Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

La pas, prin vremuri uitate...

• 
  Cumplită apăsare! Cursă nebunească de îmbogăţire a familiilor regale, transmisă peste veacuri şi regilor veniţi la noi din Ţara Hohenzolernilor... Pentru ei, românii erau obligaţi să presteze o mulţime de servicii, inclusiv apărarea graniţelor. E drept, în funcţie de condiţia slujirii, regii Carol Robert, Ludovic cel Mare şi soţiile acestora, de spiţă angevină, îi răsplăteau cu donaţii adesea consistente.
  

• 
  Altă pradă ungurească: în anul 1136, guvernarea lui Béla al II-lea şi a Elenei, soţia sa, a reuşit să reia de la veneţieni o parte din Dalmaţia. Un an mai târziu, armata ungurească pătrunde în Munţii Bosniei, regele instalând pe tron pe fiul său minor, Géza al II-lea, care a domnit douăzeci de ani (1141-1162).
  

• 
  Ocupaţiile? În secolul VII, creşterea vitelor cornute, a oilor şi a porcilor. Vitele erau ţinute la fel de liber ca şi caii. Cirezile erau supravegheate de păstori, forme de păstorit păstrate şi în veacul X, în Câmpia Pannoniei - devenită pusta ungară. O preocupare importantă era şi pescuitul, o importantă sursă de venituri pentru nobili, mai ales prin iazurile pe care le-au amenajat. Azi, poate pare surprinzător, dar în Dunăre şi în Tisa creştea morunul uriaş, care atingea o lungime de până la şase-şapte metri! El înota de la Marea Neagră, în susul Dunării, spre Bratislava. A dispărut după sistematizarea râurilor... În rest, pământuri fertile şi lecţii atent învăţate de la români şi slavi. Vinul a devenit băutură cotidiană, iar laptele din vremea păgână, a fost uitat... Frumuseţea şi fertilitatea Ungariei îi amintea episcopului Otto de „Grădina Raiului”. Despre locuitori avea altă imagine: „Au feţe urâte, cu ochii adânciţi în orbite, sunt mici de stat, iar după obiceiuri şi limbă, sunt barbari şi sălbatici, având locuinţe de calitate inferioară, din trestie, rar din lemn şi mult mai rar din piatră...”.
  

• 
  În Evul Mediu târziu, cam o treime din veniturile regale proveneau din exploatarea sării, de al cărei comerţ se ocupau suveranii. Singura sursă era Transilvania: Dej, Cojocna, Turda până la Ocna Mureş. Sarea era transportată pe Mureş, până la Seghedin, sau pe uscat, până la Sălacea, unde erau cele mai importante depozite de tranzit. Era tăiată în blocuri cubice uriaşe, unitatea de calcul fiind tumenul, care conţinea zece mii de blocuri.
  

• 
  Descălecatul: 892; „vidul” şi alte repere... Dinspre Est venea pericolul. Dintr-acolo, de unde au venit şi secuii şi ungurii. Un fel de rude. Unii, de origine fino-ugrică şi alţii, de origine tűrcică. Cea mai timpurie informaţie despre unguri, datează din anii treizeci ai secolului IV, dar, e sigur că venirea lor a fost şi mai timpurie. Aceasta e opinia istoricului ungur Pál Engel. Străinii le-au zis maghiarilor „Hungarus”, nume ce provine de la cuvântul „onogur”, provenit din turca veche. Ba, chiar, la început, bizantinii i-au numit, pur şi simplu, turci, mai devreme, îi numiseră şi pe cazari. Cei din Vest, le spuneau... huni sau avari. De ce? Pentru modul lor de viaţă, care amintea de acele popoare. De turci, de avari, de huni... Erau încercări de a face uitată originea lor barbară! Purtau însă în sânge stepele şi comportamentul de a supravieţui... S-au rupt însă foarte devreme, chiar în primul mileniu înainte de Hr., de blocul popoarelor fino-ugrice şi au plecat spre Apus, îndepărtându-se tot mai mult de patria ugrică străbună. Şi s-au schimbat radical: au survenit influenţele lingvistice şi culturale străine. Ciudat, însă! Izvoarele scrise ulterior i-au descris a fi cu totul deosebiţi de „rudele” lor, finlandezii plecaţi în nord. Cultura asimilată de la popoarele călăreţe, din stepe, în primul rând de la cele tűrcice, a condus la considerarea lor de a fi „turci”. A fost opinia atât a bizantinilor, cât şi a turcilor. „Descălecatul” unguresc e consemnat în premieră în izvoarele apusene în 862: francii răsăriteni au fost atacaţi de duşmanii necunoscuţi până atunci: ungri.
  

