Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Te acuz: eşti vinovat de moartea lui Bălcescu!

Nu cred, bătrâne Kossuth, să te fi îndoit vreo clipă de bunele gânduri cu care a venit Nicolae Bălcescu în Ardeal, căutându-te! Prea puţini sunt însă cei care s-au făcut că n-au uitat vremea întâlnirilor de la Paris, ale refugiaţilor din ţările oprimate... Le ştii bine: se petreceau în saloanele prinţului polonez Czartoryski. Acolo erai şi tu, bătrâne Kossuth, erau şi Bălcescu, şi generalul Klapka, şi contele Ladislau Teleki, şi Francisc Pulszky... Ce vremuri! Şi n-au durat o lună-două!... Să te fi supărat vorbele lui Bălcescu? Pentru el, erai mort! Ai arătat tot ce ai putut. Şi, din păcate, ai picat cam la toate examenele. Erai omu’ trecutului. Te despărţeau de Bălcescu nu doar anii de viaţă, ci şi limpezimea minţii. Şi el, şi ceilalţi, voiau să dialogheze cu un reprezentant al Ungariei de mâine. Acţiunea ta asupra destinelor Ungariei era practic încheiată pentru totdeauna. Şi, spre cinstea ta, ai înţeles că vremurile s-au schimbat. Veneau în urma ta, doi bărbaţi potenţi: contele Ladislau Teleki şi generalul Győrgy Klapka. Despre ei se zicea că aveau o minte mai largă, şi mult mai proaspătă... Tu, o ţineai pe-a ta: „naţionalităţile din Ardeal... e una: ungurii!” O frază care omora milioane de suflete! Tu, de fapt, nu voiai împăcarea! Ai uitat? La 26 de ani, la Dobriţin – ştii bine că se vorbea mult şi româneşte în Debreţin, căruia românii îi ziceau... Debreţin! – ai stat de vorbă două ceasuri cu Bălcescu. Te-a crezut un bărbat înţelept, un om de bine. Ştiai bine că în primăvara anului 1848, discutase acest subiect grav al înţelegerii româno-ungare, şi cu generalul Henrik Dembinski, şi cu Adam Czartoryski, din emigraţia poloneză, la Hanovra. Ideea era împărtăşită şi de Bertalan Szemere, pe-atunci ministru de interne al Ungariei... Nu ţi-era străin nici Alexandru Golescu-Negru, şi presupun că n-ai uitat ce-ţi scria în mai 1849: „Cu cât mai mult dăm naţionalităţilor, cu atât mai puţin vom da Austriei şi absolutismului!” Când gradul de disperare creştea, ştiaţi - şi tu, şi cei pe care i-ai adus în preajmă, în calitate de colaboratori apropiaţi – să vă guduraţi pe lângă români, să vă ajute. Fie să nu uităm doar apelul lui Szemere către Bălcescu, „decupat” dintr-o scrisoare din 3 iunie 1849, a acestuia, către Ion Ghica: „Szemere m-a rugat ieri ca să scriu la agenţii ai noştri de la Londra şi de la Paris, unde, zice, ştie că suntem mult iubiţi, ca (ei) să(-i) apere şi pe unguri”...

Prea multe ai uitat, bătrâne slovac Kossuth! Ai uitat şi ziua de 5 iunie 1849... Şi tu, şi guvernul, aţi părăsit Debreţinul, cu direcţia Pesta, cu un tren special. Tot atunci, Bălcescu pleca, după voi, cu... trăsura. Tot pentru a pleda împăcarea dintre unguri şi români. Nu-ţi este străin nici momentul petrecut la 8 iulie 1849... Guvernul Ungariei a plecat şi de la Pesta, la Seghedin! Cu întreaga suită a călătorit şi Nicolae Bălcescu, amestecat printre miniştrii unguri. În 14 iulie 1849, te-ai întâlnit din nou cu Bălcescu. Ce-a ajuns „Proiectul de pacificare”, pe care se găsesc semnătura ta, a lui Bălcescu şi Bolliac? O altă iluzie tragică, în care ţi-ai arătat din nou lipsa de seriozitate!...

