Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Ce-ai vrut de la Garibaldi, generale Klapka?

„Lucrai”, nu te jucai! Şi, vai, pe câte planuri... În 16 august 1861, i-ai scris şi lui Garibaldi. Tot în legătură cu planul lui Kossuth, cu o Ungarie care să se-ntindă de la Adriatica până la Marea Neagră! Uite, am şi eu scrisoarea ta: „Ungaria are trebuinţă de toată întinderea teritoriului său, de marginile sale naturale, de toate puterile ce există înlăuntrul acestor margini, altminterea Ungaria nu şi-ar îndeplini misiunea sa cea umanitară...”

Mă cam pui pe gânduri cu... „misiunea cea umanitară” a Ungariei! Chiar credeai, generale Klapka, în minuni? După ce şi tu te-ai „jucat” cu viaţa a 40.000 de oameni, ce mai poţi repara prin aceea... „misiune umanitară”? E bine, totuşi, că v-aţi clarificat şi ideologic. După socotelile Dietei şi ale lui Kossuth, slavii şi românii nu sunt naţiuni, ci... naţionalităţi, sau, după mintea „şefului” tău... „comunităţi naţionale”. Şi, pentru clarificarea chestiunii, toţi cetăţenii Ungariei, de orice limbă, formează împreună naţiunea ungurească, una şi nedespărţită. Naţiune e numai una: naţiunea ungurească!

Scrisoarea ta, generale Klapka Győrgy, către Eroul Italiei, generalul Garibaldi, a cam făcut vâlvă prin Europa. A fost secretă, dar au aflat repede despre ea şi românii. Aşa cum îţi interceptase şi scrisoarea, extrem de dubioasă, pe care ai trimis-o, prin emisari speciali, către inginerul francez de Lalonde, despre care am mai amintit. Voiai, nici mai mult, nici mai puţin, decât să vezi „Ungaria eliberată înainte ca România să fie constituită”, încât, „să evităm orice fel de pretenţie exagerată din partea românilor”! Vai, generale!... Nu sunt în stare să strivesc o muscă, dar, crede-mă, pe tine te-aş fi legat în cătuşe. Şi la mâini, şi la picioare, şi te-aş fi scos la promenadă, când la Iaşi, când la Bucureşti, apoi prin Transilvania! După tot răul făcut românilor ardeleni, după spânzurătorile statariale, după crimele îngrozitoare pe care le-aţi făcut în tot Ardealul voi, „şefii”, şi după primirea omenească făcută de Alexandru Ioan Cuza, astfel de chestiuni plănuiai, dirijat de Marele Criminal Lajos Kossuth?! Şi, din nefericire, „lecţia” voastră a fost preluată de cei ce v-au urmat, până azi, când personaje bine înfipte în fiinţa românească, sapă cu diabolică dibăcie la rădăcina statului naţional român, împlinit prin jertfe, la 1 Decembrie 1918...

