Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

...Şi era atât de aproape noua

„Regiunea Autonomă Maghiară”!

Totul a fost programat din vreme, la Budapesta, în „laboratoarele” Ministerului de Interne. Acolo s-a elaborat Tratatul despre Problemele Autonomiei, cartea de căpătâi a separatiştilor unguri din Serbia, Bulgaria, România, Slovacia şi Ucraina Subcarpatică...

E tot Revoluţie la Tg. Mureş şi-n februarie ’90, şi-n martie... Sunt deja publice şi obiectivele U.D.M.R.-ului, care vizează, evident, „autodeterminarea”. Aşa arătau în prima fază:
1. Crearea Ministerului Naţionalităţilor;

2. Dezvoltarea (separarea! – n.a.) instituţiilor de învăţământ de toate gradele în limba maghiară, de la grădiniţă până la învăţământul superior;

3. Dezvoltarea (separarea! – n.a.) instituţiilor de cultură şi ştiinţifice;

4. Dezvoltarea (separarea! – n.a.) presei scrise şi vorbite în limba maghiară;

5. Legalizarea utilizării limbii maghiare, ca limbă oficială, în organele judeţene şi ale puterii locale de stat;

6. Cultivarea legăturilor cu celelalte părţi ale naţiunii maghiare, ca o condiţie a îndeplinirii menirii pe care o are naţionalitatea maghiară în România.

Din aceste „obiective”, au rezultat cele şapte porunci ale U.D.M.R., sub energica deviză „Aici şi acum” („Itt és most”):

1. Separarea învăţământului, de la grădiniţă până la Universitate;

2. Separarea instituţiilor ştiinţifice şi de cultură;

3. Limba maghiară, limbă oficială în toate localităţile unde ungurii sunt majoritari;

4. Scrierea bilingvă a denumirii localităţilor şi a reclamelor unde locuiesc peste 10 la sută unguri;

5. Preluarea în administraţie şi folosinţă separată a tuturor imobilelor construite în timpul Austro-Ungariei;

6. Alegerea sau numirea în organele puterii politice, legiuitoare, executive şi judecătoreşti, a cadrelor conducătoare în raport cu proporţia minorităţii maghiare, conducătorii acestor colective să cunoască limba maghiară, vorbit şi scris;

7. Instituirea Ministerului Minorităţilor, cu toată reţeaua de subordo-nare, până la localităţi unde locuiesc ungurii.

László Tőkés îşi savurează succesul diversiunii Timişoara. Se vrea episcop. Cu orice preţ. Chiar călcând pe cadavre. Televiziunea din Cluj, care şi-a făcut rapid şi o redacţie ungurească, aleargă la Mineu, pentru a-l filma, păşind prin zăpada proaspătă, pe „prea-prigonitul preot”, fixat la Dej, de către autorităţi. De aici a venit, poate, nevoia de a cânta în strunele Securităţii, pârându-şi conaţionalii care călcau pe bec. Poate, şi pentru banii care îi mai completau veniturile modeste de popă de oraş... La „învăţământ”, în minister, e dus un profesoraş din Cluj: inginerul Attila Pálfalvy, specialist în... pulberi metalice. Era 12 ianuarie 1990. Urcă pe „tronul” de ministru-adjunct cu misiunea precis stabilită de U.D.M.R., de a „pulveriza” învăţământul” românesc din Ardeal. Se începe cu Tg. Mureşul, dorind ca de-aici să se dea tonul. Avea şi un motiv radical: aici, în judeţ, era adjunct la Inspectorat, fratele „eroului” de la Timişoara, András Tőkés... Aşadar, Liceul „Bolyai Farkas”, sala festivă. prezenţă masivă a U.D.M.R. şi a profesorilor unguri, încheiată cu o hotărâre radicală: separarea învăţământului unguresc de cel românesc... Agitatorii ies apoi în stradă. Tensiunile iau amploare. Lozinci iredentiste. Se dezmeticesc românii, dar se trezesc singuri, în faţa unui adevărat vifor unguresc, bine dirijat. Ajung plângerile şi la ministrul „plin”, Mihai Şora... S-a născut, între timp, providenţial, „Vatra”, ca singură speranţă de apărare a românilor. Au continuat însă evacuarea elevilor români din şcolile pe care, liderii unguri le-au declarat... ungureşti: Előd Kincses conversează direct cu ministrul învăţământului, Mihai Şora, iar acesta, un personaj care ar trebui declarat persona non-grata, a dat liber separării şcolilor. Era 3 februarie 1990... Începe apoi „ordinea” în Consiliile Provizorii la toate nivelurile. Românii sunt eliminaţi şi înlocuiţi cu unguri. Doar aşa se poate naşte Regiunea Autonomă Ungurească în inima României. Pentru acelaşi obiectiv, lucrează cu toată energia şi fostul lider comunist Király Károly, devenit, într-un fel, prin relaţia extraconjugală cu directoarea Teatrului Maghiar de Stat din Sf. Gheorghe... om de cultură!