Te-ai folosit cu neruşinare de oameni pentru a-ţi atinge ţelurile de un egoism feroce. Eu cred că nu sunt simple poveşti cu dorinţa ta, bătrâne Kossuth, de a te încorona rege al Ungariei... Nu te condamn pentru înalta aspiraţie, ci, mai ales, pentru căile pe care le-ai ales. Nu eşti străin nici de „Comitetul” emigraţiei ungare de la Paris, prezidat de Teleki, şi nici de invitaţia pe care i-a adresat-o acest Comitet lui Bălcescu pentru a-i prezenta un „Memoar despre chipul de a împăca pe români cu ungurii”. Bălcescu n-a ezitat nici de data asta, deşi bunele lui gânduri de „Libertate, Egalitate şi Fraternitate” pentru indivizi şi naţionalităţi erau deja speranţe prea îndepărtate. Tu ai izolat Ungaria de popoarele din Imperiul Habsburgic, iar lozinca pe care ai lansat-o - „Uniune sau moarte” - a rămas în istoria Europei drept o mostră a lipsei de înţelepciune. I-ai răspuns insolent şi despotic lui Bălcescu, referitor la memoriul din 1850, referitor la „Federaţie şi dreptul egal pentru toate naţionalităţile”... Da, erai de acord. Se crea un stat puternic, cu 22.000.000 de locuitori, cum anticipa Bălcescu. Prin federalizare, înţelegeai, de fapt, altceva: Polonia, Serbia şi Principatele Române să aibă un „şef” suprem: Ungaria! Şi, sub nicio formă, Transilvania să aibă alt stăpân decât Ungaria, în care vedeai „buricul pământului”!

Atunci s-a stins poate pentru multe veacuri liniştea Europei. Şi tu, bătrâne Kossuth, eşti cel ce porţi marea vină. Te mai acuz pentru ceva: l-ai omorât pe Nicolae Bălcescu! I-ai zdrobit speranţa împăcării cu ungurii. I-ai scurtat zilele. I-ai agravat boala. Şi n-am auzit ca vreodată, tu, care ai trăit până la matusalemica vârstă de 92 de ani, să fi mers până la Palermo – că, nu era la capătul lumii, faţă de Torino, unde te-ai aşezat după ce-ai colindat prin Turcia, Anglia, Franţa, America şi alte ţări – să-i cauţi mormântul şi să-i cinsteşti memoria! Pentru toate bunele sentimente pe care le-a nutrit faţă de Ungaria al cărei „rege” te-ai voit. Îi ştiai şi sfârşitul... Ştiai şi drama trăită la 8 septembrie 1852. Era doar o umbră. Îşi iubise ţara şi voia să o revadă pentru ultima oară. Voia să-i mai vadă pentru ultima oară şi pe cei dragi, care îl aşteptau în portul Turnu Măgurele: sora sa, Maria Geanoglu, mama sa, Sevastiţa şi soţia fratelui său Costache. Doar o oră i s-a permis, după care, de dincolo de Dunăre, de la Nicopole, de unde a privit nesătul, pământul românesc, a plecat spre Italia. La Galaţi, în port, l-a aşteptat vechiul lui prieten, Vasile Alecsandri, unde au derulat amintiri din întâlnirile pe care le-au avut în Franţa, fără a ocoli drama sufletească pe care o trăia. Cu siguranţă, bătrâne Kossuth, n-a fost ocolită nici ostilitatea ta faţă de gândurile curate cu care a bătut de-atâtea ori drumurile Ardealului şi ale Ungariei. Cu ştiuta-i sensibilitate şi iubire faţă de Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri scria despre acea ultimă întâlnire: „Palid, slab, gârbov, obosit de friguri şi de opintirile tusei, el părea un schelet ce-şi caută mormântul”...

Cel puţin târziu - când, se zice că te-ar fi cuprins regretele pentru marele dezastru pe care l-ai lăsat în urma ta - ar fi fost un elegant gest de căinţă, să iei drumul spre Palermo, nefiindu-ţi greu să-l găseşti la hotelul „Alla Trinacria”, pe Via Butera nr. 31, lângă Palatul Lampedusa. L-ai fi găsit la camera nr. 26, iar mai târziu din 29 noiembrie 1852, în cimitirul Cappuccin din Palermo. Oricum, şi ţie, înfierbântat de crime şi ucigaş de naţiuni, Kossuth, şi tuturor celor care i-au secerat viaţa Bălcescului, fie-le veşnic tulbure „odihna”, oriune s-ar afla! Ce inimă de piatră trebuie să fi avut şi ministrul de interne al Ţării Româneşti, Alexandru Vilara! Când a vrut să participe la Adunarea celor 40.000 de români de pe Câmpul Libertăţii din Blaj, i-a refuzat eliberarea paşaportului solicitat. Cum, tot acuzator, rămâne şi răspunsul aceluiaşi Vilara, la protestul lui Nicolae Bălcescu: „Faceţi şi Dv. ceva aţi voi, când veţi fi tari”... Cum tot o prăpastie sufletească trebuie să fi rămas în sufletul lui Bălcescu şi imposibilitatea de a-şi cunoaşte propriul copil, Bonifaciu, adus pe lume de prietena sa, Luxiţa Florescu, la Pesta, la 27 mai 1848. L-au mângâiat, poate, rândurile impresionante scrise de Luxiţa, la Palermo: „(...) Eu, Bonifaci(u) şi toţi ai mei suntem sănătoşi. Toţi îţi trimitem complimente. Bonifaci(u) îţi sărută mâna şi eu, prietenul meu, te sărut de mii de ori şi te rog acum, ca întotdeauna să mă crezi a ta bună prietenă”...