Cu scrisoarea ta „secretă”, ai reuşit, generale Klapka, să stârneşti revolta generală a românilor de la Paris, mai ales a tinerilor care studiau acolo. Te-ai dat din nou în spectacol, cu pretenţiile ungurilor. Toată Europa la un loc n-a emis atâtea pretenţii... Eraţi veniţi în Europa de vreo 965 de ani, aţi lovit în forţă tot ce-aţi întâlnit, iar când v-aţi dat seama că nu mai merge cu războaiele de cucerire, pentru că s-a trezit Europa, aţi trecut la jalbe şi diversiuni. Şi ce putea fi mai dătător de speranţe şi util decât o bună relaţie cu generalul Garibaldi? Am înţeles: l-ai ales model! Ai gândit pragmatic: cum el a reuşit să devină Marele Erou al Italiei, unind Nordul cu Sudul, întemeind marele şi puternicul stat Italia, de ce n-ai face şi tu acelaşi lucru, unind Ungaria cu Ardealul? Şi mintea vă ducea mai departe, spre Marea Neagră... Numai că poveştile nu semănau deloc! Garibaldi a unit italieni cu italieni. Tu şi Kossuth, altceva voiaţi: să uniţi Ungaria cu Ardealul, care nu era o ţară ungurească. Era românească! Ba, un individ, purtând numele de Deák Ferenc, marele negociator al împăcării austro-ungare, a mers cu impertinenţa până la a face târg şi pe spinarea... Principatelor Române! Şi nu cred că-n „afacerea” asta nu ţi-ai băgat şi tu „codiţa”, ca, de altfel, şi Kossuth. În timp ce tu şi alţi emisari ai lui Kossuth, mişunaţi prin „Principate”, spre a implora sprijin din partea lui Cuza, pe-atunci unul dintre cei mai influenţi bărbaţi politici ai Europei, acest „târgoveţ”, Deák Ferenc, a dat fuga la guvernul italian, cerşind pentru Imperiul Habsburgic Veneţia, oferind, în schimb... Principatele Române. E de râsu’ Europei! Vă credeaţi, din câte înţeleg, chiar stăpâni ai Principatelor Române Unite! Cum erai demult Dincolo, uite ce scria prin 1988 unul din marii oameni de cultură români, Francisc Păcurariu, şi el ardelean, despre dezmăţul lui Deák Ferenc, de a vinde chiar o ţară: „În timp ce emisarii lui Kossuth duceau tratative cu Alexandru Ioan Cuza (...) Deák Ferenc îi vorbea unui emisar al guvernului italian, în 1865, despre propunerea de a lăsa Veneţia Imperiului Habsburgic şi de a accepta în schimb, drept compensaţie, Principatele Române, de parcă Deák ar fi fost omul hărăzit să împartă Europa după bunul său plac, în timp ce propria sa ţară zăcea sub loviturile represiunii habsburgice...”. Ce şi-o fi zis acest Deák, care se vedea, probabil, un fel de şef al Planetei? Scopul scuză mijloacele. Şi ce mult visa marele „spectacol” al reconcilierii austro-ungare, care avea să se petreacă la 8 iunie 1867... Şi vedea momentul încoronării lui Franz Iosif I ca rege al Ungariei, iar la trecerea cortegiului aplaudându-l cu vanitate şi mândrie, în timp ce ministrul de finanţe împrăştia peste mulţimea adunată, pumni de galbeni. Balul marii tragedii, se deschidea.

Voi vă cam jucaţi cu focu’, generale Klapka! Ştii bine ce voiai de la Garibaldi. Oricum, nu să te invite la o plimbare cu gondola prin Veneţia, şi nici să te însoţească într-o vizită la „Columnă”! Oricum, şi tu, şi acest derbedeu, Deák Ferenc, aţi avut roluri şi misiuni de o diabolică perversitate. El, în urma tratativelor secrete, l-a păcălit pe împărat, prin „Pragmatica Sancţiune”, oferindu-i râvnita şansă de a fi nu doar împărat al Imperiului Austro-Ungar, ci şi... rege al Ungariei. Un „târg” încheiat apoteotic prin grandiosul spectacol din 8 iunie 1867, de la Budapesta... Povestea cu „Principatele”, n-a ţinut. „Compromisul” Viena-Budapesta, da. El a fost votat în Parlamentul de la Budapesta la 30 martie 1867: 257 voturi pentru, 117 contra şi 22 abţineri. L-aţi cam păcălit şi pe Garibaldi, poate şi trimiţându-i o... muză! E treaba voastră cum... Să ştii însă, că peste ani, fiul său, Menotti Garibaldi, a spus-o pe şleau chiar şi-n Parlamentul Italiei regretând marea eroare a tatălui său! Şi a spus-o şi-ntr-o conferinţă internaţională!