Sub alte forme, continuă şi atrocităţile de care nu e străină organizaţia „culturală”... U.D.M.R.. O „istorie” intrată în „eroismul” unguresc din Ardeal. Atacuri asupra sediilor unor instituţii naţionale, devastarea a 30 de posturi de miliţie din judeţele Harghita şi Covasna, după care li s-a dat foc. Aşa a fost la Odorhei, Gheorgheni, Miercurea Ciuc, Ciumani, Zetea, Căpâlniţa, Secuieni, Brădeşti... Apoi, crimele bestiale, săvârşite cu sadism medieval, la Tg. Secuiesc, Odorhei, Dealu şi altele, zeci, rămase nepedepsite de legile României. Crime în faţa cărora, rânjetul şi demersurile unor „apărători”, lipsiţi de onestitate, precum Győrgy Frunda sau transfugul Előd Kincses, s-au zbătut să-i transforme pe criminali în eroi, iar mai apoi, statul ungar să-i decoreze pentru „patriotismul” de care au dat dovadă. Dovedind astfel, chiar participanţi şi provocatori de crime. Prea mult! Prea departe se merge. Şi toate acestea, pentru orgolii şi planuri utopice, în Mileniul III, care, incredibil, îl au printre promotori chiar şi pe şeful Statului Ungar de azi, Sólyom, al cărui nume tradus în româneşte, ar însemna... Şoim!

Tot atunci, în martie ’90, a descins la Tg. Mureş şi filosoful Andrei Pleşu, aşezat de Guvernul României pe fotoliul de ministru al Culturii. Venea să facă ordine în disputele etnice din domeniul cultural. S-a întâlnit cu vicepreşedintele CPUN al judeţului Mureş, Károly Király, după care ministrul a luat şi el „înţeleapta” măsură a... separării Teatrului Naţional. Fără să-l impresioneze rangul atribuit Teatrului din Tg. Mureş. Cel de Teatru Naţional! Aşa cum făcuse şi „profesoraşul” Attila Pálfalvy, în 19 februarie 1990, care împreună cu András Tőkés, n-au patentat doar separatismul, ci au deschis larg porţile introducerii manualelor ungureşti în învăţământul elevilor unguri din România. Un adevărat „spectacol” se derula şi la postul de Radio Tg. Mureş, acolo unde U.D.M.R.-ul a trecut la un atac concentrat, menit să-i asigure preluarea instituţiei. S-a convenit până la urmă, la Bucureşti, la o soluţie ciudată: la Radio Tg. Mureş s-au instalat doi directori, unul român, altul ungur! A fost prevăzută şi o metodă de lucru: orice decizie trebuie semnată de ambii directori, altfel nefiind valabilă!

Gemea Ardealul de unguri, veniţi de dincolo de Partium, care şi-au „uitat” să se mai întoarcă „acasă”, după ce au „sărbătorit” Ziua Naţională a Ungariei, 15 martie, pe unde le-a poftit inima, după programe elaborate din vreme. Cea mai neaşteptată şi neplăcută surpriză au avut-o însă la Satu Mare, unde „oaspeţii”, dezlănţuiţi, după ce au arborat drapele ungureşti până şi pe unele instituţii publice, inclusiv pe Primărie, s-au trezit luaţi la fugă şi expediaţi de români dincolo de graniţă. Era prea mare obrăznicia „oaspeţilor”! Abia atunci au înţeles că România nu e sat fără câini, iar cu „Vatra Românească” nu e de jucat. Ea s-a constituit, ca răspuns al românilor ardeleni la violenţă şi pogromurile separatiste şi autonomiste ale unor personaje lipsite de respect, dar şi cu un discernământ subdezvoltat.

