Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

„Uniune sau moarte!”

Fug cu gândurile în vremurile acelea... Naţia românească nu exista. Erau doar „trei popoare”, „marile naţiuni”, care făceau legea pe spinarea românilor. Ungurii, secuii şi saşii. Adică, nobilimea şi elitele. Celebra asociere antiromânească „Unio Trium Nationum”... Atât! Fie-i amintirea sfântă lui Avram Iancu. Lui şi celor care, chiar cu sacrificiul vieţii, au bătut cu pumnul până şi-n masa împăratului, pentru a se face dreptate românilor. În ’48, la Revoluţie, ungurii voiau dreptate doar pentru ei. Se săturaseră de „jugul” Vienei şi voiau să fie liberi, dar să mute „jugul” Vienei la Budapesta, peste români, slovaci, croaţi, sârbi, ruteni, saşi, evrei, ţigani şi secui. Să aibă propriile slugi... Un statut pe care bieţii secui îl îndurau cu stoicism şi cu totală aplecare, ca şi o parte bună a ungurilor iobăgiţi. Ei slujeau cu total devotament idealurile lui Arpad, uitându-l definitiv pe marele lor Attila... Atunci, din frământările românilor, s-a născut Oastea lui Iancu. Lângă el, s-au adunat marii bărbaţi ai Ardealului: Simion Bărnuţiu, Axente Sever, Ioan Buteanu, Constantin Romanu-Vivu, Simion Balint... Şi câtă dreptate avea Cserei Mihály: „(...) Învaţă Transilvanie, învaţă, nu te însoţi cu Ungaria, pentru că păsatul unguresc adeseori ţi-a ars gura, şi totuşi nu ai ştiut trage învăţătură”...

Nici că se poate mai clar, iar afirmaţia aparţine unui istoric ungur! Ştia bine şi Episcopul Andrei Şaguna ce-avea să vină, dar a bătut zadarnic drumurile la împărat, fie la Innsbruck, fie la Olműtz (Olomouc, în Boemia, pe Morava, aproape de Brno). Şi Ferdinand al V-lea, dar şi noul împărat Francisc Iosif I (1848-1916) au privit cu aceeaşi nepăsare cererile românilor, care, în cele două audienţe, din ianuarie şi februarie 1849, erau extrem de ferme: românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, aflaţi în „Imperiu”, cereau să se constituie într-o singură naţiune independentă, cu administraţie naţională şi autonomă. Nu doar că n-a dat curs nici acestei cereri îndreptăţite, dar s-a grăbit, sub presiunea şi şantajul Ungariei, să legifereze hotărârea Dietei din 29 mai 1848 (constituită ilegal, fără să fie ales niciun singur deputat român!?) privind anexarea Ardealului. Fără să ţină cont de Hotărârea Adunării Naţionale a Românilor de la Blaj, din mai 1848! Un „târg” ruşinos, făcut de Austria... Avea să vină apoi explozia lozincii „Unire sau moarte!”. Iar „bilanţul” e ştiut. Armata lui Kossuth a ucis patru prefecţi români, 10 tribuni, aproape 100 de centurioni şi peste 100 de preoţi şi protopopi. Toţi împuşcaţi sau spânzuraţi de revoluţionarii unguri... Apoi, cei peste 40.000 de ţărani români, asasinaţi în chinuri cumplite, unii trecuţi prin judecata sumară a „tribunalelor statariale”. La jertfele umane, se adaugă şi cele 300 de sate arse sau distruse.

Acesta este contextul în care, pe marea scenă a Ardealului, se desfăşurau, de fapt, trei revoluţii. A românilor, a saşilor, şi extensia celei din Ungaria... Şi dacă prima anexare n-a devenit niciodată efectivă, ea avea să se-ntâmple în 1867, tot cu trădarea şi complicitatea Vienei, prin agresivul pact dualist. E o oglindă a timpului, prin care vedem şi înţelegem mai bine gestul lui Avram Iancu de a nu-l întâlni, în 1853, la Câmpeni, pe împărat!

Începutul sfârşitului

...Unde o fi oare mormântul mercenarului Iosif Bem? I-o duce cineva o floare? O fi-nţeles ceva din zbuciumul românilor? L-o fi înrăit glonţul românesc, a cărui ţintă a fost chiar degetul său mijlociu? L-o fi pomenit atunci pe comandantul suprem al oştirii românilor, Avram Iancu? S-o fi întrebat de ce românii, un popor ortodox, n-au episcopi din neamul lor, numiţi la Carloviţ şi doar „importaţi” din Serbia? Dar câte enigme n-ar fi de dezlegat! La 54 de ani, polonezul, care luptase şi la Viena, îşi trăda ţara, pentru care luptase, ca general, în revoluţia din 1830-1831... Care a fost preţul trădării? Adică, „momeala” lui Kossuth în ce consta?... Aşa, ca între trădători de neam. Cât vă revenea din bogăţiile Ardealului, generale? Oricum, era o miză mare! Pentru asta v-aţi chinuit să „cumpăraţi” şi... români! Să-i îmbrăcaţi în haine ungureşti şi să „toarne” totul... Trebuie să fi reuşit, că sunt şi unii dispuşi să trădeze. Pe mitropolitul Vasile Mangra, l-aţi „cumpărat”, spre amurg, pătându-şi şi în acest fel demnitatea. Nici aici n-aţi scăpat încă de „mâna lungă” a lui Iancu. Oricum, prefectul de Hunedoara, Nicolae Solomon, nu era de „cumpărat”. Aţi dat-o greş... Bătălia de la „Podul Simeria” v-a cam dat peste cap eroismul. V-a bătut măr Bem, dar, să nu uitaţi că lângă el a fost şi oastea lui Nicolae Solomon, prefectul lui Avram Iancu în zonă... V-a mai lăsat doar cu o mână de oameni. Unii zic că aţi avut spre 700 de morţi şi răniţi. Alţii susţin că v-au văzut pe pod, alături de Farkas Kemeny, plângând şi strigând cam aşa: „Nu fugi, ungure! Nu fugi ungure! Cu podul, pierdem Patria... Eu trebuie să-l apăr, că dacă nu, pier şi eu!”