Românii, generale Klapka, n-au avut niciodată parşivitatea „altora”. N-au râvnit nici la pământurile altora, nici n-au jefuit bunuri, nici n-au omorât oameni în scop de jaf! Când luptai cu puşca, pentru proiecte aberante, ştiai că pe la mijlocul veacului în care te-ai născut, din cei 12.931.181 de locuitori abia 4.542.738 erau unguri? Calculează: 35,13 la sută! Ce stat naţional unguresc voiai? Trupele ungureşti deveniseră stăpâne şi peste Voivodina sârbească, şi peste Slovacia, şi peste Ardeal – cu excepţia Apusenilor şi a Albei Iulii! Merita să-ţi găseşti puterea să-l admiri pe Avram Iancu. Nu crezi? Românii voiau linişte, împăcare... Nu v-a impresionat, de pildă, Apelul lui Avram Iancu către unguri? Fie doar fraza „Fraţi maghiari, (...) luaţi alte mijloace de a trata cu noi!”... El a făcut distincţie între masa ungurilor, care năzuia libertatea, şi nemeşimea reacţionară, şovină. În toată şiretenia ta, cu abilităţi neîndoielnice de spion, n-ai înţeles că, după „păcăleala” cu armamentul depozitat în Principate, toţi ochii s-au îndreptat spre tine. L-ai cunoscut, desigur, pe Papiu Ilarian... Nu ştiai însă că în calitatea lui de apropiat sfetnic al lui Cuza, i-a pregătit acestuia o „Agendă”, un „Memorandum” extrem de meticulos, care a stat la baza următoarelor decizii ale Principatelor. Era analizată riguros politica austriacă, duplicitatea, tendinţele ungureşti de deznaţionalizare a popoarelor subjugate, planurile de anexare a Ardealului. Şi nu era niciun secret că idealul suprem al românilor era unirea lor într-un singur corp politic, „Daco-România”. Unul din statele cele mai omogene din Europa! Cărturarul transilvănean Alexandru Papiu Ilarian era conştient e importanţa strategică a Ardealului: „Cine e Domn în Transilvania, este şi Domn al Principatelor!”. În încheierea „Apelului – Memorandum”, Al. Papiu Ilarian îl asigura pe Cuza-Vodă că „românii din Transilvania, în împrejurările de faţă, numai la Principate privesc, numai de aici aşteaptă semnalul, numai de aici îşi văd scăparea”. Ce păcat că n-ai trăit să-l cunoşti pe scriitorul Ioan Slavici. El s-a născut la Şiria, acolo unde a avut loc trista capitulare datorată lui Kossuth. Slavici e cel care a afirmat că pentru toţi românii soarele de la Bucureşti răsare şi aşa a şi fost...

Papiu este cel care a publicat scrisoarea ta către Garibaldi, în „Revista Carpaţilor” (1861), împreună cu un amplu comentariu. A reprodus apoi textul integral, într-o broşură: „Independenţa constituţională a Transilvaniei”... Ai aflat, desigur, şi despre broşura „Transilvania faţă de pretenţiile Ungariei”. Te-a cam mirat şi pe tine, şi pe Kossuth, şi pe ceilalţi camarazi unguri, care credeaţi că puteţi dansa în voie în Principate şi-n Ardealul românesc. De ce l-ai căutat atunci pe Baligot de Bèyne, secretarul francez al lui Cuza-Vodă? Era 24 noiembrie 1861... Ţi-a oferit o audienţă scurtă de doar cinci minute, despre care i-a raportat, cum era şi normal, lui Cuza-Vodă. Am înţeles că subiectul a fost relaţiile încordate dintre unguri şi români, dar şi despre „legiunea ungară a generalului Tűrr Istvan”, intrată în „colimatorul” unui jurnal din Iaşi. El e cel care a preluat ştafeta tratativelor, investit cu puteri ceva mai lungi decât generalul Klapka... Articolul a fost preluat apoi de „Journal de Frankfurt”. Şi scandalul s-a declanşat. Iritare! Şi-n Ardeal, şi-n Principate... Nepricepând revolta românilor, Tűrr încearcă să se... „albească”. C-ar fi nevinovat! Ca să-i convingă pe români cât e de „curat”, se chinuie să-şi clameze nevinovăţia şi reuşeşte să publice la Paris, în „Le Siécle”, un articol care va provoca o nouă broşură... „Piso”!

Generalul ungur Istvan Tűrr, aghiotant al regelui Victor Emmanuel, a mers şi mai departe: a cerut audienţă la Cuza! Era 9 iunie 1863... Era venit la două săptămâni şi voia să-i prezinte lui Cuza planurile italo-ungare împotriva inamicului comun: Imperiul Habsburgic! Un corp de oaste ungar, de 700-800 de oameni, urma să provoace o diversiune de pe teritoriul Principatelor (!?), ce ar fi atras deplasarea unor trupe de la frontiera cu Italia, spre răsărit, uşurând astfel pătrunderea armatei italiene pe „teritoriul habsburgic”, în scopul eliberării Ungariei! Rolul Principatelor Române se limita - cum scriu Dan Bogdan şi Viorel Ştirbu în cartea „Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza” - la a fi transformat în teatru de operaţiuni militare! Cât despre Transilvania, tăcere. Urma, aşa cum a spus şi Klapka, să fie „înghiţită” de vanitoasa „broscuţă”, Ungaria. Oricum, Tűrr n-avea nicio noutate faţă de poziţia lui Klapka... Cum asupra Principatelor Române pluteau destule pericole, Cuza, conştient de situaţie, a fost şi mai rezervat, spunându-i clar lui Tűrr:

