Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Dorin Suciu, reporterul

- Tu cum ai ajuns în publicistică?

- Pe o cale ocolită. Nu direct. Şi a fost plăcut. Am făcut mai întâi vreo doi ani de Politehnică, la Timişoara, dar mereu îmi doream să fac altceva. Ai mei, se gândeau să fac Chimia Industrială, poate cu nostalgia de a fi avut cândva o farmacie în Târgu Mureş. Mai ales că în vremea aceea „se purta” Chimia Industrială...

- ...Şi în Bihor cum ai ajuns?

- Să-ţi spun că-n zona aia sunt cele mai frumoase fete? Ştii şi tu bine, că pe-acolo ai găsit-o pe soţia ta, Gloria. Ei, m-am îndrăgostit şi eu de o fată frumoasă, de la „Filologie”, când eram student la „Poli”. Era proaspăt profesoară, în satul ei, la Voivozi. Acolo am fugit de la „Politehnică”...

- Şi ai tăi?

- Numai în pielea lor să nu fi fost! Intrasem foarte bine la facultate, deşi aveam o origine proastă, copil de exploatatori...

- Zi-i mai departe!

- ...de oameni care au avut o farmacie care a fost naţionalizată. Atunci, pe la începutul anilor ’60, cei cu astfel de „origini” intrau greu la facultate, conform unor procentaje care stabileau alte priorităţi decât cele ale valorilor. Iar supărarea alor mei, era firească. N-aveam dreptu’ să mă joc cu şansa de a nu fi fost radiat de pe listele studenţilor admişi.

- Au găsit şi ceva metode să te... „convingă” să te întorci?

- Comisariatul militar... Au pus la cale „înhăţarea” mea la armată, unde vedeau „trezirea” fiului lor. Numai că se terminaseră încorporările şi am scăpat. Am lucrat o vreme la o bibliotecă, unde am trăit o experienţă extrem de interesantă. Acolo a fost „laboratorul” în care s-a plămădit visul ce avea să se împlinească în prima toamnă a „admiterii”: am devenit student la „Filologie”, la Bucureşti. Şi nu oricum: cu bursă republicană!

- ...Iar când ai terminat, te-ai trezit într-o lume cu totul schimbată. Dispăruseră „listele selective” de la „Admitere”, dar şi cele restrictive ale repartizării „în producţie”! Până şi „chiaburii” sau „exploatatorii”, aveau statute larg deschise...

- E un adevăr care ar trebui spus chiar mai apăsat! Tinerii de azi nici nu pot să-şi închipuie ce deschidere au trăit generaţiile de-atunci şi ce vremuri extraordinare au venit după aproape două decenii de la război. Dar am fost, poate prea tânăr s-o-nţeleg! Eu am dat cu piciorul unei şanse extraordinare: profesorul Şerban Cioculescu, profesorul adorat şi respectat de toţi studenţii, probabil atunci cel mai mare critic în viaţă, voia să rămân asistent universitar la Catedra de Literatură Română Veche, declarând în faţa a 160 de persoane că eu, Dorin Suciu, am fost cel mai bun student din cariera sa. Poate în fiecare an repeta acest gest, care trăda o rară frumuseţe omenească. O ofertă extraordinară, căreia, cu gândurile mele de atunci, nu i-am dat curs.

- Regreţi?

- Profund! Azi, puteam să fiu un profesor universitar împlinit...

- Ai ajuns, în schimb, un mare publicist. Cred că cele două „căi” au comparabilitate, poate cu un plus pentru drumul tău... Aşa cred eu!

- Ai dreptate. Am avut însă o oarecare şansă: au murit nefericiţii aceia în ’89! Altfel, eram un ziarist ratat. Un nimeni...

- Ce cale ai ales după „ocolirea” carierei universitare?

