O posibilă „introducere-avertisment”
E luna martie 1894... Peste două luni, va fi „Procesul” de la Cluj. Am în mână o scrisoare, trimisă de Vasile Lucaciu, lui Gheorghe Pop de Băseşti. O scrisoare-istorie... „...Eu stau ca şi când aş fi deja la închisoare. Nu-mi pot părăsi casa fără a fi urmărit de jandarmi. Recunoşti, dragă bade, cât a fost de zadarnic să te încrezi în graţia împăratului. Nu se deosebeşte nici el de guvernele sale. E ca şi când te-ai plânge directorului puşcăriei contra brutalităţii temnicerului. Cauza noastră nu se poate câştiga decât prin lupta şi solidaritatea noastră dârză şi neînfrântă...”
Mai erau două luni, şi-n mai se deschidea „Procesul Memorandiştilor”. Şi-i scria „bădiei”, Vasile Lucaciu: „Sunt sigur că vom fi condamnaţi grav. Cel puţin să ne purtăm cu demnitate şi mândrie, la proces şi puşcărie. Să le arătăm că nu ne temem de ameninţările lor, nici de argumentările lor viclene şi nici de cruzimea lor. În ce mă priveşte, eu m-am obişnuit cu puşcăria. Şi am încrederea neclintită că ne vom răzbuna şi răzbunarea noastră va fi groaznică pentru ei. Eu le-am spus, la Satu Mare, la proces, că voi ajunge să fiu deputat de Satu Mare, pentru Dieta din Bucureşti! S-au cutremurat şi nici n-au avut curajul să reacţioneze. (...) Am scris şi lui Raţiu, el mă întrece în însufleţire. Dacă avem un astfel de conducător curagios şi înţelept, vom fi condamnaţi, dar nu învinşi!”...
*
...Şi-au mai trecut anii. E 4 mai 1915. Miting naţional la Ploieşti. Vorbeşte Nicolae Titulescu: „(...) Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă şi mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal. România nu poate fi mare fără jertfă! Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care strigă răzbunare, e făţărnicia care cheamă pedeapsa, e sugruma-rea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea care depărtează vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţa!
Ne trebuie Ardealul! Nu putem fără el! Vom şti să-l luăm şi, mai ales, să-l merităm! Pentru Ardeal, nu-i viaţă care să nu se stingă cu plăcere. Pentru Ardeal, nu-i sforţare care să nu se ofere de la sine. Pentru Ardeal, totul se schimbă, totul se înfrumuseţează. Până şi moartea se schimbă: încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare!
Ardealul nu e numai inima României politice. Priviţi harta: Ardealul e inima României geografice! Din culmile lui izvorăsc apele cari au scăldat românismul în istorie. La miazănoapte, Someşul, la apus, Mureşul, la miazăzi, Oltul! De-a lungul Carpaţilor, România de azi se întinde ca o simplă zonă militară a unei fortăreţe naturale, încăpută în mâini străine. Acela care nu se simte tăiat la brâu, când priveşte Ardealul, acela nu-i român, acela-i sămânţă propăşită în România, pe vremea când o băteau vânturile din toate părţile...”
Citesc. Recitesc. Sunt cutremurat... Aş fi vrut să fiu la Iaşi, în 10 iunie 1917, să-l ascult pe Victor Deleu, conducătorul voluntarilor transilvăneni. Erau hotărâţi să lupte pentru dezrobirea Ardealului: „...Şi am venit, pentru că aici ne-a chemat, în primul rând, sângele şi neamul. În al doilea rând, dragostea de această ţară liberă, la care zburau zilnic visurile noastre. (...) Venim cu toată încrederea, fiindcă suntem siguri că vom birui. Vom birui, pentru că nu sunt aşa de înalţi Carpaţii, cât ne sunt inimile de înalte!”...
Drum greu. Lung. Ferm. Românii sunt un neam străvechi. Mare. Puternic. Nu vor milă. Vor dreptate. Şi pentru ea, nu-i îndeajuns niciun sacrificiu. S-au organizat temeinic pentru biruinţă: „Nu recunoaştem monarhiei austro-ungare dreptul de a se ocupa de soarta românilor din Ardeal şi Bucovina, deoarece veacuri de-a rândul ne-a ţinut în cea mai ruşinoasă robie!” – sunt fragmente extrase din Declaraţia românilor emigraţi din Austro-Ungaria, la Iaşi, din ziua de 6 octombrie 1918, sub preşedinţia istoricului Prof. dr. Alexandru Lapedatu şi a scriitorului Octavian C. Tăslăuanu (secretar).
*
Veac dramatic. Nedreptăţi. Războaie.
Personaje încremenite în mincinoasa „istorie milenară”, aşezate în fruntea bucatelor, „mârâie” pe unde pot. Le sunt deranjate interesele. Gonesc bezmetic în căutarea unor „aliaţi” de teapa lor, care să le susţină absurdele pretenţii. Scot cărţi mincinoase. Fac filme mincinoase. Plâng mincinos, pe unde apucă, încercând să-şi recapete nedrepte privilegii, smulse cu forţa în vremuri tulburi. Încă de-atunci, când, „descălecând”, după lunga escapadă de mii de kilometri, din Urali, cu impresionante stagii de vechi războinici, au declanşat valurile de crime în Europa civilizată...
