Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

De s-ar scula regii Ungariei...

E greu de contestat că regele Ştefan cel Sfânt avea în inimă şi sânge românesc. În anul 997, urmaşul principelui Géza, unul din strănepoţii lui Arpad, care a domnit cinci ani, a fost, pentru 31 de ani (997-1038), urmat de fiul său, Ştefan, de fapt Vajk... Adică, Voicu! A schimbat din temelii regimul politic. Vajk (Vlaic, Voicu, duce de Hunguar), urmaşul lui Géza, unul din strănepoţii lui Arpad, a devenit „Ştefan”, după „botez”, iar biserica, pentru meritele sale, nu fără motiv – cum susţine Pál Engel, l-a ridicat în rândul sfinţilor, în anul 1083. Destule argumente pentru a rămâne în memoria posterităţii, ca întemeietor al Regatului Ungar. Până atunci, între anii 997-1001, a fost duce, şi nu era singurul „vânător” al tronului. Cele mai mari speranţe le avea fiul lui Zerind zis „Tar” – Koppándy, ultimul supravieţuitor al numeroasei dinastii arpadiene, care era guvernator al unei părţi a regiunii transdanubiene – principe de Somogy. Şi cum nimic nu rămâne nepedepsit, a venit vremea confruntării dintre Ştefan şi Koppándy, care s-a desfăşurat la Veszprém, în anul 998. A învins mai tânărul Ştefan, care a tăiat în bucăţi cadavrul lui Koppány, fiecare parte fiind atârnată de porţile cetăţilor Veszprém, Győr şi Esztergom, iar cea de a patra i-a trimis-o unchiului său, Gyula, ca avertisment pentru faptul că era păgân şi nu-i va mai prelungi domnia. Ce s-a şi întâmplat: în anul 1003, Ştefan a încredinţat Transilvania, ţara lui Gyula, unui guvernator. Puterea lui Ştefan era de-acum deplină pe întins teritoriul ţării Arpadienilor, încât, de Crăciun, de Anul Nou 1001, la Esztergom, s-a încoronat ca rege al Ungariei, cu mare fast cum ne dă asigurări istoricul budapestan, Pál Engel. Ştefan a murit la 15 august 1038, la 60 de ani şi a fost înmormântat la Székesfehérvar, alături de fiul său, Emeric (Imre), mort într-un accident de vânătoare.

(Papa Grigore al VII-lea l-a canonizat pe Ştefan. „Înălţarea” trupului regal a avut loc la 20 august 1083, la mormântul său de la Székesfehérvar. Surpriză însă: mâna lui dreaptă n-a fost găsită atunci. A apărut apoi, ca prin minune, formând un adevărat cult special: „Sfânta Mână”! În semn de cinstire, a luat apoi fiinţă abaţia de la Sâniob, de lângă Oradea. Azi, se păstrează la Budapesta.)
*
Atâtea erau, la sosire: şapte triburi ungureşti! Cam prin anul 896 au trecut Carpaţii Păduroşi de Nord, au coborât pe cursul văilor, prin regiuni muntoase, după care şi-au ales locul unde să se stabilească: pe Câmpiile fertile ale Pannoniei, la adăpostul Munţilor Bihorului şi ai Maramureşului. Au „botezat” Pannonia... „Alfőld”, sub scutul inteligent al lui Arpad. Aici şi-au scris istoria. Aici, în Pannonia... Transilvania a fost altceva. Un accident. N-a fost „înghiţită” niciodată de Ungaria decât pentru o jumătate de veac şi-un an în plus, la 1867. Un popor de stepă, care i-a alungat în munţi pe băştinaşi, oameni paşnici, care ştiau să-şi respecte vecinii nou-veniţi şi să-i ajute să se adapteze. Pentru unguri, Transilvania era „ţinutul de peste munţi”, traducându-i numele în... „Erdély”. Ei au venit în zonă accidental, la capătul insucceselor care nu le-a permis să devină un fel de stăpâni ai Europei civilizate, recurgând la şiretenie, forţă şi instinct războinic. Ardealul a fost o ţintă târzie, în pragul disperării că popoarele băştinaşe, unite, îi vor obliga pe unguri să se-ntoarcă în sărăcia stepelor şi munţilor din sudul Uralilor din care evadaseră, în căutarea unei vieţi mai omeneşti.

