Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Nu, nu! Dániel Szálasdi n-a trădat!...

Anul 1599, 28 octombrie. Şelimbăr, lângă Sibiu... Sunt faţă în faţă trupele muntene ale lui Mihai Viteazul, în jur de 20.000, şi cele ale lui Andrei Báthory, cu vreo 5.000 mai numeroase. Moment dureros: se bat între ele trupe creştine! În plus, voievodul a aflat că Báthory, cardinalul s-ar fi aliat cu Poarta Otomană, cu gândul de a-l elimina. La 9 dimineaţa, Baba Novac dă semnalul de atac. Ungurii, comandaţi de generalul Gaspar Kornis, contraatacă. Se dau lupte grele... Cad 2.027 de soldaţi, 1.000 de unguri devin prizonieri, sunt capturate 45 de tunuri şi un număr important de steaguri. Armata cardinalului e practic decimată, între cei capturaţi fiind şi generalul Kornis. Cardinalul, care supraveghea de dincolo de Cibin bătălia de pe „Movila turcilor” („Tűrkenhűgel”), însoţit de câţiva nemeşi, a scăpat cu fuga, spre munţii din răsăritul Transilvaniei, cu gândul să treacă în Moldova. Victorie! Era, de fapt, un moment istoric: se înfăptuia Prima Unire a Românilor! Voievodului i se deschid larg porţile Sibiului, iar peste trei zile, la 1 noiembrie 1599, întră în triumf în Alba Iulia. De-acum, el stăpânea Transilvania, iar fiul său, Nicolae Pătraşcu, Ţara Românească... Un eveniment despre care a scris pe larg un înverşunat duşman al lui Mihai Viteazul, István Szamoskőzy (Ştefan Zamosius), născut la Cluj, în jurul anului 1570, cu studii la Heidelberg şi Padova, autor al lucrării „Analecta lapidum vetustorum et nonnularum in Dacia antiqutatum” (1593). A pribegit şi prin Sibiu, dar în 1594 s-a întors la Cluj, încheindu-şi rosturile vieţii la Alba Iulia, la 29 martie 1612... Lui, acestui cronicar, care a lăsat mai multe opere scrise privitoare la români, i-a fost dat să afle despre Dániel (Daniile) Szálasdi. Atunci, în bătălia de la Şelimbăr, din 28 octombrie 1599, a fost mai întâi santinelă la punctul de comandă al oştirii conduse de generalul Gaspar Kornis. Era o misiune importantă, pe care i-au încredinţat-o pentru dovezile de eroism şi sacrificiu de până atunci. Pentru cariera militară de până atunci... Dar, surpriză! La scurt timp după ce bătălia s-a încins, când se pregătea focul de artilerie, spre uimirea Cardinalului Andrei Báthory şi a celorlalţi camarazi, Dániel Szálasdi a trecut de partea valahilor! Şi, cu siguranţă, n-a fost singurul. Şi nici primul caz n-a fost... Poate, dacă Dániel Szálasdi ar fi fost un personaj oarecare, cazul ar fi trecut neobservat. Era însă o personalitate, care avea o glorioasă carieră militară. Un gest care l-a bulversat până şi pe „imparţialul” cronicar, evitând să scrie adevărul: în sufletul acestui om, militar de carieră, care făcea parte dintr-o familie deja ungurizată şi binecunoscută în Anul Unirii, 1599, sentimentul apartenenţei la neamul românilor, nu era stins. A reînviat! A scris, în schimb, cu totul altceva: că acest om „s-a scrântit”. A înnebunit brusc... Că, de fapt, era un om cu deficienţe fizice, şchiop la corp, dar şi la suflet. Fără să vrea, cum, cu eleganţă, consemna istoricul dr. Mircea Dogaru, în „Românii şi «maghiarii»”, István Szamoskőzy, a „scăpat” şi „păsărica”: Dániel Szálasdi era... „de origine valahă”! Trei cuvinte care, după opinia istoricului dr. Mircea Dogaru, valorează cât întreaga etnie a Transilvaniei! Care anulează veacuri de teorii mincinoase, comandate politic şi debitate de personaje pe care timpul le-a aruncat la coşul de gunoi al istoriei. Era clipa istorică a adevărului. Un valah, trecut prin „fabrica de unguri”, s-a trezit faţă în faţă cu neamul lui, cu drapelul lui, iar soluţia în faţa crizei de identitate n-a fost decât reîntoarcerea la rădăcini. Aşa cum au făcut-o mulţi români, neuitându-l printre aceştia nici pe eroul din „Pădurea spânzuraţilor”, Apostol Bologa, nimeni altul decât Emil Rebreanu, fratele marelui romancier ardelean, Liviu Rebreanu, ofiţer român la origini, născut la Târlişua, care şi-a dat demisia din armata austro-ungară, refu-giindu-se în Vechiul Regat.