Când a plecat Dincolo, n-avea decât 34 de ani.
*
Era sătul Bălcescu de gândirea obtuză a lui Kossuth. O spunea fără ocol: „La Kossuth, e puţin de făcut, căci e foarte entêté în ideile lui”. Un încăpăţânat!... „Reprezentant al Ungariei trecutului. A unui trecut îngropat pentru totdeauna”. El voia să continue dialogul cu generaţiile ce voiau să clădească Ungaria viitorului. Acesta e motivul apropierii lui Bălcescu de generalul Klapka Győrgy şi Teleki László.

Teleki László era unul din prietenii apropiaţi ai lui Kossuth. La 14 mai 1849. îi trimitea o scrisoare în care n-a ocolit să-i scrie deschis că „nu a murit numai Austria, dar şi Ungaria Sfântului Ştefan”... Şi Teleki a mers mai departe: a admis că trebuie să facă mari concesii croaţilor, dar nu şi să fie satisfăcute revendicări fireşti celorlalte naţionalităţi, a afirmat că este neapărat necesar să se caute soluţii „pentru împăcare cu Voivodina, permiţându-le adunările generale cerute, după cum trebuiesc date neamului valah administraţie internă, drept de egalitate în stat, garanţii municipale în sens larg, având întotdeauna grijă ca populaţia ungară sau germană, să nu ajungă, pe cât se poate, sub jurisdicţie valahă ori sârbă, şi cu condiţia ca, în Guvernul Suprem, şi în Parlament, vor fi una cu Ungaria, şi că limba Parlamentului va fi cea ungară. (...) Toate neamurile, nu doar cele din Ungaria, dar şi cele care au stat până acum în afara pretenţiilor noastre (?! – n.a.) vor privi spre noi cu dor, şi vor accepta bucuroase Ungaria, ca centru şi „regină” a unei viitoare Confederaţii Dunărene, a cărei putere va zdrobi pe veci monstrul absolutismului, şi care, s-ar întinde de la Baltica până la Marea Neagră... (...)”

Fantezie! Ce-ar însemna... „Confederaţia”? Ne-o spune tot el, Teleki: „Primele ar fi popoarele care au ţinut până acum cu noi”! Apoi, „Valahia, Serbia, Budapesta, ar constitui acea parte care ar avea legături mai largi cu Ungaria”, în timp ce „Cehia şi Moravia” ar fi legate de Ungaria „prin relaţii mai largi”, iar cu Polonia, care ar trebui restabilită ca stat, „legătura ar consista doar în coordonarea politicii externe”...

Pe Klapka şi Teleki îi considera oameni de dialog, cu vederi largi, dispuşi la compromisuri. Îl îngrijora pe Bălcescu veşnica privire în trecut şi nu putea accepta des-invocata „lozincă” a... „dreptului istoric”. Voia să invite Ungaria la o radicală „transformare internă”, în sensul renunţării la demarcarea raselor după legile unei majorităţi constatate, care să elimine „rangul, forţa şi influenţa” atât de nefaste exercitate de o Ungarie extrem de intolerantă şi agresivă. Bălcescu voia alte principii: respect, recunoaştere, egalitate şi solidaritate a naţionalităţilor.

Pe Bălcescu l-a durut ţara. A privit cu mult interes şi spre Dobrogea, care aparţinea pe-atunci de Imperiul Otoman... S-a gândit chiar să se facă dascăl într-un orăşel de acolo, sau chiar să administreze o proprietate din zonă. Şi nu era un gest de bravadă. Îl împingea câştigarea existenţei. Atunci, în anul 1850, în iulie, se considera un om ruinat, cu multe ipoteci pe averi. Vedea Dobrogea integrată, prin destin istoricesc, în Statul Unitar Român, pentru care milita. Până şi ideea „Canalului” care urma să unească Dunărea cu Marea Neagră îl frământa, dar de o mai mare urgenţă i se părea construirea căii ferate de la Kűstenge (Constanţa) la Dunăre, care avea să se realizeze în jurul anului 1860...