Oricât ai vrea să te detaşezi de adevăruri ce par extrem de clare, după un mileniu şi jumătate, nu poţi să nu te-ntrebi de unde a avut forţa acest neam venit din stepe sălbatice, să supună o lume cu mult mai evoluată, graţie, mai ales, Imperiului Roman. Românii erau demult acolo... O confirmă şi izvoarele ungureşti: „La venirea lor în Pannonia, ungurii au întâlnit aici o populaţie slavă, amestecată cu elemente româneşti”... Cronici şi izvoare istorice pomenesc fapte care confirmă prezenţa noastră încă din veacul al V-lea, din timpul domniei lui Attila, când se spune că, de teama hunilor, populaţia oraşelor a plecat „solis valachis remantibus”, iar aceştia se ocupau cu păstoritul. O informaţie clar lămuritoare o aduce însă „Memoriul lui Ricardo”, din anul 1073: în timpul invaziei ungurilor, Pannonia se numea „păşunile romanilor” („Pascua Romanorum”). Românii din Pannonia sunt pomeniţi şi în anul 1308 de către un călugăr francez, care spune că, la venirea ungurilor, aceştia se aflau sub conducerea a 10 regi sau crai puternici, cnezi şi voievozi aleşi drept căpetenii de sate sau ţinuturi... Despre existenţa noastră în Pannonia, scrie în „Cronica” lui şi... „Anonymus”! Din surse ungureşti, aflăm şi câte sate româneşti erau dincolo de Dunăre... Sunt pomenite frecvent nume de blachi, valahi, romani, pastores Romanorum... Români, adică! Locuitori băştinaşi din Pannonia... Încerc, apoi, să-mi explic cum a fost posibil ca la scurt timp după organizarea statului unguresc, să apară în zona lacului Balaton cât şi a comitatelor Somogy, Tolna, Fehér, Veszprém, Vas sau Zala nume de localităţi precum Petra, Socou, sau nume de iobagi precum Chot (Ciot), Micu, Rău, Orda, Turba, Vrasc... Toate, absolut toate, de origine românească. Şi, normal, triburile, abia venite de hăt-departe, înfometate şi cu prea puţină poftă de învăţare a îndeletnicirilor străvechi de pe aceste meleaguri, au recurs la ce le era mai la îndemână: incursiuni pentru jafuri şi crime, aidoma celorlalte popoare care au năvălit peste oameni şi teritorii aflate în Câmpia Pannonică. Celor hăituiţi de hoardele păgâne le-a rămas însă şi şansa de a trece în stânga Dunării, până mai departe, în Moravia. Sunt adevăruri confirmate de documente. Într-acolo a-nceput însă şi expansiunea ungurilor, dar nu mai repede de anul 1000.

...Şi „vidul”?

O „invenţie” penibilă! Câmpia Tisei „goală” de oameni prin veacurile X-XI? E prea mare „eroarea”! Din contră, „Câmpia Tisei” nu numai că nu era goală, dar era populată de prea multă vreme cu români şi slavi, având o organizare cu totul deosebită faţă de cea a ungurilor. Sunt dovezile şi mărturiile aduse de denumirea apelor, a munţilor, târgurilor şi oraşelor... Denumiri româneşti, traduse în ungureşte.

Vidul, o teorie pe care n-o mai cred nici cei pe care i-a slujit. Un adevăr, tot există. „Oaspeţii”, care au năvălit în Ardeal, i-au „împins pe băştinaşi spre zonele cele mai nefertile, foarte slab locuite, unii reuşind să-şi păstreze mici suprafeţe de pământ pe vechile vetre. Situaţii care se mai păstrează, drept mărturie, şi azi. O poveste tragică, ştiută practic de urmaşii fiecărei familii de români din zonele cotropite şi jefuite de „oaspeţii”, veniţi din sudul Munţilor Urali.

Secuii? Abia după retragerea tătarilor din Ardeal, reuşesc să se întindă din bazinul râului Niraj, până la izvoarele Mureşului şi de la cursul superior al Târnavelor, până la Oituz şi Bicaz, ţinut numit ulterior, impropriu, „Ţara Săcuilor” („Terra Siculorum”). Secuii s-au apropiat cu larg interes de români. De la ei au învăţat vechile îndeletniciri agricole, cele pastorale, dar, mai ales, şi cele de organizare. Tot de la sistemele de organizare, după împrumutul „Scaunelor româneşti” de către saşi, a venit vremea „transferului” acestor experienţe către secui. După modelul românilor, secuii şi-au organizat scaune proprii de judecată, alcătuite, ca şi la români, din câte 12 membri. Simple coincidenţe?

De luat aminte! O, prin câte pătimiri au trecut românii, pentru credinţa lor. Persecuţii nesfârşite... S-au luptat eroic pentru a avea un episcopat românesc. Au apelat şi la Papa, dar fără succes. Preoţii ortodocşi trebuie să fie sub ascultarea celor latini. Forma de atragere a credincioşilor ortodocşi a-mbrăcat cele mai draconice forme. Nici căsătorii între ortodocşi şi catolici nu se puteau încheia, până când românii nu erau botezaţi în rit latin, de către preotul catolic. Dacă, totuşi, vreun preot ortodox încerca s-o facă, era pedepsit prin pierderea proprietăţii, mai ales în districtele Sebeş, Mehadia şi Haţeg.