Unde o fi oare mormântul lui Dániel Szálasdi? Pentru unguri acest român era un trădător... Să-şi doarmă oare somnul la Turda, acolo unde l-au ucis şi pe Mihai Viteazul? Prin ce chinuri i-or fi luat viaţa, pentru a fi „model” pentru cei ce-ar îndrăzni să facă la fel? Nu era nici smintit, nici şchiop... Era chiar erou! Să-i culegem toate florile Sălajului din care se crede că se trage, şi să le aşezăm lângă monumentul Viteazului, aşa cum o fac în fiecare an, strănepoţii lui Emil Rebreanu şi românii din Ardeal, la Ghimeş-Palanca, acolo unde l-au spânzurat ungurii, în uniformă militară. Şi el voia să iasă din ghetou, nemaiascultând de regulile impuse de maşinăriile infernale ale „fabricilor de unguri”. Cele care funcţionau după reguli guvernamentale unice în lumea civilizată. Legi ale disperării, inventate de o minoritate devenită violentă, prin „vârfurile ei”, spre a-şi astâmpăra orgoliile supremaţiei, peste croaţi, slovaci, sârbi şi români. „Elite” de intelectuali” care se voiau „buricul” pământului...

Tragedii pe Axa... Viena-Budapesta-Sângeorgiu

de Pădure!

Privesc o fotografie din epocă: o întâlnire între Adolf Hitler şi Miklós Horthy. Ţinute de gală... Cei doi, faţă în faţă, îşi întind mâinile. Reverenţe... Miklós se-ncovoaie la vreo 45 de grade, în vreme ce Adolf, schiţează o uşoară înclinare, privindu-şi interesatul oaspete cam de la un cap înălţime. Slugărnicie tipică. Avea nevoie de promisul dar: Ardealul! Lupta şi el cum putea, dar îşi punea speranţe mari şi-n armata de femei frumoase, trimise prin „marile paturi” ale Europei. La sfârşit de iunie ’40, Miklós bătuse deja palma cu Mussolini şi ginerele său, contele Ciano... Fără declaraţii publice, dar cu jurăminte fierbinţi, făcute în nopţi de vis, încântătoarei unguroaice „Baba” („Păpuşa”) Ovári, fiica unui universitar din Cluj, a cărei misiune istorică era cuprinderea în noua graniţă a Ungariei şi a Clujului. Numai că prea focoasa idilă avea să ajungă şi la urechile doamnei Ciano, „prinţesa”... Mussolini, contele sfârşind sub ştreang. Îşi respectase însă cuvântul: Clujul ei, a devenit... „unguresc”! Şi asta în vreo 48 de ore...

