi localităţi unde s-au aşezat spre a-şi ridica noile lor aşezări. Au venit mai întâi capii de familie, apoi femeile şi copiii. Au plecat din Lisa şi Viştea, din Sâmbăta, Şinca, Voivodeni, Mărgineni, Poiana Mărului, Bran, Zărneşti, Cicea de Sus şi Cicea de Jos. În comuna Topolog, căpitanul Mihai Poparadu a întemeiat satul Făgăraşul-Nou, ardelenii fiind împroprietăriţi cu până la 25 de hectare. La Casimcea, în plasa Babadag, s-au aşezat ardeleni din Satulung, Purcăreni, Cernat, Prejmer, Râşnov, Întorsura Buzăului, Galeş, Gura Râului, Orlat, Covasna, Breţcu, Poplaca, Răşinari, Cacova, Topârcea, Jina... La Constanţa s-au aşezat ardeleni din 80 de comune... 128 în Cara-Murat, 80 în Biulbul, 121 în Izvorul Mare, 88 în Hârşova, 234 în Enigea, 95 în Enisala. În plasa Traian au emigrat mulţi din Apuseni. Din Câmpeni, Neagra, Albac, Bistra, Lupşa, Vidra, Cărpiniş. Au venit apoi arădeni din Semlac, Nădlac şi Bătania (Cenad). Din Banatul sârbesc, au venit colonişti din Uzdinul Torontalului.
*
„Dualismul” apăsa greu pe viaţa românilor. Sau deveneau unguri, cu acte şi bună-credinţă, sau trăiau dramele pregătite de un guvern dispus la orice acţiune necesară înfăptuirii statului naţional ungar. Stat pur unguresc fără nicio minoritate. Fără români, fără saşi, fără sârbi, croaţi, fără slovaci, fără ruteni, fără... Dar secuii?!?

Profesorul Ştefan Meteş, trecut prin Şcoala Academică „Nicolae Iorga”, al cărui student a fost, autor al cărţii de căpătâi „Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX”, a cărui probitate profesională a fost remarcată şi recunoscută de cei mai importanţi istorici ai veacului încheiat, inclusiv de cei din afara României, ne-a lăsat o moştenire pe care n-au îndrăznit s-o clintească nici cei mai înverşunaţi denigratori şi falsificatori ai istoriei românilor. În amurgul vieţii, mi-a fost dat să-l cunosc pe acest mare bărbat şi să-i aflu pătimirile chiar de la profesorul Alexandru Matei, cel care a preluat de la savant povara de a duce mai departe Arhivele Naţionale ale Clujului, cu tainele pe care le păstrează de mai bine de două milenii. Avea peste 80 de ani şi destule proiecte neîncheiate. Chiar dacă avea de purtat în suflet inclusiv durerea retragerii titlului de academician, în anul 1948, dar şi rănile celor cinci ani şi jumătate de temniţă, la Sighet. „Lucrări” de care n-au fost străini nici câţiva „colegi” de ştiinţă, cocoţaţi pe scaune etnice-politice, în aşteptarea gratulării cu înalte fotolii oferite de forţele comuniste, dominate de evrei şi unguri.

Notez o afirmaţie logică a Savantului: „Emigrările românilor din Transilvania au crescut an de an, revărsându-se prin ţări mai apropiate sau mai îndepărtate, ca în sudul Poloniei, nordul şi Vestul Ungariei, în Moravia, Silezia, Rusia, Serbia, Belgia, apoi în America şi, desigur, mai ales în celelalte ţări române, întotdeauna ocrotitoare [...]. Ungurii ne-au găsit aici împreună cu o subţire pojghiţă de slavi în dispariţie. S-au încins între noii veniţi şi între autohtoni lupte grele pentru fiecare petec de pământ şi numai două-trei veacuri de zilnice ciocniri şi violente încăierări, au reuşit ungurii să străbată tot ţinutul românesc până la Carpaţii Braşovului. Transilvania a fost cuprinsă, în cele din urmă, în regatul feudal maghiar, prin cucerire.”

*
Cât de penibilă şi uşor demontabilă e şi ideea „vidului”! Dacă tot n-au găsit nicio urmă de organizare umană prin Pustă şi prin jurul ei, de unde le-a venit năstruşnica idee de a prelua nume de râuri şi munţi, de localităţi, de teritorii, nume de forme de organizare. Aţi tradus riguros nume pur româneşti în ungureşte. Aţi tradus până şi o sumedenie de numiri româneşti sau slavo-româneşti, păstrate până azi. Nici astfel de mobilităţi mintale n-aţi avut. Aţi tradus cum v-a căzut pe limbă. Apoi, denumirile toponimice... Şi ele v-au trădat. Singuri v-aţi demontat minciuna „vidului”. Bârsa a rămas Bârsa, Bârzava – Bârzava, Jiul – Jiu, Oltul – Olt, Someşul – Someş, Clujului i-aţi zis Kolozsvar, Bălgradului... Fehervar, Târnavei i-aţi găsit traducerea... „Küküllö”... Un nume pe care l-au tradus şi saşii, în felul lor: Kokel! Aţi preluat de la organizarea „valahă” termenul de „scaune”. V-au plăcut şi aţi preluat în patrimoniu şi termeni cum sunt juzi, voievozi, cnezi. Şi portul autohtonilor l-aţi trecut ca a fi al vostru. V-aţi însuşit şi aţi tradus în limba ungurească termeni ca negoţ, târg, precum şi cei care se referă la ocupaţii: păstorit, agricultură, creşterea vitelor. S-au făcut studii şi destul de importante personalităţi au stabilit priorităţile româneşti. Caznele unor „specialişti” de la Budapesta au eşuat adesea lamentabil. Fie să le reamintim epigonilor de azi doar opiniile profesorului sas Ioan Brenndötfer sau concluziile învăţatului E.A. Bielz, exprimate încă în anul 1857: „Un fapt este foarte sigur că noi considerăm pe români nu numai ca pe cei mai numeroşi, ci şi ca pe cei mai vechi locuitori de azi ai Transilvaniei, deoarece toate celelalte naţionalităţi ale ţării au imigrat mai târziu, pe când românii din Transilvania, deşi mai târziu au mai primit elemente din ţările vecine, dar imigrarea naţiunii române, ca atare, nu poate fi adeverită cu nicio dovadă istorică...”.