Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

...Şi ungurii?

După Anonymus, ei au venit din Sciţia, luându-şi numele de la fortăreaţa „Ungu”. Cam tot aşa crede şi Simon de Kéza: că ungurii şi-au început cuceririle pornind de la fluviul Hung. Drum lung până în Pannonia, unde s-au aşezat în apropierea Hungului, având prima grijă de a-şi ridica fortăreţe. Câte una pentru fiecare conducător de ceată. Şase la număr... Şi se zice că „botezul” de neam le-ar fi fost dat ungurilor de către băştinaşii din zonă. Explicaţia repetată şi mai târziu fie în cronici medievale, dar şi mai târziu, spre secolul XVI... Simon de Kéza, cronicar ungur, născut nu departe de Oradea, a scris „Chronicum Hungaricum”, devenită izvor de bază pentru multe cronici ulterioare, între care şi „Chronicon Pictum Vindobonensis”. Numai că Simon de Kéza le dă mari bătăi de cap istoricilor unguri. El e şi mai clar decât atât de contestatul (de către unguri!) Anonymus: consemnează ferm şi precis că românii au fost prezenţi în Pannonia înaintea venirii hunilor, şi tot acolo au rămas şi în timpul stăpânirii acestora! La fel şi slavii, puţini ca număr...

Cât îi priveşte pe huni, clericii unguri umblaţi prin vest, au descoperit că modul de viaţă şi mentalitatea acestora erau apropiate de cele ale lor, iar de aici, peste generaţii, a mai rămas doar un pas mic de a se considera dacă nu chiar a fi acelaşi popor, atunci, cel puţin, popoare... înrudite. Simplă presupunere, fără a avea o bază documentară serioasă. Şi imaginaţia a mers mult mai departe: cum că strămoşii ungurilor ar fi trăit cândva împreună cu multe popoare germanice şi iraniene, sub stăpânirea hunilor! Alţii au mers şi mai departe cu... înrudirile, socotind că regii din dinastia lui Arpad ar fi fost descendenţi ai lui Attila! Pál Engel, erudit cercetător, e, se pare, mai realist: el afirmă că „În mod cert, limba hunilor nu a avut nimic comun cu a ungurilor, iar imperiul lor a dispărut fără urme la sfârşitul secolului al V-lea, cu multe sute de ani înainte ca ungurii să apară în istorie”.

Poveste lungă, cu zeci de năvăliri barbare, dar adesea în prim-plan în Pannonia, cu Banatul de lângă Dunăre, cu atacuri şi ameninţări la adresa Bizanţului, cu vremea creştinării păgânilor. În rest, neîntreruptă continuitate ungurească în Câmpia Pannonică: între gepizi, avari şi venirea lor, nicio descoperire. Hartă albă, albă... Toate urmele sunt ungureşti, doar ici-colo câte o relicvă slavă, specifică periferiilor Bazinului Carpatic. Deşi, cercetările istorice spun cu totul altceva!

Pál Engel face o mărturisire esenţială că volumul „Regatul Sfântului Ştefan - Istoria Ungariei Medievale” (895-1526), n-a fost scris pentru publicul din Ungaria, ci pentru cel de peste hotare. Şi a făcut-o, o spune sincer, la invitaţia istoricului Andrew Ayton, pentru editura „I.B. Tarvish din Londra”. O lucrare sintetică, limitată la 150.000 de cuvinte. O propunere tentantă, dar care l-a provocat profesional. Era prin anul 1949... Un efort întins pe cinci ani, şi ajuns la tipar abia prin 1999. O mare provocare intelectuală, şi de maximă probitate profesională, scrisă dincolo de sentimente şi idei patriotice, fabricate prin grosiere eforturi educative practicate în educaţia şcolară şi universitară. A vrut să nu repete expunerea unor mincinoase sentimente naţionale gen „Strămoşii noştri sumerieni, vechi de şase mii de ani”, sau despre alte fantezii ale celor ce au scris cărţi de mare încărcătură naţională, extrem de subversiune, despre un „glorios trecut”, jenant pentru orice ungur de bun simţ, legate de adevărurile consemnate de istorie. Şi mai susţine încă un adevăr: istorio-geografia nu e literatură! E ştiinţă. Iar adevărul ştiinţific nu-ţi poate îngădui să susţii că vechimea neamului tău coboară până la Summerul Mesopotamian, şi nici să recurgi la fantezii bolnave asupra originilor românilor, înlocuind demonstraţia ştiinţifică cu fantezii delirante.