Tragedii intrate în istorie. Legende. Un „arbitraj” cu sentinţe dinainte ştiute. Era 30 august 1940, la Palatul „Belvedere” din Viena. Noaptea, după ameninţări şi ultimatumuri, după respingeri succesive, Consiliul de Coroană al României se vede silit să accepte „Diktatul”, cu 19 voturi pentru şi 11 contra... Se anunţă sentinţe. Intră „aghiotanţii” dictatorilor, Ribbentrop şi Ciano, urmaţi de reprezentanţii României – Manoilescu şi Valer Pop, şi ai Ungariei – Teleky şi Csáky. Citeşte sentinţa Ribbentrop... Manoilescu vrea să vorbească, dar i se spune că... „după”! Se prezintă apoi harta... Teleky e fericit. Dialog „mut” cu Csáky. În ţară, atmosferă incendiară. Ungaria a izbutit a doua anexare a Ardealului şi, culmea, printr-un diktat hotărât tot la... Viena! De data aceasta, au anexat un teritoriu de 43.492 kmp şi au reintrodus în lagărul unguresc 2.667.000 de români, adică 50,2% din populaţie, faţă de 37,1 cât reprezentau, împreună, ungurii şi secuii! Un „diktat” considerat nul de către Consiliul de Coroană. El nu poartă semnătura celui de-al doilea împuternicit din partea guvernului român, ci doar a ministrului de externe. El n-a fost ratificat nici de regele României, Carol al II-lea, şi nici de generalul Antonescu. N-a fost publicat nici în Monitorul Oficial! „Fisuri inadmisibile”... Încât, aşa-zisul „Tratat”, „a creat o stare de fapt, care nu s-a transformat într-o stare de drept”! Era un „joc” murdar, la nivel european, iar Franţa, Anglia şi SUA tăceau, lăsând cale liberă spre jaf marelui călău al veacului 20, Adolf Hitler.

Ce soartă era rezervată românilor? Ea era conturată în 3 din cele 7 puncte ale aşa-zisului „Tratat”:

3. 
   Toţi supuşii români stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc, fără alte formalităţi, naţionalitate ungară. Ei vor fi autorizaţi să opteze în favoarea naţionalităţii române într-un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept, vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adiţional de un an şi vor fi primiţi în România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, şi să ia cu ei produsele rezultate. Dacă lichidarea nu reuşeşte, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria;
   
4. 
   Supuşii români de rasă ungară, stabiliţi în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria-României, şi care rămân sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naţionalitatea ungară, într-un termen de şase luni;
   
5. 
   Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în total cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitate ungară. Pe de altă parte, guvernul român îşi ia acelaşi angajament solemn în ceea ce priveşte pe supuşii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.
   

...De necrezut. Şi totuşi erau prevederi ale unui tratat internaţional, în care şi-au făcut loc idei ale unor conducători bolnavi! România nu a aplicat în practică aceste puncte. Erau înţesate de rasism şi fascism...

*
S-au tot împuţinat românii din Sângeorgiu de Pădure. Cândva, erau chiar majoritari, ca prin mai toate satele din Valea Nirajului şi din vecinătate. Nici crucile românilor nu mai sunt azi „majoritare”. În ’40, toamna, „Diktatul” a fost alt moment tragic. Şi s-a mai dus un val de români, care unde a văzut cu ochii, pentru a-şi salva viaţa de la cumplita furtună de ameninţări. Prin bunăvoinţa unui localnic, Victor E. Cociş, am intrat în posesia câtorva documente, cărora le fac loc în aceste pagini, spre a încerca să pătrundem în lumea frământărilor oamenilor din această parte de ţară. Sau, să ajungem cu „Axa” Diktatului de la Viena şi pe la Sângeorgiu de Pădure, via... Budapesta.

O declaraţia notarială, datată 25 februarie 1941, scrisă în două limbi: ungureşte şi româneşte. Transcriu textul românesc:

„Subsemnatul Pop Victor, născ. în Sângeorgiul de Pădure, la 22 Octomvrie 1881, de profesiune înv. pens. dom. în Sângeorgiul de Pădure, în sensul arbitrajului dela Viena din 30 august 1940, cu susţinerea dreptului de-a lichida averea mea într-un an dela azi, atât în numele meu cât şi în numele copiilor mei minori Hortensia născ. în Sighişoara la 3 Maiu 1929 şi Traian născ. în Sighişoara la 25 Iunie 1931 declar că menţinem cetăţenia noastră română, nu vrem să devenim cetăţeni maghiari, deci atât în numele meu, cât şi al copiilor mei minori, prin prezenta optez pentru cetăţenia română.

După cetire şi aprobare am semnat în faţa a doi martori.”

Declaraţia, dată în faţa notarului de stat dr. Kovacsi Albert, din Tg. Mureş, poartă numărul 264/1941 şi a fost timbrată cu 3.60 pengő.