La Tg. Mureş, „comanda” a fost preluată de o grupare ultra-violentă din U.D.M.R., colaborând perfect cu diversioniştii, care au adus din Ungaria şi un foarte bogat arsenal propagandistic. Fiecare ungur a primit insignă cu cocardă ungurească, ale cărei dimensiuni indica „gradul” şi rolul respectivei persoane în mecanismele create în U.D.M.R., pentru comanda... „trupelor”. Şi-au făcut apariţia, din vreme, sute de reporteri, purtând insigne cu chipul lui Kossuth. Pentru ei, au fost pregătite şi preţioase daruri: reportofoane, radiotelefoane, aparate foto, dar şi arme albe, cocktailuri „Molotov”, praştii cu bile metalice, măciuci... Fiecare ungur, participant la „războiul”, din vreme pregătit, primind în dotare „armele” cele mai adecvate, atât în etapa pregătirii... „pogromului”, cât şi în timpul desfăşurării acestuia. Reporteri de toate culorile şi „fotografi” câţi n-au fost niciodată în tot Ardealul. Adunau „documente”! Ziarişti şi radioreporteri îi opresc pe români şi-i supun la interminabile chestionări. Ploaie de întrebări, care îşi aveau un tâlc uşor de descifrat. Transcriu câteva dintre cele „culese” de Ioan Judea, preşedintele Consiliului Municipal Provizoriu de Uniune Naţională Tg. Mureş, şi transcrise în cartea „Cumpăna lunii Martie”: „Ce părere aveţi despre Ziua Naţională a Ungariei?”; „Dacă vizitaţi Ungaria, ce impresie v-a făcut?”; „Aveţi prieteni unguri?”; „Ce părere aveţi despre cultura maghiară?”; „Cu ce vă afectează separarea învăţământului şi culturii?”... Altă întrebare, repetată obsedant, era cea „Dacă sunteţi localnic?”... Dacă răspunsul era „nu”, curgeau alte întrebări cu tâlc: „De ce aţi venit aici?”; „Nu era mai bine la dumneavoastră?”... Sau, întrebări gen „Cum vă înţelegeţi cu ungurii?”; „Ştiţi limba maghiară?”; „Aţi fi dispus s-o învăţaţi?”; „I-aţi îndemna pe copiii dumneavoastră s-o facă?”... Întrebări care erau urmate de ploaia de articole-provocatoare, în toate ziarele şi revistele subvenţionate de Budapesta.

„Vatra Românească” a devenit şi ea o ţintă preferată, fiind etichetată ba şovină, ba legionară, ba fascistă. O organizaţie care, după opinia U.D.M.R., n-a înţeles nimic din marele „bine” pe care l-a dorit criminalul Kossuth neamului românesc. Atacurile împotriva „Vetrei” au îmbrăcat însă forme extrem de violente, mergându-se până la ameninţarea cu incendierea sediului, până la lichidarea fizică a profesorului Radu Ceontea, preşedintele şi întemeietorul ei. O situaţie-limită, în urma căreia a fost protejat un timp chiar într-o unitate militară din Tg. Mureş. Ce nu voia „Vatra”? Aberaţiile ultimative impuse de U.D.M.R.: eliberarea imediată a liceelor „Bolyai”, „Unirii” şi jumătate din I.M.F., încât să fie administrate şi folosite exclusiv de unguri; ca limba maghiară să fie oficială, acolo unde ungurii sunt majoritari; existenţa Poliţiei şi a Judecătoriei strict ungureşti, care să le apere interesele; înlăturarea tuturor conducătorilor neştiutori ai limbii maghiare din zonele cu populaţia dominant ungurească.

Acţiunile diversioniştilor s-au declanşat cu prioritate în marile cartiere ale Tg. Mureşului, unde au apărut afişe provocatoare, s-a încercat arborarea steagurilor Ungariei, s-au depus coroane de flori cu panglici roşu-alb-verde, cum reconstituia acel moment, în „Naţiunea”, publicistul Valeriu Popovici-Ursu.

Provocări. Sentimente cu totul opuse. Urmaşii autorilor genocidului din anii 1848-1849, cu o impertinenţă greu şi de imaginat, au venit în România, cu planul sadic de a sărbători, călcând în picioare mormintele celor 40.000 de români ucişi din ordinul lui Kossuth, eliberarea Ungariei de sub... „jugul” Austriei. Altfel spus, recăpătarea libertăţii, după umilitorul Mohács... Atmosferă încărcată, gata de explozie... Spre Bucureşti, sună zadarnic telefoanele. Între Tg. Mureş şi Budapesta s-a creat un sistem special de comunicare. De-acolo vin strategiile, iar responsabilii cu „tactica” sunt liderii locali Károly Király, Előd Kincses, András Sütő, Attila Jakabfi, András Tőkés... Lângă ei, pe post de mare „guru”, „eroul” de la Timişoara, ultraşovinul László Tőkés.

Toate planurile au ţintă precisă: „ruperea” Ardealului de România. Planuri „coapte” în aşteptarea clipei atacului final. A descălecatului din 1989... Numai că n-a fost să fie! Şi nici „surpriză” n-a fost. Planurile erau deja şi-n mâna securităţii române. Tőkés n-a fost un erou al Revoluţiei. Şi a fost un atentator la integritatea statului român, aşa cum este şi azi, când România i-a încredinţat un mandat s-o reprezinte în Parlamentul Europei. Chiar el, atentatorul la siguranţa naţională a României!



Autorul, la Ţebea, decembrie 2008, în Biserica lui Avram Iancu,

la invitaţia Asociaţiei „Ţara Iancului”, prezidată de ing. Ioan Paul Mărginean.