- Mi s-a oferit altă şansă: să lucrez la revista „Lumea”, care era la ora aceea o revistă de politică externă de prestigiu. De ţinută europeană... M-a tentat şi-am zis repede „da”. Acolo am lucrat vreo doi ani, alături de ziarişti de foarte bună calitate. Nu-i pot uita pe Felicia Antip, Serafim Răducanu, Florica Şelmaru, Radu Budeanu, Ion Matei, Ilie Şerbănescu. A fost şcoala care m-a format. De-acolo, când au venit „epurările”, am trecut la Radio, apoi la Televiziune. Şi fiecare pas mi-a deschis noi orizonturi. Televiziunea m-a luat „prizonier” pentru tot restul vieţii profesionale. Imaginea e o armă fenomenală, cu o potenţă de convingere uluitoare. Şi să fii în preajma unor mari oameni de televiziune precum Tudor Vornicu sunt visuri împlinite!

- ...Şi punctele negre din biografie?

- Părinţii mei, să-i odihnească Dumnezeu, prin ’47 s-au zbătut să facă în Tg. Mureş o farmacie românească, „Tămăduirea”. Peste un an, le-au naţionalizat-o... S-au chinuit mult. În 1940, au plecat în refugiu. Tata era căpitan în armata română. Mama, la două săptămâni de la cedarea Ardealului, a fost expulzată, cu douăzeci de kilograme de bagaje. Eu m-am născut la Câmpulung Moldovenesc, şi sunt foarte mândru că sunt bucovinean... Când Ardealul a fost eliberat, s-au întors acasă, la Tg. Mureş, unde şi-au făcut farmacia. Au plătit însă scump, cu sănătatea, iar mai târziu, li s-a aşezat pe frunte eticheta de... „exploatator”. Şi lor, şi mie... Am „suferit” că nu m-am făcut pionier, apoi utecist, dar am fost şi fericit că m-am făcut membru de partid, că altfel mă dădeau afară din Televiziune, care, pe vremea aceea, prin ’74-’75, mai trăia vremuri bune. Mai puteai să faci şi lucruri interesante. O mai ţii minte pe Ecaterina Oproiu? Era, poate, cel mai important critic de film şi am fost fericit că a scris cronici grozave despre anchetele pe care le-am făcut, folosind în premieră chiar şi camere ascunse...

- În 2009, ce e cu Farmacia „exploatatorilor”?

- Farmacia... „Tămăduirea”? O, Doamne! Din ’92 sunt tot în procese şi tot nu s-au terminat... De şaptesprezece ani mă lupt. E munca de-o viaţă a mamei mele şi nu voi închide ochii până n-o voi vedea înapoi. Mă tulbură întrebarea ta şi dă-mi voie să scot din geantă scrisoarea tatălui meu, adresată mamei, atunci când ne-au luat „Farmacia”. O am la mine nu întâmplător. Vreau s-o arăt cuiva, să ştie de ce nu renunţ la luptă. E, dacă vrei, un testament sfânt. O hârtie îngălbenită de timp, cu colţurile rupte, conţinând marile dureri de atunci ale părinţilor mei. O scrisoare trimisă mamei, aflată în sanatoriul TBC, după o grea operaţie în urma căreia i-a fost scos un plămân:
„Dragostea lui Ticu,

Nici nu ştiu cum să-ncep să scriu, probabil ai aflat şi tu ce s-a-ntâmplat. Trebuie să te mângâi şi să te resemnezi, nu suntem numai noi, sunt în această situaţie toţi farmaciştii din întreaga ţară. Am avut percheziţie acasă, au ridicat toate medicamentele (...) Acasă este totul în ordine. În ordinea resemnării şi a încrederii pe care trebuie s-o avem în Dumnezeu, că după o muncă de robi şi cu sufletul nostru deschis şi binevoitor faţă de toţi care au trecut prin Farmacia noastră, nu vom pieri. Un lucru trebuie să te mângâie: că ceea ce am creat noi, farmacia funcţionează şi asta e bine...”.
O scrisoare mai amplă, datată 3 aprilie 1949. La exact un an de la data cumpărării Farmaciei. Era de fapt, a doua dezmoştenire... Prima, mi s-a părut un spectacol, dar, mai târziu, când i-am înţeles rosturile, mi-am dat seama că a fost, de fapt, o mare tragedie a familiei mele. Era într-o seară de primăvară spre vară... Înfrunziseră pomii, iar parcul din apropierea noastră era plin de flori... A venit un camion, cu „steagul roşu” al P.M.R. desfăşurat pe un catarg, având nelipsitul semn al vremii „secera şi ciocanul”. Din el a coborât un grup de utecişti, între care, aveam să aflu mai târziu, şeful uteceului din Tg. Mureş, Soos, fiul primarului, fost om de serviciu la Primărie şi unu’ Walther, neamţ asimilat, care a gustat din mirajul puterii în toate „erele”, inclusiv atunci când Udemereul şi-a scos colţii, clamând pretenţii autonomiste... Au venit să ne scoată din casă! Erau grăbiţi, strigând la mama să iasă imediat. „Ia mai căraţi-vă, burghezi nenorociţi!”... Mama era bolnavă, la câteva zile după operaţie, iar tata era în spital, bolnav grav şi el. Le-a spus că nu poate să se ridice din pat. Uteciştii furioşi au dat imediat soluţia: „Te scoatem cu pat cu tot”...

