Constantin Mustaţă Teroare în Ardeal (II)

Attila, steag mitic al ungurilor...

E anul 2009. La început de primăvară, purtam o corespondenţă care m-a tulburat. Un Om, ajuns în pragul „90” al vârstei, a scris o carte de o profunzime dezarmantă: „Transilvania: un mileniu în 51 de ani”... Se numeşte Ştefan J. Fay şi a trăit până la sfârşitul lunii iunie 2009, la Nisa, în Franţa. O personalitate pe care o voi aşeza în această carte, alături de generalul Berthelot, de geograful Emmanuel de Martonne, compozitorul Harry Maiorovici, Ady Endre, Béla Bartók, Stephan Ludwig Roth, Janos Bolyai... Fie, în aceste câteva rânduri, să transcriu câteva din gândurile sale. Un bărbat în venele căruia nu curge sânge de român, dar sufletul său e plin de dreptate, având mereu puterea de a fi de partea adevărului. Indiferent cui şi cărei etnii îi aparţine... Ai mai putea oare adăuga ceva dincolo de această sinteză cutremurătoare? Citez:

1) Să urmărim schematic drumurile triburilor fino-ugrice (ungare) - parcurgând întreaga Europă, înainte de a se aşeza definitiv în acel celebru Campus romanorum, adică Pannonia, stăpânită înaintea lor de romani, huni, ostrogoţi, lombarzi, gepizi, avari - pentru a deveni leagănul istoric al Ungariei de azi [...] Puţini cunosc etapele invaziilor pe care acest popor barbar şi curajos, iluminat de utopia vastelor cuceriri, l-a parcurs încă de la sosi-rea lui pe continentul nostru, sub mitologia integrală a vestitului rege hunic Attila, învins pe Campus Mauriacus - Câmpiile Catalaunice - în anul 451, când tribul hunilor dispare din istorie, lăsând în urma lui amintirea cumplitului „Bici al lui Dumnezeu”, preluat de unguri ca steag mitic. Iată câteva din faptele „strălucite” ale ungurilor, consemnate în istorie:
862 Sunt semnalate primele raiduri de recunoaştere ale cetelor ungare, în Germania;

880 Hoardele ungare, împingându-i pe pecinegi, ocolesc Carpaţii şi ajung la iarba bună de păşune din Pannonia;

895 Invadează Bulgaria de azi;

900 Invadează Bavaria, pe care o ard;

906-910 Jefuiesc sudul Germaniei;

912-913 Suabia şi Franconia; ungurii sunt bătuţi de armata bavareză;

913 Raid de „cercetare” în Lorena;

917 Jefuiesc Alsacia şi Lorena;

918 Distrug Bremenul;

922 Năvălesc în Italia,

923 Atacă Puglia;

924 Devastează Valea Ronului;

935 După câţiva ani de relativă liniştire, năvălesc în Italia de Nord şi în Burgundia;

937 Pătrund până în Berry. Pornesc un nou raid spre altă ţintă predilectă: Italia;

947 Atac asupra burgului Ottanto;

954 Pornesc o nouă invazie în Germania şi Galia;

955 Bătălia de la Lechfeld. Otto zdrobeşte pentru totdeauna avântul ungurilor. Cetele năvălitoare, învinse şi rărite, se întorc în Pannonia;

985 Regele Ştefan, viitor Sfânt, este botezat şi recunoscut de papalitate ca Rege al Ungariei.
(Sursa: Jean Delorme – Chronologie des civilisations,

Ed. PUF, 1969, Paris).

Când jefuitorii vor să-şi „confecţioneze”

o istorie de... „eroi”!

De fapt, unii istorici se chinuie să explice cu totul altfel faptele. Ungurii n-au jefuit. N-au prădat. N-au devastat. N-au năvălit. Şi-au apărat fiinţa naţională, au adus civilizaţia, organizare şi pace... Sintetizez câteva idei, aşternute de Pál Engel în cartea sa de căpătâi, „Regatul Sfântului Ştefan” (895-1526), care a scos din circuitul „ştiinţific” destul balast:

922 Ungurii pătrund în Italia pentru a-l ajuta pe aliatul lor Berengar I, împotriva rivalului său, regele burgund Rudolf, cu această ocazie pustiind întreaga peninsulă;

924 Îl ajută, din nou, pe acelaşi Berengar I, de data aceasta împotriva supuşilor săi răsculaţi. Însă, fapta lor cea mai memorabilă rămâne incendierea oraşului Pavia, dintre cele mai mari din Europa;

926 Trec Rinul, năvălesc în Franţa şi ajung până la mare;

935 Devastează Burgundia;

937 Declanşează cea mai lungă expediţie militară. După ce prădează Franconia şi Suabia, trec Rinul la Worms, străbat Franţa până la Ocean, apoi Italia, până la Capua, după care s-au întors acasă, în Pannonia;

942 Îl „vizitează” pe prietenul lor, regele italian Hugo. După ce le-a plătit tributul cuvenit, acesta i-a convins să meargă în Spania, unde, în miez de vară, asediază timp de o săptămână Lerida, producând groază până şi la curtea califului din Cordoba;

947 Îi impun tribut noului rege italian Berengar al II-lea, şi pustiind din nou întreaga Peninsulă, ajung până la Otranto;

951 Trecând peste Lombardia şi peste Alpi, au ajuns în Aquitania, dar, la întoarcere, au suferit o înfrângere lângă râul Ticino, din partea oştilor regelui german Otto, care, tocmai îşi extinsese stăpânirea şi asupra Italiei;

954 După o perioadă neagră, în care au devenit ciuca bătăilor (Riade – loc neidentificat, Saxonia – în 938, Wels – 943, 948 şi 950 – atacaţi de principele bavarez Henric), a urmat ultima invazie apuseană reuşită a ungurilor;

955 Şirul lung al incursiunilor apusene ale ungurilor se sfârşeşte brusc şi dramatic. S-au pregătit pentru un atac decisiv împotriva Germaniei, dar regele Otto le-a ieşit în cale, aproape de Augsburg, lângă râul Lech şi, la 10 august, le-a dat o lovitură nimicitoare. Bătălia a însemnat, nu numai pentru Apus, eliberarea definitivă de temutele săgeţi ale ungurilor, dar şi învinşilor le-a lăsat o amintire nepieritoare. Chiar şi după sute de ani se depănau legende despre cei şapte „unguri nenorociţi”, singurii care au reuşit să se salveze din luptă, trăind zilele care le-au mai rămas, dispreţuiţi, ca nişte cerşetori. Căpeteniile capturate, după bătălie, au fost spânzurate.
*
După marea înfrângere, ungurii au pus capăt „vizitelor” spre Apus, orientându-se, în schimb, spre popoarele din sud-estul Europei, storcând de pe spinarea lor tribut încă de la Etelkőz şi priveau cu jind spre aurul din Munţii Apuseni, spre pădurile şi sarea Ardealului. Un vis transmis din generaţie în generaţie, până azi, când aurul, tot mai puţin şi sărăcit în zonele tradiţionale, a devenit teatru de război, susţinut cu arme dintre cele mai perfide. Cnezatele şi voievodatele Transilvaniei, au devenit pentru unguri ţinte preferate. Altă „ţintă” era populaţia ortodoxă românească. Şi, nimic întâmplător, priveau fenomenul cu mare teamă.