„Înainte de toate, trebuie să ţin seama de interesele ţării mele. Jucăm cu cărţile pe faţă, nu-i aşa? Eu sunt, şi nu pot fi altfel, cu foarte multă simpatie faţă de problema naţională. Ei, bine! Vă declar, totodată, că, în eventualitatea pe care o prevedeţi, eu nu voi consimţi să contribui la ridicarea înainte de a şti cu certitudine că maghiarii s-au pus de acord, în sfârşit, cu românii de dincolo de Carpaţi”...

Poziţia lui Alexandru Ioan Cuza, era şi până în acel moment bine ştiută. Era un om generos, bun, gata să-i ajute pe cei în suferinţă. A fost foarte înţelegător şi înţelept cu situaţia emigranţilor, pe coarda aceasta apăsând cu ani în urmă şi Klapka. A admis tranzitarea teritoriului românesc a unor mari mase de revoluţionari, a fost tolerant, le-a dat o bucată de pâine, un aşternut, a simpatizat şi a sprijinit ţările mici. Cred, generale Klapka Győrgy că nu poţi contrazice aceste afirmaţii. I-ai bătut la uşă... Cât de mândru era de originea lui românească: „Vechea ospeţie românească este un dar sfânt de la strămoşi, să-l păstrăm ca unul ce onorează caracterul naţiei şi niciodată să nu-i pară rău străinului că a venit de s-a aşezat la vatra noastră”...

Nici tu, generale Klapka, nici cel ce a continuat misiunea ta, generalul Tűrr, n-aţi priceput cât de tare îl durea pe Cuza drama românilor din Ardeal. Ştia exact situaţia, dar a-nţeles să vă ajute. V-a primit, a intervenit pe lângă Napoleon al III-lea pentru achiziţionarea a 30.000 de puşti, o parte destinate armatei române, pentru o eventuală intervenţie comună. V-a cerut, în schimb, drepturi egale pentru românii din Ardeal. Şi ştiţi ce „drepturi” le-aţi oferit...

A ieşit descumpănit. Planurile ungureşti se năruiau. I s-a spus direct, fără ocol, că Principatele Române nu mai pot susţine acţiunile revoluţionarilor unguri împotriva Austriei! Generalul Istvan Tűrr a continuat, cu disperare, să caute alte „cărări” de sprijin, încercând, cu destulă naivitate, să-l convingă pe... Alexandru Papiu Ilarian! A obţinut un răspuns şi mai ferm: „Românii nu pot discuta cu ungurii, atât timp cât ei nu vor să recunoască principiul de drept natural şi pozitiv al egalităţii naţionale şi îndeosebi independenţa Transilvaniei faţă de Ungaria”. Ajung repede informaţiile şi la urechile lui Kossuth, care caută alte strategii pentru doborârea Imperiului de la Viena. E unicul lui ideal... Sunt destule semne că şandramaua, abil „construită” în Principate, de către revoluţionarii unguri, se dărâmă. În jurul lui Cuza, ardelenii strâng rândurile, mai ales că presiunea ungurească asupra Ardealului devine insuportabilă. Se tem de moarte de ideea autonomiei, convinşi că, după acest pas, ar urma unirea cu Principatele Române. „Uniunea”, sau mai corect anexarea la Ungaria, era o garanţie că ungurii nu vor scăpa prada din gheare. Poziţia Austriei? Aparent, una de respingere. Era teama că Ungaria ar putea deveni astfel prea puternică! Papiu, întrezărea însă „da”-ul austriac, şi el avea să vină curând, în 1867. Era o „armă” perfidă, cu efecte multiple: se amplificau conflictele dintre unguri şi români şi astfel Austria putea stăpâni mai bine, mai ales năbădăile şi orgoliile Ungariei...