Nimic n-au priceput alde Markó - Tőkés din istoria Ardealului şi a celor 91 de ani de la Marea Unire a românilor! Nici din sacrificiul suprem al lui Gelu n-au priceput că românii îşi iubesc până la moarte pământul străbun. Ba, unii „istorici” unguri s-au prostituat, furnizând „ştiinţei” infernala „teorie a vidului”, fabricată în laboratoarele de sub „muntele”... Gellérth! E stranie şi înverşunarea cu care e contestat... „Anonymus”. E sigur că n-a fost român. Tot sigur e că nu românii au „strecurat” Gesta Hungarorum, prin 1746, în Biblioteca Imperială din Viena, cum tot greu e de crezut că s-au găsit pe-atunci, prin anii 1150-1200 români care să-l „mituiască” pe... „Anonymus Notarius”, acest inteligent şi onest notar regal. Aşa, într-o doară, îmi pun şi eu o întrebare: cine avea, oare, interesul să „şterpelească” originalul acestui document?! Oricum, austriecii rămân tot... nemţi. Ei au ocrotit copia acestui teribil document. Şi, de atunci, de la găsirea Jurnalului „Gesta Hungarorum” („Faptele ungurilor”) s-au scurs 263 de ani! De-acolo am aflat despre superba şi omeneasca trăire a voievodului Menumorut, care n-a stat pe gânduri să-i răspundă sec lui Arpad, prin trimisul acestuia: „Pământul ce l-a cerut, nu i-l vom da niciodată, cât vom fi în viaţă!”...
*
...Să tot fie de-atunci, de când „Anonymus Notarius” a scris „Jurnalul”, vreo 850 de ani, încât, peste vreun veac şi jumătate, ungurii vor putea sărbători iarăşi, cu fastul din 1896, un alt „Mileniu”: pătrunderea în Ardeal! Că n-a fost uşor să treacă peste voievozii români, chiar dacă ungurii deveniseră „spaima” Europei. Fiecare zi aducea un nou război, de ei provocat. S-au hărţuit cu Glad, pentru Banat, au cucerit fortăreţe în Croaţia, au răpus Serbia de Sud, au atacat Bulgaria, omorând trei cnezi. Au omorât doi duci ai Cumaniei, au făcut prăpăd la Orşova, au atacat Lombardia... Au cerut apoi permisiunea lui Arpad să meargă în Grecia, ca să cucerească toată Macedonia, de la Dunăre la Marea Neagră... Şi bietul notar – poate de aceea e hulit iar cei „supăraţi” i-au „şterpelit” „Jurnalul” – că a scris cu mândrie despre ungurii lui „căci, în vremea aceea, în mintea lor, ungurii nu aveau nimic altceva decât să ocupe ţări şi să subjuge popoare, îndeletnicindu-se cu războiul. De aceea, în acele vremuri, ungurii iubeau aşa de mult să sugă sânge omenesc, precum iubeşte şi lipitoarea. Şi dacă n-ar fi făcut aşa, nu ar fi lăsat urmaşilor lor atâtea ţări frumoase” (Gesta Hungarorum, cap. 44).
Ce simplu era! Îi cereau voie lui Arpad, după care încălecau, atacau, „sugeau sânge” precum lipitorile, şi se-ntorceau cu prada, însemnând pe hartă încă o „Ungarie”. Mai mică... Şi iar plecau. Azi, în Mileniul III, e un pic mai complicat. S-au dus de mult vremurile goanei turbate după jafuri. A trecut vremea forţei... Au murit toţi. Şi Arpad, şi Kossuth, şi Horthy de Baia Mare... Pe Béla Kun l-au împuşcat ruşii. Tőkés şi Markó s-au înscris în batalionul pensionarilor rataţi... Şi huliţi! E nevoie de referendumuri, de aprobări şi acorduri, de legi naţionale şi internaţionale, iar când te trezeşti cu... dezacorduri, ia-o iar de la cap. E enervant! Să nu poţi tu reface „ghiveciul multinaţional”... Ungaria Mare?!
*
Referundum? E o obsesie chinuitoare! Să fie condiţia aşezării unora la „masa bogaţilor”? Să nu ştie acele înfierbântate minţi că „Referendumul” a şi fost făcut, cu 91 de ani în urmă, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia?! Să nu ştie „agitatorii” de meserie că vreo douăzeci de milioane de români nu vor putea accepta niciodată dictatura unui milion şi ceva de etnici unguri? Chiar dacă malaxoarele „Fabricii de unguri” continuă să meargă şi azi din plin. E practic încheiată „malaxarea” secuilor. Au rămas doar câţiva, de sămânţă, după cum arată ultimul recensământ. Mai mult de o jumătate de milion de evrei, au fost trimişi de „bunul patriot” Horthy Miklós de Baia Mare, spre a fi topiţi în cuptoarele morţii de la Auschwitz. Ţiganii, ca naţie, au ajuns să „umfle” statisticile populaţiei ungureşti. Dar tragedia celor 40.000 de români, care au ajuns în gropile comune, săpate în anii 1848-1849, spânzuraţi sau ciuruiţi de gloanţele gardiştilor şi honvezilor unguri, graţie tribunalelor statariale de sânge? Fie blestemate şi „malaxoarele” de vieţi româneşti ale veacurilor trecute. E greu de găsit pe harta Ardealului o singură localitate în care să nu existe, dacă nu o groapă comună, atunci o familie fără morţi! Oameni ucişi doar pentru că nu erau unguri şi erau români! Gropile comune şi mormintele acuză. Crime grave împotriva omenirii. Crime încă nepedepsite!
