Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

...Cui i-e frică de... Anonymus?

Cui i-e frică de el, să ia aminte şi ce-au constatat chiar istoricii unguri înţelepţi, dincolo de patimile celor ce continuă să viseze la drepturile absolute ale „rasei superioare”. Prea l-aţi hulit pe notarul anonim al regelui Béla, mai ales pentru că a descris luptele duse de voievodul român şi armata lui, cu cele trei triburi ungare ale lui Tuhutum, Tosu şi Eleud. Lăsaţi-l pe deţinătorul tuturor adevărurilor, mincinosul Robert Rősler, nefericitul căpitan din armata austriacă, să-şi trăiască „mândria” că, la vremea lui, şi-a îndeplinit cât a putut mai bine interesele pe care le-a slujit cu devotament. Şubredele, dar voluminoasele „memorii” fabricate de „intelighenţia” ungurească, pentru a-i păcăli pe cei care urmau să dea verdictele Conferinţei de Pace de la Paris, din 1920. Se consemna, în mod aberant, astfel: „Istoria Transilvaniei, după moartea Sfântului Ştefan, până în epoca Sfântului Ladislau, este învăluită într-o mare întunecime”. Un „întuneric” în care acest Rősler a „jucat” cum a „comandat” „clientela” pe care o slujea, susţinând inclusiv că Transilvania a fost înglobată Ungariei... „abia” între anii 1077-1095, în timpul domniei lui Ladislau cel Sfânt. Numai că „deversările” acestui zid-istoric şi al altora de teapa lui, au fost decontate de vechi cronici ungureşti, ale căror adevăruri, care au adus lumini în zonele înnegurate, încă mai sperie şi pe unii contemporani de la Budapesta. Istoricii unguri oneşti, precum Pauler Gyula şi Hóman Bálint, consideră că informaţiile oferite de Anonymus sunt veridice şi credibile. Că sunt verificabile şi prin alte izvoare istorice şi, că, nu există alte date, care să le contrazică pe cele consemnate în cronicile lui Anonymus. Pauler Gyula, autor al „Istoriei naţiunii maghiare până la Sf. Ştefan”, într-o cronică a cărţii lui Iosif Ladislau Pič, apărută în anul 1886 la Leipzig, apreciind recent că istoricul german a apreciat corect valoarea de izvor a operei lui Anonymus şi că „a dat dovadă de mai mult simţ istoric decât toţi istoricii care s-au străduit să vadă cu orice preţ în cronicarul maghiar un falsificator sau pamfletar politic, atât de nenorocit, încât, nici după seculare frământări de creier n-au fost în stare a-i descoperi scopul şi tendinţa.”

Opinii elogioase la adresa operei lui Anonymus a consemnat şi Bálint Hóman, în „Magyartőrténete” (Istoria maghiară, vol.I, Budapesta, p. 7): „Opera sa, în ciuda defectelor sale, este o operă de savant, care îşi domină epoca [...] Este una din cele mai armonioase ale istoriografiei latine a evului mediu. Anonimul era un om de ştiinţă şi un scriitor înzestrat cu simţ artistic şi înarmat cu condei, în sensul pe care aceste cuvinte îl aveau în secolul al XII-lea. În istoria cuceririi patriei, povestirea sa, elaborată cu grijă, atât din punct de vedere strategic, cât şi geografic, dovedeşte inteligenţa criticii sale, reacţia metodică şi profunzimea cunoştinţelor sale” („Revue des études hongroises”, III, 1925, p. 762).
*
...O, tu, Anonymus! Trag toţi în tine, cu toate că ungurii, pentru tot ce le-a convenit din „jurnalele” tale, ţi-au ridicat o mândră statuie în inima Budapestei. Nu le convine ce-ai scris despre români. Asta e toată problema. Ba, se zice că unii au găsit şi o explicaţie, „albindu-te”: cineva, un proromân, Vancsa (?!) ar fi cel care ţi-ar fi modificat manuscrisul, completându-l cu fapte favorabile ale românilor. Fapte... „iluzorii”. De aici e războiul. De aceea sunteţi mitraliat din toate poziţiile. Omorât, de zeci, de sute şi de mii de ori. Nici J. Melich nu s-a îndoit de buna ta credinţă. E unul dintre cei mai distinşi istorici unguri. Până şi istoricul E. Jakubovich, în 1925, în „Magyar Nyelv”, afirmă clar că „datele dispreţuitului Anonymus păstrează urme foarte importante pentru Istoria Ungariei”... Să fi fost toţi aceştia nişte indivizi care participă la „jocuri de noroc”? O, nu! Dar profesorul ungur Eugen Horváth? Un nimeni care a-ncercat să polemizeze cu profesorul Seton Watson (Scotus Viator), un profund cunoscător al adevărurilor din fosta monarhie Austro-Ungară. Într-o lucrare apărută în anul 1935, la Budapesta, în limba engleză, Horváth l-a „înfruntat” pe Anonymus, făcând o corecţie stupefiantă: că, de fapt, Anonymus ar fi afirmat că ungurii au găsit în Ardeal „un număr oarecare de români, izolaţi în Munţii acoperiţi de zăpadă”! O grosolană minciună... El, bietul Anonymus, vorbeşte în cronicile lui despre vlahi, răspândiţi în tot Ardealul, pe care ungurii l-au cucerit prin lupte. Cum, de fapt, ungurii mai încearcă şi azi, şi mulţi consideră – şi o confirmă destule fapte! – că au încercat şi-n 1989, când „s-a-ntâmplat” Revoluţia din Decembrie, care ar fi avut ca ideal realipirea vechilor teritorii, pe care, în mod sângeros, ungurii, veniţi de departe, din Asia, le-au cucerit şi anexat. Fără să realizeze că memoria pământului şi a omenirii nu pot muri. E o lege - scrisă sau nescrisă – a vieţii!