Şi tu, generale Klapka, şi Tűrr, eraţi „păpuşile” pe care, o vreme, din Turcia, dar apoi din Londra sau America, şi-n final din Italia, le „dirija” Kossuth, după „gândirea” lui, care v-a adus în situaţia de a trăi în exil. Ştiu, tu, generale Klapka, sătul de străinătate, te-ai întors acasă, în Ungaria, după reconcilierea austro-ungară, prin 1868, unde chiar ai devenit deputat în Parlament al Ungariei, din partea partidului lui Kálmán Tisza. Oricum, e notabil că, tu, comandantul armatei din Ungaria Superioară, ai lăsat în urma ta lucrarea „Der Nationalkrieg in Ungarn und Siebenburgen”...

De „Convenţiile” pe care tu, generale Klapka, le-ai semnat la Iaşi şi la Bucureşti, s-a ales prafu’. Nici Tűrr n-a făcut mare brânză. „Şmecheria” ungurească cu diversiunea de la frontiera cu Italia, provocată însă de pe spaţiul românesc, era o cursă cu puternice repercusiuni şi asupra României. Ca să vă salvaţi pielea, voiaţi să-i aruncaţi pe români în focul arzând. Logic, Cuza nu putea să procedeze altfel...

V-a dat pe mâna unui ministru din guvernul Kogălniceanu, un ardelean, Al. Papiu Ilarian, doctor în drept al Universităţii din Padova, profesor de drept la Iaşi, legislator, ocupând în alte funcţii judecătoreşti în timpul domniei lui Cuza, inclusiv pe cea de ministru al Justiţiei! El era principalul negociator desemnat pentru tratativele cu emigraţia ungurească, având, în plus, şi avantajul de a vă şti limba. El era, cum deja ştii, autorul „Memorandumului” de 19 pagini, privind raporturile românilor cu nemţii, slavii şi ungurii. O broşură scrisă de mână, cu caractere chirilice şi latine, de uz strict confidenţial pentru principele Cuza, publicat abia în 1883.

Interesele Ungariei, pe care le susţineaţi voi, în faţa lui Cuza şi a lui Papiu, se băteau cap în cap cu cele ale românilor, Apoi, existau interesele ireconciliabile ale Austriei. Mâna întinsă de Austria Ungariei, prin compromisul din 1867, care a dus la crearea „dualismului” austro-ungar, s-a dovedit o alianţă „împotriva naturii”, un chin care s-a-ntins, totuşi, pe 51 de ani. Era un sfârşit previzibil. Normal. Logic. Papiu, a fost o minte limpede, un strateg. La 10 august 1867, redevenea Procuror general pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dar n-a fost singurul ardelean din preajma lui Cuza: vreo şapte ani l-a consiliat şi Simion Bărnuţiu, dar şi alte personalităţi academice precum Dionisie Marţian-Pop, Titu Maiorescu (fiul ardeleanului Ioan Trifu [1811-1864], din Bucerdea Vinoasă, căsătorit cu fiica lui Petru Maior, preluându-i numele: Ioan Trifu Maiorescu. A plecat în Oltenia, la Craiova, unde s-a născut fiul său, Titu Maiorescu), Ştefan Micle, August Treboniu Laurian, Petru Suciu, Ioan Pop, bănăţeanul Damaschin Bojincă, Ştefan Emilian...
*
...Şi iar revin la scrisoarea ce i-ai trimis-o generalului Garibaldi! În urma ei, au rămas destule nedumeriri. Ce-ai vrut, e clar. Trei pagini incendiare. Un test al „bunei-credinţe” faţă de românii din Ardeal. Şi nimeni nu se aştepta la altceva. Nu voiaţi doar un Ardeal ungurizat şi înglobat cu totul în „hotarele naturale”, dar şi o Austrie ungurizată. Dezaustrizată. „O Austrie ungurească în locul unei Austrii... austriece” – cum consemna acel „P”, în răspunsul pe care l-a dat apelului pe care l-ai trimis, generale Klapka, unificatorului Italiei, generalul Garibaldi. Şi cred că planul „Kossuth – Klapka” nu era altul decât „înhăţarea” Austriei. Destul a „şefit” până atunci!