Din „Manifestul Marelui Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania, din 18 noiembrie 1918”
„De veacuri clasa oprimatoare a poporului maghiar a sfâşiat trupul naţiunii noastre prin icuri străine, iar de la înfăptuirea constituţionalismului fals din 1867, scopul mărturisit al politicei de guvernământ în Statul maghiar a fost desfiinţarea noastră naţională. Prin colonizări fără rost pe pământul strămoşilor noştri, prin maghiarizarea necruţătoare a tuturor acelor români cari au fost nevoiţi să aibă raporturi mai nemijlocite cu stăpânirea maghiară, prin invadarea pe teritoriul românesc a sutelor de mii de slujbaşi publici maghiari, prin împiedicarea poporului nostru de a-şi mulţumi însuşi trebuinţele sale industriale, s-au maghiarizat oraşele şi s-a împestriţat etniceşte teritoriul locuit de naţiunea română, prin mijloace artificiale şi în scopul barbar al nimicirii noastre”. (...)
„Anunţând popoarele lumii această voinţă şi hotărâre a sa, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania invocă pe seama sa sprijinul lumii civilizate şi geniul libertăţii omeneşti, declarând sărbătoreşte că, din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia şi atârnarea.”
Dr. Ştefan Ciceo Pop (Preşedinte) şi Dr. Gh. Crişan (Secretar)
(Din „Românul”, Arad, nr. 10/1918)
*
...Şi câteva minţi înfierbântate, vor iar „Referendum”!
Cartea aceasta dezvăluie doar câteva din tragediile trăite de români, mai ales în vremea celor trei anexări ale Ardealului, la Ungaria: 1848, 1867-1918, 1940-1944. Tőkés – Markó şi valeţii, se dau însă de ceasul morţii visând şi adulmecând mierea celei de-a patra anexări. Alţi iredentişti, la Budapesta, la Sf. Gheorghe, Odorhei, Québec, New York, prin Brazilia sau Argentina, dar şi la Paris sau prin alte localităţi unde s-au cuibărit, urzesc, cu sprijinul Budapestei, planuri care provoacă nelinişti.
Cu sau fără „Referendum”, malaxoarele ungurizării continuă să meargă. Istoria, cu paginile ei îndoliate, nu trebuie falsificată! Iar cartea aceasta „Teroare în Ardeal”, vol. II, e doar o firească reconstituire. Un avertisment... Un „Apel” la demnitate şi neuitare!
Personaje prăfuite, încremenite în vremurile bietului „Anonymus”, stau pe la porţile burgurilor Europei, cerşind: „Dreptate pentru Ungaria!” Vor oare dreptul de a institui iarăşi Tribunale Statariale, să spânzure sau să împuşte încă 40.000 de români? Vor iarăşi să instituie legile electorale care i-au lipsit de drepturi pe 99 la sută dintre români? Vor iarăşi să aibă dreptul să le închidă până şi bruma de şcoli confesionale, cum au făcut-o în cei 51 de ani de asuprire naţională şi socială, între anii 1867-1918? Vor iarăşi să aibă dreptul de a omorî români, în masă. cum au făcut-o la Ip şi Sighiştel, la Hălmagiu şi la Treznea, la Cluj şi la Mureşenii de Câmpie, la Prundul Bârgăului şi Moisei, la Luna şi Mihalţ? În numele cui, şi cu ce drept, episcope Tőkés?!
„Dreptate pentru Ungaria!”? Dar e un fals grosolan... Un mesaj absurd! Ungaria vrea Ardealul. Un pământ dintotdeauna românesc, pe care, în toate vremurile, românii au fost un popor majoritar, blând, nerăzboinic, peste care au năvălit agresori veroşi, cu sete de „lipitori”, cum îi caracterizează, în „Jurnalul” său, notarul „Anonymus”...
Întoarceţi înapoi paginile istoriei şi priviţi în oglinda timpului. Cei ce nici azi n-aţi înţeles lecţiile ultimelor două-trei decenii, coborâţi de pe scena de unde dirijaţi spre prăpastie un popor demn, care n-are nevoie de întărâtarea pe care-o comandaţi. Şi nu uitaţi că atunci, când cuţitul a ajuns la os, românii s-au adunat la Blaj, şi mai apoi la Alba Iulia. Din Oradea, la 20 noiembrie 1918, în plină Revoluţie, au lansat, la lumina zilei,
Dostları ilə paylaş: |