Mohács, dezastrul care a adus „Paşalâcul”...

Un istoric onest, Pál Engel, despărţindu-se de „boala milenară” a unor istorici unguri, şi-a impus să se consulte cu personalităţi ale vremii, din Saarbrűcken, Londra şi, firesc, din Ungaria, încât, să fie cât mai aproape de adevăruri, cu seninătatea misiunii corect împlinite.

Cale lungă de la dispariţia hunilor şi până când ungurii, călăreţi nomazi prin stepele Mării Negre, vorbitori de limbă fino-ugrică, dar cu o cultură asemănătoare cu a popoarelor tűrcice din stepă. Erau păgâni şi îi conducea principele Arpad... Era anul 895 când circa 20.000 de călăreţi unguri nomazi au pătruns în bazinul carpatic, dar avea să vină secolul X, cu declanşarea invaziilor împotriva Europei de Apus. Anul 1000 marchează creştinarea şi încoronarea ca rege a lui Ştefan I, descendent al dinastiei arpadiene. O putere care va domina mai bine de o jumătate de veac zona Pannoniei, zgândărind orgoliile Imperiului Otoman, aflat în plină expansiune. Totul avea să se încheie în anul 1526, la Mohács, în doar câteva ore, însemnând, de fapt, marea prăbuşire, declanşată în anul 1521, când emisarul sultanului Suleyman, s-a-ntors de la Buda cu un răspuns arogant la mesajul de pace adus regelui ungur, deoarece „niciodată un rege maghiar nu a cerut pace turcilor!”... Era o decizie impusă de nobilii unguri, împotriva voinţei prea-tânărului rege Ludovic al II-lea. Şi bătălia s-a declanşat. Cad cetăţile Šebac şi Zemon, apoi Belgradul, după o rezistenţă de 66 de zile. Era 29 august 1521... Cad apoi Orşova, Turnu Severin, Ostrovica... Trezoreria de la Buda e goală. Înţelept, regele polon, adept al păcii, a căzut la pace cu sultanul Suleiman, dar ungurii au refuzat o astfel de „înjosire”. O Ungarie în criză totală, fără niciun sprijin internaţional, condusă de un rege-copil, de 15 ani, şi cu o armată de vreo 2.000 călăreţi. Prea puţin... Apoi, marile frământări interne care prevesteau războiul civil. Prelaţii şi baronii, în frunte cu arhiepiscopul Szalkay şi palatinul Bátori au decis „să formeze o ligă prin care să tempereze nobilimea”... Replica a venit rapid: „mai multe mii de nobili înarmaţi s-au adunat la Hatvan, cu îndemn la răscoală, reuşind să schimbe întregul Consiliu. Werbőczy a devenit noul palatin, iar Ambrozie Sarkány, cunoscut simpatizant al habsburgilor, jude regal. Locul lui Szalkay a fost luat de cancelarul episcopal Paul Váradi, care a fost ales episcop de Esztergon...”.

Situaţie dramatică pentru Ungaria! Încercările de ieşire din haos ale tinerei regine Maria au dus la crearea Ligii Regaliste de la Kecskemét, care, în anul următor, 1526, i-a declarat infideli pe Werbőczy şi Mihai Szobi şi i-a condamnat la pierderea tuturor averilor, în vreme ce Bátori a fost reaşezat palatin. Nunţiul papal din Buda, baronul Burgio, care administra ajutoarele trimise de Papa, era convins că „Dacă Ungaria ar fi bine guvernată, turcii nu ar avea vreun adversar mai puternic şi mai viteaz decât maghiarul...”