Vestitul călugăr-predicator Ioan Capistrano, venind în Ardeal, a-ntâlnit mulţi români care nu recunoşteau supremaţia Papei. Aveau alt rit şi alte forme liturgice şi refuzau să se supună episcopului catolic de Cenad şi a celui de Alba Iulia. Ei ascultau de vlădicul „schismatic” Ioan de Hunedoara, Caransebeş... Şi n-a rămas simplu privitor. A-nceput acţiunea de convertire la catolicism, vestitul propagandist se mândrea şi-i scria Papei Calixt II că a convertit... 11 mii de schismatici! S-a dat apoi şi un ordin aspru: preoţii români aflaţi în localităţile din jurul cetăţilor Şoimuş, Deva şi Hunedoara, să fie expulzaţi şi duşi spre pedepsire în faţa lui Moise Székely, cel care l-a sprijinit pe Mihai Viteazul cu 10.000 de luptători în bătălia de la Şelimbăr (28 octombrie 1599). Drept răsplată, Mihai Viteazul i-a dat domeniile de la Silivaşu de Câmpie, Miceştii de Câmpie, Visuia, Teaca, Delureni şi Fântâniţa. Există documentul original, publicat de Andrei Veress.

„Opera” lui Capistrano, lăudată de Papa, a fost continuată la o scară mult mai largă. Românilor li se oferă şi o „momeală” tentantă: prin trecerea la catolicism vor fi scutiţi de dijme şi li se vor acorda importante favoruri fiscale... Şi, ca acţiunea să fie cât mai consistentă şi „convingătoare”, din iniţiativa lui Capistrano, episcopul românilor Ioan de Capha a fost prins, dus la Timişoara, pedepsit, casa lui din Hunedoara arsă până la temelie, iar întreaga avere confiscată. A urmat altă strategie: la iniţiativa lui Capistrano şi a călugărilor misionari, Papa Calixt III trimite în Ardeal un episcop unit, de ritul grecesc, Macarie... La scurt timp, frustraţi de faptul că românii nu le mai plăteau lor veniturile, ci noului episcop Macarie, venit de la Roma, l-au împiedicat pe acesta să-şi îndeplinească rosturile. Adică, să ajungă în buzunarele lor veniturile „colectate” de la români. Macarie s-a plâns Papei Paul II. Şi efectele au fost cele aşteptate de episcopul român: din dispoziţia Papei, arhiepiscopii din Strigoniu şi Calacea i-a chemat la ordine pe episcopul de Alba Iulia şi clericii lui, care l-au împiedicat pe episcopul Macarie să-şi facă activitatea... Şi aşa, s-a pus pe roate încasarea banilor de la români. După o perioadă de scutire, a venit vremea ca din anul 1468 Matei Corvinul să-i oblige şi pe românii din Ardeal la plata dijmelor şi către Biserica Catolică. Cei ce nu se supuneau obligaţiei regale impuse de Matei Corvinul, riscau până şi intervenţia armată, ordonată de voievozii ardeleni. Şi de-ar fi fost singurele poveri puse pe umerii trudiţi ai românilor!

Şi regii ştiau cum să-şi adune averile. În „sacul” lor intrau „quinquagesima” („cincizecimea”) - darea românilor şi „singatura boum”, de la secui. Venituri care se numeau „lucrum camerae”... Nobilimea a fost scutită de aceste dări, apoi, totul a rămas doar pe seama „quinquagesima”, darea colectată de la români. Sume de care, adesea, profitau şi „strângătorii” dijmelor. Nemulţumiri care au dus la apropierea Răscoalei de la Bobâlna din 1437. Funcţionau însă şi semne ale... „nepotismului”: în anul 1461, Matei Corvin îi dăruieşte Margaretei Szilagyi, mătuşa sa, „quinquagesima” românilor care aparţineau castrului Geoagiu. O generozitate de care aveau să beneficieze şi unii români. Din veacul al XVI-lea, se produc schimbări mari sub raport fiscal. Privilegiile acordate de Matei Corvin le-au cerut războaiele... A venit apoi o nouă etapă de relaxare, datorată regelui Vladislav II, care, în anul 1493 a cerut colectorilor de „quinquagesima” să nu mai încaseze „dări” de la românii de pe teritoriul crăiesc. Şi i-au ascultat pe regii Ungariei. Au făcut-o, în schimb, saşii. Abuziv! Sume folosite pentru scopurile proprii ale saşilor... Mai precis, privilegiile emanate de Unio Trium Nationum.


Cluj-Napoca, Casa de Cultură a Studenţilor, Sala Mare, 30 august 2008,

ora 11. În faţa a aproape 1.000 de spectatori, Constantin Mustaţă lansează

cartea sa, „Teroare în Ardeal”, vol. I.