Cine o fi acel... „P.”? Cel mai probabil Papiu! Chiar dacă unii îl presupun pe studentul român Pompiliu Piso, care studia pe-atunci „Drept”-ul la Paris şi era în penultimul an. Oricum, studenţimea română din Franţa ştia ora exactă a Ardealului, iar acest „vârf”, făcea parte din familia preotului hunedorean Fabiu Piso din Săcărâmb, care a fost decorat chiar de împărat, la Viena. Poate, atunci, răspunsul său – eu cred că al lui Papiu, cum cred că şi tu n-ai alte argumente – te-a cam deranjat. Cred că, ajuns în mâinile lui Garibaldi, l-au cam pus pe gânduri planurile ungureşti şi „marea prietenie” italo-ungară începea să nu mai aibă rosturile de altă dată. Da, Austria era o ţară despotică. Ungaria ce era, generale? Voia să scape de despotismul austriac, dar să transfere jugul despotic peste „tot teritoriul său”? Care? Cel al croaţilor? Cel al slovenilor? Cel al românilor care constituiau marea majoritate a locuitorilor Marelui Principat al Ardealului? Şi-i scrii lui Garibaldi despre „principiul suveranităţii naţionale”, pe care ungurii se angajau să-l apere. Ce vorbe îi scriai despre interesul unei mari Ungarii, pe care ungurii făgăduiesc s-o înzestreze cu libertate şi egalitate, dar „totul în limitele unităţii ţării”... Şi tu, generale, şi „şefu’” tău, Kossuth, şi Ferenc Deák, folosiţi măsuri diferite când invocaţi cu atâta vehemenţă „dreptul istoric”, atunci când era vorba de Ungaria. Deveneaţi însă amnezici, în bloc, când venea vorba de acelaşi drept pentru Croaţia, Banat şi mai ales, Ardeal!

Şi nu v-aţi sfiit s-o spuneţi franc: „Vreţi să fiţi români? Duceţi-vă în Moldova sau Valahia. Marea Ungarie nu vrea decât cetăţeni unguri, interesaţi de existenţa ei, de viitorul ei politic. (...) Nu vrem, deci, decât un singur stat, o singură naţiune, un singur guvernământ şi o singură dietă!”... Pe al cui pământ? Ţi-aminteşti, generale, de aceste afirmaţii? Îţi aparţin! De ce crezi că Mocioni şi-a depus mandatul de deputat al Lugojului în Dieta de la Pesta? O ştii, dar ţi-o reamintesc şi eu: „că nu are ce căuta în Dieta ungurească, fiindcă nu e şi nici nu înţelege să se facă ungur!” Cam tot aşa cum Ungaria i-o reteza franc împăratului Franz Iosif: „prima şi cea mai sfântă datorie a noastră este de a folosi toate forţele pentru ca Ungaria să rămână întotdeauna Ungaria, cu autonomia sa şi cu independenţa sa constituţională inviolabilă...”. Pricepi, cred, generale Klapka, de ce şi-a depus Mocioni mandatul de deputat. Voia şi el ca Banatul să rămână Banat! Altfel, ca să folosesc expresia ta, „Banatul s-ar sinucide!”... Croaţia? Nici ea n-a mai trimis deputaţi în Dieta de la Pesta, după 1848. Şi nu mai trimite nici la Viena. Ţine la independenţa ei. Încorporare la Ungaria? Nici vorbă... Ar fi tot... sinucidere!

