Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Liniştea dinaintea furtunii de la Albeşti.

Asediul Cetăţii Alba Iulia.

„Hârjoneala” Bem-Puchner nici nu putea înceta. Era starea de „normalitate”! Aveau prea multe de împărţit... Puterea, înainte de toate! Braşovul era sub stare de tortură. Cei 26.000 de locuitori, trăiau cu frică şi spaimă că se vor trezi peste ei cu secuii. Ca-n toamna trecută, ’48, când au incendiat şi devastat Feldioara. Era-n mare pericol şi Sibiul. Dar, pentru Dumnezeu, câţi secui să fi fost, că nu e „războiaş”, cât de mic, să n-auzi că şi pe-acolo a ajuns un picior de secui!

După bătălia de la Simeria, care a dat celebritate europeană „Podului” de peste Strei, râul căruia i se atribuie legenda de a fi locul unde şi-a ascuns Decebal comorile, pentru câteva luni, Bem părea a defila liniştit prin Ardeal, evitând însă orice contact cu „imperialii”. Colonelul Carol Urban, comandantul Regimentului de Grăniceri de la Năsăud, e „mâncător de arme, muniţie şi trupe ungureşti”. Cu bagaje cu tot! Şi fără pierderi directe... La Şieu Măgheruş, în 18 februarie, cade capu’ colonelului Riczkó, „creierul” rezistenţei ungureşti de la Ciucea... Bem, e disperat. Războiul parcă nu se mai sfârşeşte. Nu reuşeşte să pătrundă nici în Bistriţa, zonă captivă a colonelului Urban. Şi „hârjoneala” continuă. Ruşii se fac că intră în „joc”, dar trişează. Epidemie! Până nici Urban nu e ocolit de... tifos! Bem, reînvie. Atacă în zona Oşorhei (Tg. Mureş)-Mediaş! Două săptămâni de linişte pentru Bem... Suficiente ca să-şi refacă forţele. Iar e-n pericol Sibiul. Nu prea are cine să-l apere, şi Bem venea vijelios să-l cucerească. Artileria ungurească bombardează masiv oraşul. Panică, frică, dezordine... Comitetul Românesc pentru Pacificaţiune se retrage în grabă la Tălmaciu, pe Valea Oltului. Mor şi „muscalii”, vreo 200. Bem, triumfă! E 11 martie 1849, are vreo 18.000 de ostaşi, între care şi „juni români”, care n-au apucat să fugă la Iancu, în Apuseni, sau în România şi Bucovina.

Atacurile merg spre generalul austriac Puchner. Bem îl consideră strateg foarte slab! Cu vreo 10.000 de oameni, câţi i-au mai rămas, Puchner fuge pe Valea Oltului, la Rm. Vâlcea. Vreo patru luni de linişte pentru Bem, în Ardeal. Practic, la 21 martie 1849, Austria pierdea Ardealul, cu excepţia Munţilor Apuseni, vreo 7.500 kmp. Mai rezista încă şi Cetatea Alba Iulia, pe care Bem o somează să se predea. Un asediu început la 25 martie 1849, la ora 11, şi încheiat la 25 iulie 1849, noaptea, când trupele ungureşti au început retragerea, în mare grabă, ca urmare a pierderii de către Bem, pe rând, a Sibiului, Mediaşului şi Sighişoarei, Făgăraşului şi Braşovului. Dezastru! Le-a provocat Axente Sever, care a intrat în Cetate cu 700 de lăncieri români şi cu două tunuri de munte, în 17 mai, sub comanda prim-locotenentului Mânzat, pentru a întări apărarea Cetăţii. Trei români răniţi şi-un mort... Ieşirea s-a făcut în noaptea de 26 spre 27 mai, pe o poartă secretă! La 25 iulie, s-a încercat un ultim asediu, dar Cetatea a rezistat. În aceeaşi noapte, la ora 23, a-nceput retragerea. Una sângeroasă: în timpul blocadei, au fost omorâţi 128 de români! Cum Cetatea Alba Iulia a rămas necucerită, ungurii au intrat în degringoladă. Se apropia generalul rus Lűders cu trupele sale. Le-a rămas pentru salvare... fuga.