• 
  „Continuitatea” ungurească e explicată rudimentar, cu ştiutele argumente ale „vidului”. Citez din cartea „Regatul Sfântului Ştefan” – altfel una dintre cele mai echilibrate: „La sosirea avarilor, amintirea stăpânirii romane se păstra doar prin mari întinderi de ruine nelocuite. Pustiirea săvârşită de popoarele migratoare – în primul rând hunii – a fost aici mult mai ridicată decât în Apus”. Altfel spus, ni se sugerează că au învăţat viaţa citadină pentru multă vreme şi, că a pierit cea mai mare parte a populaţiei băştinaşe. Semn că nu era chiar „vid”. Că au mai rămas şi băştinaşi de... „sămânţă”! Cât priveşte teoria „vidului”, onestitatea profesională şi conştiinţa, îl obligă pe autor să consemneze, cu bun simţ: „...Totuşi, putem conchide că imaginea generală nu este deloc liniştitoare. Din capul locului pare neverosimil ca, în secolul al IX-lea, în inima ţării să nu fi trăit nicio populaţie. Este greu de conceput aşa ceva despre Câmpia Pannonică, dar devine de-a dreptul imposibil pentru regiunea transdanubiană, mai cu seamă dacă avem în vedere că, după o sută de ani, hrisoavele lui Ştefan cel Sfânt menţionează, în acelaşi loc, existenţa unei reţele de sate deja formate”.
  

• 
  Când ungurii invadau Transilvania... „La invazia ungurilor din Pannonia în Transilvania şi Banat, existau în aceste două teritorii româneşti: voievodatul din Crişana, condus de voievodul Menumorut (care se întindea din Maramureş până la Mureş), voievodatul din Banat (între Mureş, Tisa şi Dunăre) – condus de voievodul Glad, voievodatul din Podişul Transilvaniei, condus de voievodul Gelu (de la porţile Meseşului până în apropierea Mureşului şi voievodatul Albei, cu centrul la Alba Iulia... Platoul din centrul de odinioară al regatului geto-dac s-a numit, din secolul al XI-lea Ultra-Silvam („Ţara de Dincolo de pădure” sau Transilvania. Tradus în ungureşte: „Erdely”). Expansiunea Regatului Ungur şi incursiunile tătarilor, a dus la unificarea voievodatelor de la sud şi est de Carpaţi, în secolele XIII-XIV şi, implicit, la formarea statelor centralizate, independente şi suverane, Ţara Românească (1330) şi Moldova (1359)...”.
  

• 
  Închinare-blestem lui Rősler şi celorlalţi mincinoşi! ...Când ei, ungurii, s-au decis să se plimbe „dincolo de păduri”, trebuie să fi fost zi de „week-end”, cu soare blând de vară. Şi-au tot mers, părându-li-se totul un miracol. Nu tu picior de om, nu tu aşezare omenească, ci doar cântece vesele ale păsărilor care populau pădurea. O, tu, Anonymus! O, tu, Simon de Keza... Cum de-aţi văzut voi ce n-a putut să creadă niciodată „savantul” Rősler?! Şi el, şi alţi „istorici” de teapa lui, o ştiau pe-a lor: în Ardeal, „totul era pustiu”. Aşa încât, după mintea lor, ungurii au devenit... băştinaşi, iar românii s-au „infiltrat” târziu... Şi, din moment ce absolut nicio sursă n-a semnalat această „infiltrare”, rămân posibile doar câteva... alternative, demne de studiu pentru arheologii unguri, care au susţinut aberanta teorie a „vidului”: fie să fi săpat tunele uriaşe, un fel de autostrăzi subterane, pe care să mărşăluiască neobservaţi de „băştinaşii” unguri, ei şi ciurdele lor, cu proiectanţii care au conceput şi platouri subterane de staţionare, unde să mulgă oile, să bea lapte, ideal pentru creşterea virilităţii, şi să facă foarte mulţi copii, pentru a deveni mai mulţi, spre a-i depăşi numeric pe „băştinaşii” găsiţi acolo. Iar de nu se confirmă această posibilă ipoteză, mai rămâne cel puţin încă una: în desăvârşit secret, să fi inventat aeronave uriaşe, undeva, în vreo pădure din sudul Dunării, şi, în câteva zeci de nopţi, când „băştinaşii” dormeau duşi, să fi realizat cine ştie câte zeci de mii de transporturi. Oricum, şi teoria aceasta este verifica-bilă, prin posibile relicve ale acelor uriaşe aeronave... Halal istorie!
  