- ...Şi chiar au făcut-o?

- Sigur! Au dus-o la camion, au cărat acolo o parte din lucruri, au „plimbat-o” prin oraş, au revenit, golind casa. Spuneau că acolo vor face altceva. O întâmplare trăită, care bate filmul...

- Îmi amintesc şi de premiile internaţionale pe care le luai. Atunci, nu ne cunoşteam. Primeşte, te rog, cu întârziere de bune decenii, felicitări!

- Mulţumesc! Devin nostalgic... Păstrez şi azi în vitrină şi premiile internaţionale, şi cele două conferite de ACIN... „Afară”, n-am fost. N-am fost lăsat să plec nicăieri, că n-aveau încredere în mine: bănuiau că nu mă voi mai întoarce! Semn că nu m-au cunoscut. Le-o spun şi azi, s-o ştie: şi dacă mă alungau ei peste graniţă, tot găseam o „portiţă” să mă întorc! Aşa simţeam eu...

- Ai adunat, la Bucureşti, destule bucurii, dar, ai trăit şi un nesfârşit calvar. Când s-a-ncheiat?

- Târziu, prin ’87 spre ’88... Nu mai suportam atmosfera de la Televiziune şi m-am „plâns” lui Dumitru Popescu-Dumnezeu. Într-o zi, chiar a venit şi a constatat că tot ce-am spus, era adevărat. I-a „zguduit” destul de tare pe „şefi”...

- Ştiau că tu, Dorin Suciu, ai declanşat „războiul”?

- Cred că nici n-am făcut un secret din asta. Nu mai suportam nici metodele, nici presiunile care se exercitau asupra noastră. Au urmat represaliile, îndreptate în special spre mine, încât m-am văzut silit să-mi fac bagajul să ies din „viesparul” bucureştean şi să mă izolez la Tg. Mureş, în calitate de corespondent în zonă al Televiziunii. Aici m-a „prins” rebeliunea din Decembrie ’89, aici mi-a fost dat să aud strigându-se ce n-am auzit nicăieri niciodată: „Pentru copii!”, „Pentru copii!”, „Pentru copii!”...

- Cum ai trăit „Rebeliunea” din acel „Decembrie”?

- Am presimţit-o... Era agitaţie, iar „unii” se agitau mai mult decât... ceilalţi. În ziua aceea de 21 Decembrie 1989, s-a scandat şi s-au ţinut discursuri în româneşte până la ora 12 şi câteva minute, când a fugit Ceauşescu. Atunci, brusc, limbile s-au dezlegat şi s-a format un „Turn Babel”. Şi am descifrat în acel vacarm, şi alte limbi...

- S-a tras?

- Sigur. A tras armata, la 45 de grade... Au murit 6 oameni, dintr-o eroare. Nu s-a dorit aşa-ceva! Eu am filmat. Era să mă împuşte şi pe mine... M-am dus noaptea la „releu”, am transmis înregistrarea la Televiziune, dar n-a ajuns să intre pe post. Nici nu cred că puteam trăi o mai mare frustrare! Iar când s-au difuzat transmisiile mele, erau fie date cu întâmplare, fie „montate” cum voiau unii... Adevărul umbla cu capul spart... Într-un fel, m-am simţit curat. Am filmat corect, nepărtinitor. Am şi un „jurnal” din zilele acelea... Aşa am filmat şi în 20 martie 1990. Eram la etajul 5 al Hotelului „Grand” şi am filmat cu un aparat pe 16 mm... Înregistrarea a ajuns la Televiziune, la Tică Brateş, cel cu helanca pe gât, care a transmis „Revoluţia” în direct, dar a fost „uitată” prin cine ştie ce „sertare”.