*
...12 august 1849. Intră în Cetate generalul rus Lüders şi statul său major. Primire entuziastă, ca pentru adevăraţi eliberatori. Ceea ce e pe lângă adevăr. Eroul era, de fapt, Avram Iancu. El şi oştenii lui. Apoi, Axente Sever cu cele două incursiuni de apărare a Cetăţii Alba Iulia, dar şi românii bănăţeni ce s-au luptat aici, ca leii. Ei, moţii, au stăpânit cu fermitate Apusenii şi au rezistat repetatelor asedii din vremea războiului civil.

Ultimele bătălii pentru Apuseni

Bem, a-ncercat să facă şi bine, dar nu l-a ascultat nimeni. A dat o „Proclamaţie” de amnistie generală, pentru a se „şterge” fapte trecute, încât, toţi oamenii să fie egali... Era, totuşi, război, iar marele duşman, vulturul bicefal al Imperiului, devenise ţintă generală. Au căzut una după alta stemele Austriei, iar în locul lor se-nălţau, cu aroganţă şi trufie, culorile ungureşti. Era o paradă a orgoliilor... O posibilă monarhie daco-română, sub coroana Austriei? Ce nu era posibil pe-atunci! Ungurii forţau jurământul de fidelitate pe tricolorul roşu-alb-verde. Românii şi saşii aşteptau cu totul alte evoluţii. Nici secuii nu „cântau” cu toţii în acelaşi cor.

„Apusenii” lui Iancu continuă să reziste, deşi atacurile comandate de polonezul Bem sunt tot mai dese şi tot mai agresive. Cu greu poţi găsi o localitate, cât de mică, în care să nu fi curs sânge. Era o Cetate râvnită, dar greu de cucerit. Mai ales că la Câmpeni era sediul „Statului Major” al oştirii lui Avram Iancu. E-n floare spionajul. Kossuth, recurge şi la diversiunea „Dragoş”, deputatul român trimis la Abrud pentru aşa-zisa împăcare cu ungurii... O suită de acţiuni la capătul cărora se voia dezarmarea moţilor şi lichidarea strategului Avram Iancu, a lui Ioan Buteanu, Axente Sever şi Simion Balint. Asta era vrerea lui Kossuth, pe care o transmitea de la Debreţin şi lui Dragoş, dar, cu precădere, lui Emeric Hatvany. Cu mici pauze, asediul Abrudului s-a desfăşurat cu intensitate maximă în primăvara-vara anului 1849: 6-10 mai, 15-19 mai, 8-16 iunie... Trei bătălii care au durat mai bine de trei săptămâni! Zi şi noapte. Fără încetare, ajungându-se până la aprinderea Abrudului!

Cunoscutul istoric clujean dr. Gelu Neamţu, în apogeul unei vieţi închinate istoriei Ardealului, împreună cu un alt istoric preocupat de această temă, dr. Vasile Şt. Tutula, au scos o nouă carte: „Aspecte militare şi pagini memorialistice despre Revoluţia şi Războiul Civil din Transilvania, 1848-1849”. Ultima zi a celei de a treia bătălii pentru Abrud, e redată astfel:

„Pe 16 iunie 1849, dimineaţa, în revărsatul zorilor, la Câmpeni, sub conducerea lui Avram Iancu, s-a întrunit un nou Consiliu de Război, «pentru a se consfătui asupra atacului general ce trebuia repetat a doua zi». Acest atac n-a mai fost necesar. Chiar în aceeaşi zi, dimineaţa, Kemény Farkas, care a condus bătălia de nouă zile, începută în 8 iunie, lipsit de provizii, muniţii şi cu moralul trupelor puternic afectat, întrucât nu mai aveau nici ce mânca, aprovizionarea cu alimente de la Brad şi Zarand era complet tăiată de gruparea preotului Simion Groza, a executat un atac spre Zlatna, pentru a ieşi şi scăpa din încercuirea de la Abrud. Kemény «începu pe la 9 marşul, devenit inevitabil încă de trei zile, cu cea mai mare grabă pe şoseaua spre Zlatna». Fugarii, în retragerea lor, au fost ajunşi de buciumeni şi mogoşeni şi loviţi la Valea Cerbului şi Dealul Mare: «Buciumenii au ucis 145 de unguri, capturând două căruţe cu muniţii şi ceva îmbrăcăminte. Şi Simion Groza ajunse o ceată de fugari, lovindu-i cu îndârjire. Astfel se termină lupta de nouă zile cu Kemény. El pierdu peste 500 de morţi, numărul răniţilor este necunoscut, ei au fost încărcaţi pe 60 de care şi transportaţi în diferite spitale ale Ardealului»...