O declaraţie similară aparţine şi soţiei sale, Hodoş Emilia, născută la Sibiu, la 18 februarie 1894, de profesie casnică. Act de admirabil curaj, mai ales că familia n-a plecat din Sângeorgiu de Pădure, asumându-şi, în primul rând, riscul expulzării. Şi au „simţit” că din acel moment, prezenţa familiei învăţătorului Victor Pop nu mai era dorită. Injurii, geamuri sparte, bunele relaţii de odinioară s-au transformat în adversităţi. Au rezistat, iar anularea Diktatului de la Viena a fost un moment fericit. Copiii erau deja mari. Hortensia era deja liceană, iar Traian avea 14 ani... Au urmat drumurile spre universităţi. Hortensia a devenit profesoară şi trăieşte în Bucureşti, iar Traian a fost medic la Suceava. Şi ei au fost şi s-au considerat dintotdeauna români...

Tot de la Sângeorgiu de Pădure am aflat o poveste cu tâlc, care dezvăluie şi alte faţete ale convieţuirii. Un document vechi, unguresc, din 15 iunie 1704 comunicat în urmă cu un veac şi jumătate la Tg. Mureş, de protopresbiterul Parteniu Trombiţaş de Bethlen. O poveste cu o moară de măcinat făină, aşezată chiar în mijlocul satului, alimentată printr-un iaz, făcut cruciş peste Târnava Mică. Iazul s-a rupt şi nimeni nu-i dădea de cap. Ce lucrau ziua, noaptea era dus de apă... Într-o zi, a trecut pe-acolo, peste podul care traversa râul, un străin. A privit, le-a dat bineţe şi din mers a prins a le spune că lucrează în zadar, că până nu va pune dânsu’ mâna, nu vor reuşi să-l fixeze. Şi a plecat mai departe. La un timp, au venit stăpânii morii, principele Wittenberg şi câţiva dintre succesorii familiei Bánffy Péter... Românii care lucrau de zile bune şi încă nu reuşiseră să fixeze iazul, le-au povestit despre cele spuse de străinul care trecea pe-acolo, după care i-au trimis să-l caute. Era popa Petru din Hodac, de lângă Reghinul Săsesc. L-au găsit până la urmă, s-au tocmit, a ţinut mai întâi o slujbă pe amândouă malurile, după care a legat scocul şi moara a funcţionat din nou. Abia apoi au aflat că popa Petru din Hodac, era şi un vestit dulgher. Ca el n-au găsit altul în tot ţinutul... Nici pe Mureş, nici pe Târnave...

Era o adevărată minune, iar slujba pe care a ţinut-o pe cele două maluri ale Târnavei, pentru sfinţirea apei, a făcut o impresie extraordinară. Şi aşa, de ani de zile, scocul stă nemişcat, iar moara a continuat să funcţioneze. Destule motive ca popa Petru din Hodac să se bucure de mare respect, atât din partea românilor, dar şi a ungurilor, fericiţi că au din nou moară.

Avea să vină vremea când să apeleze şi el, popa Petru din Hodac, la bunăvoinţa ungurilor. Voia sa ridice o biserică pentru românii ortodocşi, dar legile vremii nu permiteau, fără concesionarea pământului, pe care nici episcopul ortodox n-o putea influenţa. Încercări au mai fost, ba chiar au ridicat-o pe jumătate, cu forţa, însă proprietarii pământului n-au acceptat. Iobagii şi doisprezece popi români, ortodocşi, au fost respinşi! Scrie în „document” şi motivul respingerii: „Noi, domnii posesori, am respins pe oamenii episcopului, ştiind acele drepturi date de la înălţatul nostru împărat roman şi încoronatul nostru rege şi principe, confirmate ţării noastre şi domnilor posesori vechi, după care niciunui creştin, niciunui iobag supus nu-i este iertat, fără învoirea domnilor posesori, spre ruşinare şi batjocură, să edifice biserică românească, altminterea fără numai cu cauţie şi bun înţeles.”