- Ai avut vreodată o „explicaţie” cu Brateş?

- Mi-a zis aşa: „Bă, nu dăm nimic pe post. E mai bine să intre pe post Titi Popescu, crainicul, şi să anunţe cu voce gravă că la Tg. Mureş au avut loc ciocniri interetnice şi au murit câţiva oameni..., în loc să dăm pe post scenele acelea oribile, în care românii şi ungurii se băteau ca chiorii!”. Aşa a „judecat” atunci el, Teodor Brateş... Iar în ce priveşte raportul de forţe, am mai spus-o: românii erau mai puţini de 2.000, iar ungurii între 10 şi 15 mii!

- De ce n-au difuzat, totuşi, filmul tău?

- Poate şi pentru comoditatea de a prelua imaginea filmată cu o cameră video, pe care o avea irlandezul. Eu filmam pe pelicule de 16 milimetri, cu lungimea de 29 de metri, şi trebuia să schimb caseta din 3 în 3 minute... El, a plecat imediat la Bucureşti, la Televiziunea Română, cu maşina lui, în vreme ce eu, ca de obicei, am trimis filmul prin curier special.

- Aţi stat de vorbă cu... irlandezul?

- Nu. Şi nici nu ştiu cum a ajuns acolo. Rămâne un mister. Oricum, în mod sigur, nu l-a „invitat” nici Televiziunea Română, nici eu. Cineva, totuşi a făcut-o. Şi nu e chiar de nedescifrat „misterul”. În rest, ştiţi cum s-a folosit înregistrările lui! Manipulare în toată legea... La nicio oră de la evenimente, Planeta ştia că românii au declanşat un pogrom împotriva ungurilor! Şi orice dezminţire s-a dat, cu destulă întârziere, n-a mai avut mai niciun efect reparatoriu. „Organizatorilor”, în niciun caz români, le-a ieşit totul. Până şi omul desfigurat, românul Mihăilă Cofariu, a devenit... student ungur. El, bărbatul în pulover verde, era „modelul” şi dovada zguduitoare a... „pogromului”. El voia să înveţe la facultate în limba lui maternă, iar ca răspuns la solicitare, românii l-au bătut până la desfigurare!

- ...Şi juridic, cum s-a-ncheiat „pogromul”?