Însă, înainte de întocmirea planurilor de cercetare, la care aş putea contribui şi eu financiar, cu o parte din sumele pe care ar fi posibil să le încasez – ideile se plătesc! – ofer lui Rősler şi celorlalţi creatori ai „vidului”, un text pe care să nu-l uite niciun moment: „cuceritorilor” nu le-a fost chiar simplu în „plimbarea” spre „dincolo de păduri”: „Iară trimişii ducelui Arpad, Usubuu şi Velec, au trecut râul Tisa, la vadul Lucy (Tisza Luc, era un vad peste Tisa - n.a.) şi, pornind de aici, au ajuns la Cetatea Bihorului. S-au ploconit în faţa ducelui Menumorut, i-a primit cu bunăvoinţă şi, încărcându-i cu diferite daruri, a doua zi le-a spus să se întoarcă acasă. Le-a dat şi răspunsul, zicând: Spuneţi lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, că-i suntem datori, ca prieteni unui prieten, cu toate ce-i sunt de trebuinţă, fiind el un străin şi ducând lipsă de multe. Iar pământul pe care l-a cerut bunăvoinţei noastre, nu i-l vom da niciodată, câtă vreme vom trăi. Socotim lucru nevrednic că ducele Salanus i-a dat o ţară aşa de mare, fie de frică, cum se tăgăduieşte. Noi, însă, nici din dragoste, nici din frică, nu-i dăm nicio palmă de pământ, deşi ne-a spus că are un drept asupra lui. Şi nu ne tulbură cu vorbe, ca acele trimise, că e coborâtor din neamul regelui Attila, cel ce era numit „Biciul lui Dumnezeu”. Chiar dacă acesta a răpit cu sila pământul nostru, de la strămoşul meu acum (...) nimeni nu poate să-l mai smulgă din mâinile mele. („Gesta Hungarorum” de Anonymus)
*
Un text tulburător! Gestul lui Menumorut îşi are semnificaţii profunde. O gazdă cu suflet nobil şi bun, dar şi fermă atunci când devin clare intenţiile invadatorilor. Un fel de avertisment gen „Până aici! Aici e ţara mea, poporul meu... Întoarceţi-vă. Aici, noi suntem stăpâni dintotdeauna!”. Ungurii niciodată nu au fost stăpâni în Ardeal, ci ei s-au înstăpânit aici. E o diferenţă mare.

...Şi solii lui Arpad au făcut cale-ntoarsă, peste Tisa, la „Vadul Lucy”. Ei, mari „cuceritori”! Semn că „vidul” era doar în imaginaţia unor falsificatori de istorie. Iar Menumorut n-a fost un rătăcit, scăpat cu viaţă din „măcelul” declanşat de români, încât nimeni să n-aibă ce povesti despre vremea cuceririlor române. Şi au fost mulţi astfel de „Menumoruţi”, cu care Arpad şi războinicii lui, au trebuit să se războiască, spre a deveni cuceritori de noi spaţii, apelând la cele mai oribile torturi omeneşti şi crime.

Pe voievodul Gelu l-au omorât... Era cândva, în anul 901, într-o toamnă târzie, în luptele de pe Someş, de la Gilău, lângă Cluj. Ei, „excursioniştii”, plecaţi din Câmpia Pannonică până dincolo de păduri, să „vadă” ce-o fi pe-acolo, s-au trezit faţă în faţă cu oamenii locului. Şi s-au luptat straşnic. Hei, dom’ Rősler, cum rămâne atunci cu „vidul” pe care şi tu ţi-ai permis să-l inventezi? Învârte-te-n mormânt – şi tu şi cei de teapa ta, dă-te cu capu’ de sicriu, trezeşte-te şi du-te până la Gilău, în Ardeal, să vezi cum îşi respectă eroii oamenii de azi şi generaţiile ce vor veni de-acum încolo. Pe monumentul închinat lui Gelu, stă săpat în marmură următorul text:

„Aici a căzut jertfă în urmă cu 1100 de ani Voievodul Gelu - cca 850-901, erou şi martir al luptei de apărare a Transilvaniei împotriva triburilor maghiare”. Omagiul posterităţii, 25 nov. 2001.

Unul din marii poeţi ai Ardealului, George Coşbuc, a închinat Eroului poezia „Moartea lui Gelu”, pe monument fiind înscrise următoarele versuri:
„Şi-armat voi ieşi eu afară,

Şi veseli vom trece noi iară

Prin suliţi şi foc înainte,

Să ţie potrivnicii minte

Că-s vii când e vorba de ţară,

Şi morţii-n morminte.”
Gelu e viu, dom’ Rősler! Tu, eşti mort. Uitat, Blestemat. Un individ care ai trăit minţind şi păcălind istoria. Şi, din nefericire, n-ai fost singurul intrat în jocurile murdare ale meschinelor interese. Până şi prin zilele noastre duc „lecţiile” tale mai departe „învăţaţi” precum László Tőkés sau Markó Béla, sau „savanţi” de „talia” lui Kőpeczi sau Makkai...