Pentru boieri şi domnii de pământ, popa Petru din Hodac a devenit învăţat, cu daruri extraordinare. Şi nu doar loc de ridicare a bisericii ortodoxe i-au dat. I-au dat şi loc să construiască o casă parohială, unde să locuiască. Erau recunoscători şi pentru că n-a pretins nicio sumă, care ar fi fost foarte consistentă. Ultimul din cele cinci puncte conţinute de documentul din anul 1704, are următorul conţinut: „Că domnii ţării, reformaţi unguri, măcar că dispreţuiau religia ortodoxă răsăriteană şi o persecutau până la extirparea ei din ţară, totuşi aveau mare respect de afuriseniile popilor români şi ţineau mult la puterea rugăciunii lor. De aceea vedem în contractul de faţă condiţia ca preoţii ortodocşi, cei de atunci şi cei următori, să-şi aducă aminte în rugăciunile lor de domnii pământeni.”

„Contractul” conţinea şi câteva condiţii, care reflectă interesele diferitelor confesiuni. Popa român să nu predice împotriva religiei calvine (reformate – s.n.) şi nici invers. Fiecare cu... „turma” lui! Nici când vor fi în slujbă domnească, nici în crâşmă, nici în uliţă, să nu pornească dispute despre religie. „Cinstitul popă Petru să nu se abată de la credinţa ortodoxă şi nici de către reformaţi, fără să asculte la domnul episcop reformat. Dacă se va purta omeneşte în religia sa, atât el, cât şi succesorii săi, dacă vor voi a şede aici precum toţi aceia care vor rămâne, vor avea audienţă ca şi predicatorii noştri (...) iar care popă român s-ar abate de la religia sa ortodoxă şi de la legătura aceasta, revoltându-se contra noastră (...) fie om de rând sau popă român, nu-l vom suferi ca să locuiască în moşia noastră”. Da, aţi citit bine! O consemnare despre „toleranţă” religioasă în Ardeal...

„Contractul” are în vedere şi plata preotului. Românul care nu plăteşte simbria sau nu lucrează în clacă, care nu ajută biserica şi casa parohială sau n-ascultă poruncile curatorului suprem, trebuie bătut bine peste şezut, dar, până la urmă simbria tot trebuie s-o plătească preotului.

Un contract-unicat. Un drept câştigat pentru românii din Sângeorgiu de Pădure prin harul de meseriaş iscusit şi prin cel preoţesc, al „Învăţatului popă Petru din Hodac”...

(după informaţii oferite autorului

de dl. Victor E. Cociş, din Sângeorgiu de Pădure)

Notă: Biserica lui popa Petru din Hodac a fost distrusă. A dispărut şi cea de-a doua, iar a treia, din cărămidă, va rezista timpului. Precum şi mâna de români care supravieţuiesc în Sângeorgiu de Pădure... Noua şi mândra biserică ortodoxă înălţată de românii din Sângeorgiu de Pădure e străjuită de-o parte şi de alta de un monument placat cu marmură neagră, purtând următoarea inscripţie:

„S-a ridicat această troiţă spre neuitarea bisericii de lemn, arse de mâini vrăjmaşe, în anul 1848. Din cenuşa ei s-a ridicat în slavă speranţa eternităţii noastre pe aceste meleaguri.”

Biserica ortodoxă din

Sângeorgiu de Pădure
În partea stângă, se află Monumentul Eroilor, iar deasupra, harta României Mari, turnată în mozaic alb, în care este conturat un soldat român, purtând în mâna dreaptă tricolorul, iar în cea stângă, goarna. Pe hartă, apar şi râurile României Mari: Mureşul, Oltul, Crişul, Someşul, Prutul, Siretul, Dunărea şi Nistrul... E impresionant şi textul săpat în placa de marmoră: „Oriunde se află răspândite în lume osemintele celor care au adus jertfa supremă pentru apărarea ţării, din tot decursul istoriei, li se cuvine veşnică recunoştinţă. Fie ca Domnul să le aşeze sufletele într-un loc aparte din veşnica Sa împărăţie!”.

Îmi plec fruntea în onoarea vrednicilor români din Sângeorgiu de Pădure, cu un pic de mândrie, că singura mea zi de inginerie s-a consumat la Termocentrala „Steaua Roşie” din Fântânele, aparţinătoare de orăşelul Sângeorgiu de Pădure. Cel ce a proiectat şi s-a zbătut ca aceste monumente să fie înălţate, domnul Victor E. Cociş, nu i-a uitat nici pe eroii de pe aceste meleaguri. Pe cei din 1848, dar şi pe cei din războaiele mondiale care au pustiit atâtea vieţi.