Au toate un sfârşit. După o perioadă de ezitare, sultanul Suleyman cel Mare, zis Magnificul, s-a decis să invadeze Ungaria. În 1526, la 23 aprilie, cu un efectiv de aproape 80.000 de oameni, la care se mai adăugau şi efectivele trupelor neregulate, armata turcă a pornit din Constantinopol, la 2 iulie a trecut râul Sava, iar după două săptămâni de asediu a ocupat Petrovaradin-ul. După încă un asediu de opt săptămâni, au intrat în Ilok, a urmat cucerirea Osijek-ului şi trecerea râului Drava... N-a stat cu mâinile-n sân nici regele Ludovic. În vreme ce sultanul cucerea Petrovaradin-ul, regele Ungariei pleca din Buda în fruntea unei armate de 4.000 de oameni, ajungând la Mohács, în aceeaşi zi. „Pe drum – confirmă Pál Engel – oastea lui creştea mereu, şi până la urmă, a ajuns la 25.000 de oameni”. Vreo 10.000 pedeştri, mercenari cehi, germani şi poloni. Mai erau şi alte câteva sute de oameni din gărzile regelui, ale prelaţilor şi ale baronilor... Erau şi români, printre care şi nobilii din Haţeg!

Momentul bătăliei de la Mohács era foarte aproape. Fără voia regelui, comandant suprem al armatei ungare a fost ales încercatul luptător Paul Tomori, iar ca asociat, Gheorghe Szapolyai, fratele voievodului. Şi continuă povestea Pál Engel: „Toţi baronii şi aristocraţii erau acolo, afară de cei care au fost îndrumaţi spre alte puncte. În zorii zilei când trebuia să aibă loc lupta, a sosit şi banul Francisc Batthyány, din Slavonia. Lipsea numai Cristofor Frangepan, cu oastea lui croată, deoarece era încă pe drum, ca şi celălalt Szapolyai, căci fusese anunţat prea târziu şi pornise numai în 15 august, de la Turda”.

Rămâne antologică şi descrierea bătăliei:

„Armata maghiară a aşteptat sosirea otomanilor spre sud de Mohács. În ziua de 29 august au fost nimiciţi într-o oră şi jumătate. Au rămas pe câmpul de luptă cei doi arhiepiscopi, cinci episcopi şi vreo douăzeci de baroni, printre care judele regal Ioan Drágfi, ţinând în mână stindardul regal, Gheorghe Bátori, marele stolnic, Gheorghe Szápolyai, Ambrozie Sárkany, Anton Pálóci, Gabriel Perényi şi mulţi alţii. Câţiva, printre care şi palatinul Bátori, au reuşit să scape. Pedestrimea, după ce s-a opus cu străşnicie, a fost măcelărită. Şi regele şi-a pierdut viaţa. În timp ce încerca să fugă, s-a înecat din cauza armurii grele, vrând să treacă peste pârâul Csele, revărsat la nord de Mohács.”

...Şi iar aroganţa ungurească! În 1520, la moartea sultanului Selim, a urmat la tron fiul său, Suleyman. Curtea de la Buda îl ştia ca fiind sultan... paşnic, care nu va fi capabil să se-ntoarcă împotriva creştinilor. Când la vreo două luni de la instalare, acesta şi-a trimis solul la Buda, pe ceauşul Behram, cu propuneri de pace, nobilimea l-a luat în derâdere, l-au făcut prizonier, mergând chiar până la a-l aresta şi a-l ţine în detenţie ani de zile. Motivul? Regii unguri nu pot coborî până la a cere pace turcilor! O aroganţă specifică, care i-a costat pe unguri dispariţia ca stat pentru 140 de ani, cât au purtat „statutul” de... paşalâc turcesc... Ar fi trebuit, poate, ca anul 1867 să-nsemne pentru Ungaria o reînviere cu lecţii deja ştiute. E anul când, i-a surâs o şansă unică: la Sadova, Prusia a înfrânt Austria, iar Ungaria redevine stat autohton, recâştigând ce a pierdut la Mohács, cu 341 de ani în urmă. Viaţa a şase-şapte generaţii! Ştiind bine ce-nseamnă pierderea statutului de stat autohton, în 1848, la Revoluţie, conducerea Ungariei n-a fost în stare să înţeleagă aspiraţia la acelaşi drept a altor popoare, şi, mai ales, a românilor majoritari. Dar şi a sârbilor, croaţilor şi slovacilor...