Pe-acolo era şi româno-secuiul nostru, Ion Czecz, fiu de grănicer din Săsciori, de lângă Făgăraş. Cel care, după dezastrul de la Albeşti, a luat drumul străinătăţii, ajungând chiar şef al Marelui Stat Major al Armatei Argentinei! S-a discutat mult şi despre emisarii pe care i-aţi trimis spre căpitanul Herle. Ştiaţi câte ceva despre vitejia lui, dar habar n-aveaţi că omul acela, crescut într-o casă de ţărani români, nu e-n stare de un aşa gest. Era 8 februarie 1849... El a descărcat puştile în escadroanele de husari, „betonând” „Podul” cu cadavre, care pluteau în bălţi de sânge, care îşi căutau vad spre Strei... Şi la ce bun toate aceste suflete ucise?

N-aţi apucat, generale-mercenar, să citiţi „cronica” acelor evenimente, scrisă de preotul Nistor Socaci din Biscaria. Azi, în Mileniul III, „Podul” care v-a adus începutul marii nenorociri, nu mai există. „Crâşma” de lângă el, da. Satul Biscaria a fost înghiţit de „Pişki”, cum îi ziceau ungurii colonizaţi pe-acolo, devenind stradă componentă a Simeriei... Cam aşa povesteşte popa Nistor Socaci, care a urmărit tragedia de pe Dealul Uroiului, unde se refugiase: „Trecerea trupelor ungureşti a dus la noi incendieri şi pustiiri de sate româneşti, printre care Sântuhalm şi Sântandrei. Din faţa năvălitorilor, locuitorii se refugiază pe dealurile din apropiere sau în tufişurile de lângă Mureş. Locuitorii din Biscaria au fugit de mai multe ori peste Mureş, la Uroi...”.

Hei, generale! Ce rău ţi-au făcut preoţii şi învăţătorii români din satele pe unde ai trecut cu armata? Trebuie să fi avut suflet de păgân. Ţi-ai permis să dai poruncă şi preoţilor români să ceară credincioşilor, în biserică, să se supună ordinelor măriei tale. De ce-ai pustiit cu foc satele româneşti? De ce-ai dat poruncă să fie omorâţi oameni nevinovaţi? Şi copii, şi femei, şi bătrâni infirmi. În cronica de-atunci, scrisă de popa Socaci din Biscaria (şi pe el ai vrut să-l omori, criminalule!), se scrie:
„Şi trecând în sus şi-n jos

Da foc la sate vârtos

Ba şi oameni au puşcat

Pe carele i-au aflat

Şi copii şi femei

I-a puşcat ca vai de ei”
Eşti de tot râsu’, generale! Nicolae Solomon, prefectul Legiunii Hunedoara, n-avea decât vreo 28 de ani când, împreună cu tribunul Hidvegy şi vicetribunul Antonie Grigorescu, au reuşit, în timp record, să-i dezarmeze, cu efectivele pe care le aveau, pe ungurii din zona Hunedoarei, pregătiţi de luptă, împotriva românilor. Pentru asta, se ştie, l-ai admirat, dorindu-l, cred, în dublă ipostază: cea de oştean, dar, mai ales, pe cea de „spion”! Te-ai umilit până a-i promite chiar şi rangul de... general! Iar pe lângă grad, alte mari favoruri. Poate, cine ştie, şi câţiva saci plini cu aur de la... Roşia Montană, sau Baia de Arieş! Şi, ca să se ştie peste milenii ce ţi-a spus acel fecior de ţăran român, când i-ai cerut să-şi vândă sufletul, îmi iau libertatea să fac publică replica lui: „Am scos sabia pentru apărarea tronului, independenţa Ardealului şi fericirea naţiunii române. Nu există comoară pe pământ pentru care aş fi în stare să trădez aspiraţiile neamului meu şi încrederea cu care poporul român ne-a onorat. Român m-am născut şi tot român vreau să mor”...

Împăratul, al cărui tron era hotărât să-l apere, nu i-a promis nimic. Nici cel puţin să-l primească la Viena şi să-i mulţumească. Nici cu generalul Puchner n-a avut vreo înţelegere. Prefectul era omul lui Avram Iancu... El era „generalul” lui Nicu Solomon! Şi, până la urmă, aşa cum au putut, l-au răsplătit românii de la Bucureşti: atunci când tu, mercenarul Bem, ai dat poruncă să fie ucis, muntenii l-au chemat în zonă şi i-au oferit un post de farmacist, la Spitalul „Brâncovenesc”... Şi a trăit acolo până în 1875, când a împlinit 55 de ani. Şi a murit demn, în credinţa strămoşească. Tu, te-ai lepădat şi de credinţă, şi de ţară. Ca şi „şeful” tău, Lajos Kossuth. „Istoria” ta e tipică şi penibilă. Ai fost mercenar la ruşi. Te-ai întors acasă, în Polonia „ta”, te-au dat afară, ai intrat apoi în slujba lui Kossuth, tot ca mercenar. Ca să-ţi salvezi viaţa, ai fugit în Turcia, la Alep. Ţi-ai trădat religia, ai devenit… paşă de Alep, mercenar în slujba turcilor, dar… mahomedan sută la sută. Pe-acolo, şi repede, Cel de Sus, te-a trimis la odihnă. Biografie de înalt trădător de neam!