- Prin câteva procese penibile, la capătul cărora criminalii, puşi în libertate, au fost transformaţi în „eroi”. Ni se propune să-i uităm pe oamenii omorâţi în Decembrie ’89. Să uităm tot ce s-a-ntâmplat la Odorhei şi Târgu Secuiesc, la Zetea şi Dealu, să-i uităm pe cei ce-au fost lichidaţi în mod tragic, chinuiţi, loviţi şi zdrobiţi cu bâte şi fiare, spintecaţi cu baionete şi cuţite, chiar dacă erau români sau unguri şi se numeau Dumitru Coman, Gavril Székely, Gabi Dănilă, Sándor Samoilă, Emeric Ferencz, Liviu Teofil Cheuchişan sau Aurel Agache... Toţi erau în uniformă a autorităţilor româneşti şi slujeau România. Încât, nu poţi să nu te întrebi: până când aceste „carnavaluri” sângeroase?! Când vor pricepe aceşti oameni că Europa şi-a deschis larg porţile pentru fiii ei? Bântuie prin Ardeal „fantoma” lui Albert Wass, stafia iredentismului pluteşte gata de atac, U.D.M.R.-ul a devenit oficină legală a extremismului antiromânesc, în timp ce Tőkés se crede... „Dalai Lama”. O golgotă cutremurătoare în special pentru românii ardeleni şi o permanentă luptă a grupărilor iredentiste pentru a împinge Statul Român spre disoluţie. Bate de mult ceasul trezirii. O cere realitatea. Până nu este mult prea târziu! Ni se fabrică istorii aberante, după academicianul Kriszto Gyula suntem un „popor venetic, pribeag, fără putere, popor de păstori nomazi, care a invadat vechile provincii maghiare!”... Vai, domnule academician, iar v-aţi trezit debitând aberaţii istorice! „Clasicul” poeţel Markó Béla face apel disperat la „automântuire”, recurgând chiar la forţa armelor lansând ameninţarea cu un nou „descălecat”. El a şi anunţat declanşarea unei ample acţiuni de organizare a „Gărzii Secuieşti”, după modelul celui din Ungaria, creată în „Anyaország”. O organizaţie paramilitară, care reuneşte cele mai reacţionare, revanşarde şi extremiste forţe din Ungaria. Fără un pic de respect faţă de ţara care îi respectă şi-i ocroteşte pe etnicii unguri, la Tg. Secuiesc, Markó Béla a lansat încă o chemare ultimativă: „În 1526, strămoşii noştri au pierdut şi, pentru un secol şi jumătate, ţara nu a mai fost a noastră. Ultima dată această patrie s-a pierdut în 1918, iar datoria noastră este să redobândim acel pământ pierdut. Să redobândim casele, pădurile, pământurile, steagurile!”... Afirmaţie care aparţine unui individ căruia românii i-au oferit scaunul de... viceprim-ministru în guvernul Tăriceanu! Care pământuri? Cele pe care le-aţi abandonat prin sudul Uralilor?!

- Presupun că l-ai întâlnit des pe Markó Béla, în diverse ipostaze. Cum ţi s-a părut... editorul?

- Ca unul care ştie ce vrea. Şi nu este niciun secret că s-a compromis să ia bani şi pe cărţi încă nescrise! Apoi, Editura „Mentor”... În ea au apărut cărţi ale criminalului Wass Albert. În anul 2000, în ciuda legilor României, care vizează „cultul” criminalilor de război, editura, la care el este unul dintre importanţii mahări, în calitate de acţionar, i-a publicat volumul „Vin”, „Om la marginea şoselei”. Prima parte a cărţii, „Vin” („Jőnnek”) salută cu entuziasm intrarea lui Horthy Miklós în Transilvania de Nord, în urma Diktatului de la Viena, din toamna anului 1940. O simplă lectură a Consiliului editorial ne oferă prilejul regăsirii şi aici a numelui viceprim-ministrului României Kadói Tanács: Gálfalvi Győrgy, Kovács András Ferenc, Láng Zsolt, Markó Béla, Vida Gábor (s.n.) Cercuri de politicieni din Budapesta au intenţionat să-i ridice şi acolo un monument. Guvernul n-a permis. Nici chiar înhumarea s-o facă acolo n-a fost acceptată încât, i-au dus urna funerară la Brâncoveneşti şi au îngropat-o în curtea castelului contelui Kemény János. Încât, un criminal notoriu e înmormântat în ţara în care Tribunalul Poporului din Cluj l-a condamnat la moarte, în contumacie, în anul 1946.

- O indiscreţie: la Budapesta, sau altundeva, în Ungaria, în anii când ai fost corespondentul Televiziunii Române, acolo ai ascultat vreodată... „Simfonia Kossuth”?

- E o glumă... Cred că acea simfonie, pe care a scris-o Béla Bartók e un accident de tinereţe. L-au prins valurile... Era moda maghiaromaniei şi a antihabsburgiei. Şi erau atât de accentuate, încât, până şi în familia lui Béla Bartók, din Sânnicolaul Mare, limba germană a fost interzisă! La 5 ani de la... „Simfonia Kossuth”, poate chiar uitând-o, s-a apropiat pentru totdeauna de folclor, dăruindu-l culturii mondiale. L-a preocupat, a cules şi a valorificat şi folclorul românesc, chiar dacă, se zice, şi nu fără temei, prea mult, transferându-l adesea în tezaurul folcloric unguresc. Oricum, Kossuth şi alţii ca el n-au mai avut parte de alte „Imne”... Béla Bartók a fost un ungur european! Şi câte ar avea de învăţat de la el cei ce-i înalţă ode lui Albert Wass, transformându-l dintr-un mediocru, cum e apreciat de majoritatea oamenilor de cultură unguri, într-un fel de... „Dumnezeu” al literaturii ungare. Retorica ungurească tinde spre penibil. De aproape un veac, e deplâns Trianonul, sunt invocate frustrările elitei maghiare, cărora nu i se respectă supremaţia, aproape rasială. Tot mai mulţi unguri invită la realism, la alungarea unor idei gen „suntem cei mai mari, cei mai talentaţi”... Trăim în Mileniul III!