Şi câte jigniri aduse înaintaşilor noştri, cei pe care n-au reuşit să-i lichideze „in integrum”, pentru a provoca „vidul”, clamat penibil cu atâta vehemenţă! Limitele intelectuale i-au înaripat pe unii „vizionari” unguri să creadă că românii sunt nişte bieţi păstori nenorociţi, care trăiesc primitiv, prin văgăunile munţilor, trebuind să se supună total marelui lor conducător ungur, Árpád. Cel care a consimţit la căsătoria fiului său, Zulta, cu fiica lui Menumorut, ducele acestor... păstori. Ce n-au priceput interesaţii mincinoşi unguri, e un fapt elementar: că nimeni n-a pus la cale aceste fapte, inventând ceva!

Un intelectual american, Milton G. Lehrer, clarifică o problemă esenţială: „Românii, pe care ungurii i-au găsit în Transilvania, aveau organizaţiile lor politice, şi din unele acte ungureşti, cum ar fi cele relatând expediţia războinică a Comitelui sas Ioachim din Regiunea Sibiului, din 1210, rezultă că valahii transilvăneni erau organizaţi milităreşte”. O confirmare a prezenţei românilor-băştinaşi ne oferă şi un contemporan al lui Anonymus: cronicarul slav Nestor: ungurii, pătrunzând în pusta pannonică, trecând peste munţii cei înalţi, au început a se război cu vechii locuitori ai acestei zone, „volochii şi slavii”: „În urmă însă, ungurii goniră pe volochi şi luară în stăpânire această ţară, se aşezaseră cu slavii împreună, pe care îi supuseră şi de atunci ţara se cheamă Ungaria...” Un fel de „căsătorie” prin... viol! Act public, de la producerea căruia au ajuns destule mărturii până în zilele noastre. A declarat-o şi Anonymus, care a consemnat „violul” şi Simon de Kéza în „Chronicon Hungaricum”. Nu ocoleşte adevărul istoric nici „Chronicum pictum Vindobonensis” („Cronica pictată de la Viena”) şi nici Cronica germană de la Hildesheim, fără să mai amintim de diplomele regilor unguri în care este menţionată Transilvania... „Violul” unguresc i-a prilejuit istoricului E. Gamilscheg să noteze ironic că regele Andrei al II-lea trebuia să alerge prin munţi pentru a-i descoperi pe valahii nomazi, în vremea când se producea... colonizarea lor în Ardeal. Ţinea neapărat să-i ia în armata lui! „Violatorii” au mai „uitat” ceva: că le-a fost foarte greu să-i supună pe români, încheindu-şi „opera” abia în a doua jumătate a veacului XIX. Şi constatarea nu-i aparţine doar acad. Ioan Lupaş, ci şi unor oneşti istorici unguri, precum Iosif Deer, în „Kőzépkori Erdély” („Ardealul medieval”)...