Erai foarte tânăr, generale Klapka, atunci când i-ai scris lui Garibaldi: abia trecusei de 41 de ani, iar el avea 54. Oricum familia ta, din Timişoara, era mândră de tine. Cred însă că a ştiut să te aleagă cu dibăcie Kossuth, pentru „negocierile” cu Alexandru Ioan Cuza: N-aveai nevoie de translator! Iar buna primire de care te-ai bucurat la Iaşi, s-a datorat şi bunelor gânduri exprimate de Kossuth, cu ocazia dublei alegeri a lui Cuza ca domnitor al Moldovei şi apoi al Ţării Româneşti: „Aşa duh este de trebuinţă ca un popor să-şi întemeieze o Patrie, ori dacă a pierdut-o să şi-o redobândească”. Ce bine era dacă ar fi studiat însă şi „legile” Ardealului. Mă mir că n-a făcut-o, sau, dacă a făcut-o, pentru că n-a înţeles nimic din Diploma lui Leopold, din 1601. Nici că Transilvania trebuie să aibă guvernul său, „miliţia” lui, condusă de un general propriu, nici că în funcţiile publice nu erau admişi decât transilvăneni autohtoni (Şi tu, ca bănăţean, generale Klapka, erai... autohton!). Ar mai fi trebuit să ştie că un Decret din 1790 preciza că „Transilvania este un principat având existenţa sa proprie şi independentă de orice altă ţară”, „Cancelaria Curţii Transilvaniei trebuie să fie cu totul separată de cea a Ungariei” şi, ca să se pună punct tentativelor, s-a decretat că „Transilvania nu va putea fi forţată a se încorpora în Ungaria”! Nu „uniune”, ci... dezuniune cu Ungaria. Şi nu cred că un general de talia ta nu ştia că a existat chiar şi un proces internaţional, având ca obiect districte care se întind până la Tisa şi care, de fapt, sunt încorporate la Ungaria, aparţinând, de drept, Ardealului. Ştiai? Şi-atunci, generale, de unde această pretenţie a Ungariei, de a fi „proprietar” al Ardealului? Cine a atribuit Dietei din Cluj prerogativele de a elabora o lege de încorporare a unui teritoriu străin la Ungaria? De ce n-a hotărât, de pildă, să încorporeze... Parisul? Sau America!

Tu „dormi”, generale Klapka, într-un cimitir din Budapesta, din 17 mai 1892, după o viaţă zbuciumată, ce a numărat 72 de ani! Erai un pic şi român, că ne vorbeai limba. Şi nici n-ai fost chiar atât de rău. Ai vrut să te arăţi ungurilor că eşti mai ungur ca ei (numele tău sună binişor a... slovac!), iar cât priveşte Revoluţia, rămâi de admirat. Abia acum am înţeles şi de ce în vreme ce generalul Gőrgey semna capitularea, la Şiria, tu cu 18.000 de honvezi, continuai să aperi în faţa austriecilor, cetatea Komárom. Şi n-ai cedat decât atunci când ţi-au fost acceptate cele opt puncte ale armistiţiului, foarte favorabile Ungariei. Mă gândesc că altfel ajungi şi tu sub ştreang şi numărul generalilor lichidaţi ar fi fost par: 14!

Ce ştii despre Tűrr, succesorul tău? Oricum, era cu vreo patru ani mai tânăr ca tine, s-a născut la Baja, a dezertat – ca şi tine! – din armata austriacă, a colindat prin Elveţia, Anglia. Cred că ştii că în 1848, îl avea ca şef, pe frontul italian, pe... generalul Radetzky! Contele Radetzky Von Radetz Joseph... Un bătrân feldmareşal, născut în 1766. Bătrânul feldmareşal avea 83 de ani când comanda bătălia pentru Piemont... A sfârşit în 1858, la Milano. Tânărul Tűrr, abia împlinea 24 de ani... O, dar prin câte i-a fost dat să treacă. A participat la ocuparea Veneţiei, a fost condamnat la moarte, dar l-a scăpat regina Victoria a Angliei. A ajuns prin Turcia, apoi prin Italia... O vreme, a avut misiuni în Ţările Dunărene. Nu-i ştiu întregul destin, dar prin 1904 trăia la Paris. Avea 80 de ani...

La 27 mai 1863, Tűrr István era la Bucureşti şi, în faţa lui Alexandru Papiu Ilarian şi a colonelului Creţulescu, după „trei sere lunge, dar interesante, conversaramu şi discutaramu împreună. Nu-ţi vei fi uitatu de vorbele ce-ţi adresau, că Românii nu potu sta de vorba cu Ungurii in câtu tempu aceştia nu voru a recunoaşte principiulu de dreptu naturale şi positivu ale egalităţii naţionale, şi în deosebi independinţi’a Transilvaniei de Ungari’a. Atunci dta, generare, ai luatu condeiulu şi înaintea nostră (...), ai scrisu şi subscrisu, şi apoi ai publicatu în Romanulu următoriulu apelu:
APEL

(preluat din Federatiunea, Pesta, nr. 166, din noiembre,

pag. 656 - transcris în grafia actuală)
„Să nu criticăm trecutul, au fost greşeli comise, multe greşeli, însă din toate părţile. Aceste greşeli le-am plătit scump, să ne servească dară de lecţie pentru prezent şi pentru viitor.