- Familia ta şi-a redobândit casa în care ai copilărit?

- Până la urmă da... De fapt, nu ne-au rechiziţionat-o pentru a se instala acolo „Casa Pionierilor”. Totul s-a pus la cale la scurt timp după „inventarea” de către Petru Groza a... Regiunii Autonome Maghiare. O creaţie absurdă! Casa noastră a fost „oferită” unui mare creator şi om politic al vremii, Sűtő András, spre disperarea părinţilor mei, care priveau cum se deteriorează. La parter, în sufragerie, îşi tăia porcu’, în camera de la intrare a adus de acasă, din Cămăraşul de Câmpie, câinele şi cuşca lui din curtea părintească... Ce mai, dezastru... Când deteriorarea s-a amplificat, a plecat în altă parte. Şi a venit în loc alt creator, de aceeaşi etnie. Mama, disperată, s-a adresat a nu ştiu câta oară direct lui Ceauşescu, stăruind să fie trimisă o Comisie de la Bucureşti. Atunci ne-am recăpătat casa!

- Azi, ce te supără?

- O, câte!... De pildă, faptul că un mare „iluminat” fură ca-n codru! Ia din Adorno nu doar titlul, „Minima moralia”, şi vrea să se înscăuneze între creatorii de cultură. L-am numit pe Andrei Pleşu. Sunt, din păcate, şi alţi... „Pleşi”. Mă supără apoi „fabrica de legi”, care scoate la comandă politică tot ce e nevoie. Chiar şi legi prin care este jefuit patrimoniul naţional. Apoi, mi-e greu să pricep ce a fost în capu’ preşedintelui Emil Constantinescu, atunci când a numit-o pe o biată directoare de teatru de păpuşi să reprezinte România, ca ambasadoare în... Finlanda!?

-Te-ai reîntoarce la camera video profesională în calitate de corespondent în Harghita-Covasna?

- Acolo e azi un mare profesionist: Angela Bârsan. O admir!

- ...Dar la Budapesta?

- S-au schimbat multe. Am regretat despărţirea de acel statut, pe care n-am dorit-o şi n-am avut altă soluţie decât cea pe care au ordonat-o unele interese politice, dirijate de U.D.M.R.. Eu m-am îndrăgostit de Budapesta ca de o femeie frumoasă. Mi-am făcut meseria cu desăvârşită onestitate. Fără acea etapă din viaţa mea profesională m-aş fi considerat un om neîmplinit. Etapa „Budapesta” a însemnat pentru mine şi un excelent prilej de a cunoaşte cultura unui popor care a contribuit mult la tezaurul omenirii. Eu nu sunt antimaghiar, cum m-au perceput unii. Sunt, poate, chiar filomaghiar. Puţini ştiu că am tradus poezii din admirabilul Jozsef Attila, traduc cărţi, avantajat şi de şansa de a cunoaşte limba maghiară aproape ca pe cea maternă. În faţa agresiunilor, nu poţi însă rămâne pasiv. Trăim al patrulea val, dus cu cele mai sofisticate arme. Nu au puşti şi pistoale ca-n ’18, ’48 sau în ’40, la Diktatul de la Viena...

- Câţi ani ai, Dorin?

- Îţi spun ce scrie în „buletin”: Câmpulung Moldovenesc, 16 august 1943...

- Îţi mulţumesc şi aştept cu interes să citesc cele trei cărţi pe care le ai, aproape gata, pe biroul tău!
(Cluj-Napoca, Târgu Mureş, 2006-2009)