Să aruncăm vălul uitării peste toate certurile trecutului şi să vorbim azi cu vocea raţiunii, pentru ca să nu ne pierdem viitorul. Austria pune astăzi o armă în mâna românilor din Transilvania: să bage bine de seamă, să nu se taie cu ea, că e o armă cu două tăişuri, cu care, voind a lovi pe alţii, se poate cineva vulnera de moarte chiar pe sine însuşi.

E momentul pentru români de a-şi stabili bine poziţia lor. Să se opună, deci, Unirii, cu toată energia, pentru că, fiecare ungur ştie, şi trebuie să ştie, că românii au dreptul să facă aceasta! Să ceară românii vechea autonomie a Transilvaniei, şi ungurii, secuii, vor şti să se supună deciziei majorităţii, cu atât mai vârtos, cu cât, din nenorocire, la 1848, românii n-au fost nici măcar întrebaţi.

Românii să se ferească însă de-a fi conduşi de pasiunile lor până a vota trimiterea deputaţilor la Reichsrath; aceasta-i va ruina cu desăvârşire. Preţul unui triumf efemer ar fi plătit cu pierderea totală a viitorului.

Ungaria, Transilvania şi Croaţia să-şi recunoască şi să-şi respecte împrumutul independenţei lor. Aceste trei ţări să recunoască şi să asigure o perfectă egalitate între naţionalităţile, şi numai în cazul acesta vor fi în stare de a trata cu efect despre o alianţă strânsă între ele. Numai cu chipul acesta vor putea ajunge la un viitor sigur şi fericit. Iar dacă, din contră, ar încerca să stabilească supremaţia unei ţări asupra celeilalte, ele totdeauna vor avea pe străini ca stăpâni şi domni.

Să ne aducem aminte, că desbinările noastre făcu puterea Austriei, să ne unim dară frăţeşte şi vom vedea casa Austriei căzând în neputinţă.
Bucureşti, 27 mai 1863, Subscriu, S. Tűrr”
*
Pagini interesante de „Apel”. Şi, se pare, chiar exprimate într-un moment de sinceritate. După aproape o jumătate de an, generalul Tűrr István, rătăcindu-şi propriile gânduri, schimba radical vechile-i opţiuni, încât Al. Papiu Ilarian s-a văzut silit să-i trimită o depeşă:

„Să fi uitat, generale, de acest apel al dumitale? Iar dacă n-ai uitat, ce însemnează atunci cele ce scrii astăzi în ziarele din Ungaria, unde, în loc de perfectă egalitate naţională, ce pretindeai în Apel, vorbeşti de o unică naţiune politică, adică cea ungurească, în toată Ungaria şi Transilvania. În loc de independenţa constituţională a Transilvaniei, pe care o proclamai în Apel, astăzi nu recunoşti în această ţară decât municipii şi districte ale Ungariei. Şi, în loc să combaţi pe avocatul Deák şi-ai lui, a cărui strănută, sofisticată şi pernicioasă politică, atâta mi-o înjurai, nu numai la 1863, dar şi după aceea, astăzi ne inviţi de a lua în considerare proiectul de naţionalităţi al acestui fatal avocat, proiect cu mult mai insolent decât chiar acela al lui Kerkápolyi Horváth! Nu cumva vei zice şi dta, generale, că demultul dtale coleg Klapka, că mângâierile s-au schimbat, şi cu acestea v-aţi prefăcut şi dv.! Tempora mutantur, et nos mutamur in illis.

Adu-ţi aminte, generale, de ceea ce-mi ziceai şi-mi repetai adesea, că avocaţii uniţi cu baronii unguri, duc la picioare neamu unguresc. Niciodată n-ai fi crezut, că aveam să te văd odată, generale, abjurându-ţi credinţele şi dând mâna de ajutor acestor fatali avocaţi şi baroni.

Salutare, frăţie. „Bom”

A. Papiu Ilarian
*
...Aşa-i viaţa. Îşi are şi „uitarea”, se pare, regulile ei, iar generalul Tűrr, care în România îşi traducea prenumele în... „Ştefan”, când semna acel „Apel”, ştia că avea de îndeplinit o misiune importantă pe lângă Cuza: venise de la Torino, la Bucureşti, să stabilească o înţelegere între români şi unguri! Era ataşat pe lângă regele Italiei, Victor Emmanuel, ca adjutant.